Sunt un prost! Conform D E X-ului, prost egal cu: (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. Nici chiar așa. emoticon smile Sunt un prost în sensul blând al termenului. Bun, că sunt un prost mi sa spus de sute de ori, nu-i asta problema!
Acum încerc să-mi dezmorțesc neuronii, încercând să înșir un cortegiu de cuvinte.
Îmi veni în minte azi, privind pe o tanti cu un BMW X 6 încercând să și-l parcheze, cum i-am pus piedică bunicii mele, atunci când eram un țânc, căzând săraca de ea cât era de lungă, ca o plăcintă. Ce-i cu amintirea asta? Simplu: am avut cea mai fericita copilărie din lume! Eram fericit. Sunt un prost că am pierdut acea stare. Mă uit și văd pustiul din oraș. Niciun copil. Nici o bucurie, nici o fericire, niciun zâmbet, niciun geam spart, niciun tei devastat și ciopârțit, nicio cornetă, niciun câine fugărit cu pietre...nimic! Totul e cuminte, e liniștit ca într-un purgatoriu orășenesc. Văd oameni, sorbindu-și odiosul lor NIMIC zilnic, târându-și după ei progeniturile. Copii morți sufletește, plante bune de pus în ghivece. Copii striviți de părinți frustrați, care le toarnă pe gât tot, începând de la înot, șah, tenis, 14 limbi internaționale, meditații pentru eventualele olimpiade, școală...și peste toate acestea, familia.
Familia, care-i devastată de orgolii, vanitate, prostie crasă - un cerc vicios distructiv, care omoară ființa. Dar, da! vedem un copil modern, îmbrăcat după ultima modă, note exemplare, activități extrașcolare pe care l-ar uimi și pe Pele, o casă arătoasă, cărat de la/ dinspre școală în boliduri scumpe, deci un copil teoretic fericit. Nimic mai fals! Sunt niște roboți, niște cățeluși purtați în lesă și admirați ca la o defilare canină. Doare, atunci când vezi pușcăria familiară. Pentru asta, sunt un prost! Ar trebui să mă adaptez. Așa zice psihologia pe care ne-o servesc ăștia prin facultăți, născând alți viitori părinți tâmpiți și retarzi. Așa ne învață toate revistele de specialitate. Asta li se toarnă în cap și copiilor în școlile primare. Un dezastru care va căpăta forme catastrofice peste vreo 50 de ani. Adaptarea la dezastru. Să vezi cu proprii ochi cum societatea se mortifică, cu bună știință, în numele unor valori născătoare de viitoare plante. ”Lăsați copii să vină la Mine” este îndemnul lui Hristos. Dar Hristos nu mai vede prichindei, ci niște hibrizi humanoizi, niște ciudățenii de pus pe raft drept bibelou. Sunt un prost dacă mai cred în asta, știu! Om de neandertal ce ești! În ce lume trăiești? Mă uitam la acel BMW, cu acea tanti scumpă, înțolită ca la carte, machiaj perfect adaptat unei atitudini de doamnă stilată. Avea la purtător, legal ancorat în centura de siguranță, un copil. Acel copil privea în jos. Copii nu pot minți. Era singur! Fără parteneri de joacă, fără Doamne-Doamne, fără părinți adevărați, nu dresorii pe care-i avea acum,ca să facă din copil un robot bine dresat. Nu sunt părinte, dar stau printre părinți. Și doare. Rău de tot. Dumnezeu să ne ajute...cine mai crede în El! Să fie primit...
