Când te țucă fosta...cu multă dragoste.

Daaaaa.....un subiect sensibil, rău de tot. Sau bun de tot, depinde de partea baricadei. Există o frică: frica de a sta c-o persoană străină, ani de zile. Să te trezești într-o bună zi că, pe nepusă masă, acea ființă îți spune: dragul meu, nu te-am iubit niciodată și nu mai pot sta cu tine. Vreau să ne despărțim. Vreau să plec. În primă fază nu înțelegi nimic. Limba maternă cu care dânsa ți-a aruncat sarmaua fierbinte, ți se transformă într-o limbă coborâtă din mijlocul Amazonului. Te uiți le ea. Ca boul la poarta nouă. Ca broasca-n țeavă. Măi, au românii ăștia niște vorbe de duh, geniale! O mai întrebi încă odată pentru confirmare. Ea, calmă, cu privirea fixă, rece, cu pieptul lui Mihai Viteazul, îți repetă din nou. Și-a setat creierul spre a repeta de atâtea ori cât e nevoie. În privirea ta se citește șocul. Încerci să-l ascunzi, dar calamitatea a fost produsă. Nu aveai în cap acest plan. Aveai programată o seara de vizionat finala cupei Spaniei la fotbal, nu de despărțiri.

Și totuși, îmi imaginez o ipostază în acest film: să fii un bun regizor cu tine însuți, să-ți revii din stopul cardio-respirator in care ai fost vârât, și să spui cu nonșalanță: te ajut să te muți? Când începi să împachetezi? Apoi să pui mâna te telefon, dar ușurel. Mâna îți poate tremura încă. Să suni și să spui: ce faci  deseară? Ne uităm la meci? Închizi telefonul, o pupi pe frunte, îți iei cheile de la mașină și îi spui calm: nah bine, dragă. Hai că ne vedem pe mai încolo. Dacă ai nevoie de ajutor, cheamă-mă, ok? Ajutor la faza cu împachetatul mă refer. Te pup, pa! Și ieși. Ea rămâne siderată, șocată. A pierdut cu armele ei. Este în stare de paralizie mentală. Nu-i vine să creadă și nu se poate mișca. Nu ăsta era planul. Planul era ca el să se tăvălească pe jos de durere, s-o implore până la divinizare, să plângă, în general să facă multă gestică. Dar răceala lui? Ignoranța lui? Și totuși îi observase șocul în ochi. Doar atât, pentru Dumnezeu? urlă ea în sinea ei, continuând să rămână paralizată de uimire. Cum să se apuce de împachetat? Așadar, asta poate fi o variantă de a ieși rezonabil dintr-un șoc de acest fel, pe nepusă masă. Chiar dacă el e pe scara blocului. Tremură siderat. S-a pus jos pe o treaptă. Nu mai poate merge. Până la mașină e cât pelerinajul la Mecca. Cum se poate așa ceva? Totuși, cu ultimul gram de rațiune se  felicită pentru puterea avută de-a ieși din situație. Și încep întrebările idioate: nu m-a iubit niciodată? Nu a ținut la mine niciodată? Am stat cu un străin lângă mine? Am fost un prost?  La ultima întrebare se poate pune un Da! mare.
Ăsta-i un film destul de întâlnit in viața reală. Eu nu am avut această onoare de fi actor într-o astfel de piesă. Nu știu cum aș fi reacționat.
Revin: ce te-ai face într-o astfel de ipostază, cânt tanti vine și te pupă pe botic, spunându-ți: iubi, sorry, eu plec! M-am cam plictisit de matale. Am găsit pe altul mai interesant. Atunci, ca înaintea morții, îți vine în minte viața trăită împreună. În fracțiuni de secundă. Unde ai greșit și unde puteai face mai mult. Nu-ți vezi greșeli prea mari. Apare întrebarea: ce are ăla și nu am eu? Apare și tâmpita de mândrie bărbătească: îi crăp capul ăluia. Apare prostia în persoană: îi crăp capul tâmpitei. Toate trei variante se pot întâmpla. De ce m-am gândit la subiectul ăsta? Am auzit povestea unui amic, care, după 17 ani de căsnicie, se trezește într-o dimineață cu tanti în capul oaselor, privindu-l. Ce-i dragă? întreabă el somnoros. Ea îi spune fără să răsufle: Gogule ( nume fictiv), vreau să ne despărțim. Gogu se trezi direct într-un coșmar. Rate la casă și în general la orice. Ea se ridică și pleacă. După 17 ani. Gogu încă e la capitolul  întrebări. Dormi liniștit și dimineața te trezești într-un coșmar. Ce faci atunci? Bună întrebare!