Despre moarte, cu mult drag din viață.

Aflăm cu stupoare că a mai murit cineva, in floarea vârstei, fără să anunțe acest lucru, sănătos tun. Vorba unui amic: mort de sănătos. Bă, ej'nebun? Păi și eu când îmi iau viteză de pe pământ, dacă omu` ală s-a cărat la 45 de ani? Glumind, aș mai avea vreo 10 ani. Ce ai face dacă cineva ți-ar spune ca in x zile vei muri, ma intrebat odată un amic? Oare știe ceva acel amic? :)  Nu știu, am răspuns eu. O întrebare extrem de subiectivă, nefiind implicat niciodată în acest subtil proces, acela de a muri. Cred că, atunci când aș afla, aș încerca să mă învăț cu ideea. Nu mi-ar lua mult, poate vreo cinci minute, până aș rumega informația: tati, gata, o iei din loc! Dar curiozitatea de a vedea ce este dincolo de ușa vieții, ar fi foarte mare. Mereu m-am intrebat asta. Odată, pe când eram kinder cu surprize, m-am urcat în podul casei în care stătea străbunicul meu. Podul e un loc plin de mister, unde mereu copii atrași. Și cum cotrobăiam eu prin pod, dau cu nasul de un coșciug. Că mi s-au muiat picioarele, e puțin spus. Am ramas pironit locului, până ce șocul a trecut. Ciudat, dar nu imi era frică. Îl priveam plin de interes, de admirație, iar în naivitatea mea de atunci mă întrebam dacă cineva sta în el. Nu stătea nimeni, evident, dar, ce să-i faci, imaginația copiilor. Că seara am visat doar coșciuge, este cu totul altă problemă. Deci, ce era moartea pentru străbunicul meu? Ceva normal. Acei oameni, se pregăteau din timpul vieții cu tot ce însemna această trecere: haine, pantofi, coșciug, chiar și chiloți. Sună aiurea să-mi țin în garsoniera din București sicriul, nu? Dar, totuși! 

Dar totuși, aflu că cineva din familie imi spune, mândru nevoie mare, ca și-a luat cripta la ofertă bună. Prima oară am rămas puțin melancolic, dar la o privire mai atentă a vieții, după o vârstă, te cam pregătești de călătorie. Dar, când auzi că oamenii mor pe la 45 de ani, plini de viață, te cam pune pe gânduri: eu când urmez? Zic eu, mai importantă ca moartea in sine, e starea in care te găsești atunci: plin de angoase sau fericit; plin de deprimări sau împăcat cu tine însuți samd. Pentru că, să nu uităm, așa cum plecăm din viața asta pământeană, așa ne oglindim și în viața de după.Ce fain sună: viața de dincolo! Da, dincolo există o viață. Da, știu, pentru atei e o problemă treaba asta. Le cam dă cu virgulă. Păcat, nici nu știu ce pierd dânșii. Așadar, frica față de moarte e într-un mare non-sens. Ar trebui să fiu speriat cum ies afară pe ușă? Nu cred, doar dacă aș fi dezbrăcat sau îmbrăcat într-o fustiță roz, fără să mă epilez eventual. Să ne trăim viața armonios, armonios să fim și dincolo. Pace și iubire!

Aveți norocul de a avea familie? Aveți grijă de ea!

Cred că acest îndemn ar trebui să fie momentul de renaștere a oricărei națiuni. Modelul de familie autentic poate salva o țară. Dacă ne uităm în Europa, familia a început să fie lăsată deoparte, perceputa ca fiind  anacronică, aparținând trecutului, tocmai pentru a putea promova nonvaloarea.. Se dau legi ciudate, se fac discriminări cu însăși majoritatea, ceea ce denotă o noapte a minții. În Germania, se pregătește o lege de redenumire a toaletelor din școli: toaletă unisex. Mai pe șleau, un băiat poate intra in același timp cu o fată, doar pt că acei copilași proveniți din ”familii” homosexuale să nu fie discriminați. În Italia, nu de mult, a fost nebunia crucifixelor din școli. Agenda europeană e setată pe limitarea familiei tradiționale, ceea ce nu mai este un secret, limitarea exercitării religiei asupra familiei și excluderea lui Dumnezeu din cadrul familiei. De ce excluderea lui Dumnezeu? Pt că e periculos și nu poate zdruncina temelia ei.
Acum, revenind în țara noastră, statisticile sunt dezolante. De exemplu, pentru anul 2015, divorțurile au crescut față de 2014 cu 15%, la 31ooo, iar din 1990 până 2012 rata divorțurilor a crescut de la 20% la 34%.  3 din 10 familii se desfac și 7 din 10 familii sunt in pragul/sau iau în considerare despărțirea. Rata căsătoriilor a scăzut cu 30%, începând cu anii 90. Date venite de la INS. Dacă luăm calculele INS-ului...pur și simplu ne dăm seama că nu mai avem nici o scăpare. Suntem cu un picior în groapă: mortalitate, infracționalitate, boli, educație, analfabetism....la toate capitolele stăm extrem de prost.
Ce poate salva? Familia! Familia bazată pe norme etice și morale autentice, care să fie bine închegată în realitate, să urmeze firul logic al normalității. Tot mai multe familii merg pe trendul homescooling, pentru că școala clasică e deja infestată de noii viruși newage-iști. Sunt lucruri mărunte, care afectează familia. Treceți peste ele. Vă vorbește unul care a trecut printr-un divorț. Știe cu ce se mănâncă. Puteam să fac mai mult spre a-mi salva familia. Desigur! Dar trecutul e trecut, nu despre asta e vorba. Contează să învățăm din greșelile pe care le-am făcut noi înșine sau cei apropiați nouă. Să nu le repetăm din nou. O floare, o iertare, un zâmbet, o îmbrățișare, o rugăciune în comuniune, un dans....lucruri atât de simple care pot ține familia pe linia de plutire. După cum am mai spus, familia trebuie să aducă omul în starea de evoluție și nu de involuție! Aveți grijă de familiile voastre și luptați pentru ele din toate puterile.

Să mănânci la restaurant=să mănânci din tomberon. Sau cum se păcăleşte clientul legal.

Sunt foarte supărat pe acest domeniu, cel al restaurantelor. Ca să ne înţelegem: lucrez de 17 ani in restaurante, am zeci de prieteni care parte din tagma asta, colegi si colaboratori.
Ok, sa fiu direct :
1). există o clică nenorocită care conduce acest domeniu, patroni care efectiv îşi bat joc de ideea de restaurant. Indivizi care nu fac altceva decât sa se inconjoare de oameni josnici, pupincurişti ( mai pe româneşte),  cu o integritate îndoielnică.
2). Controalele, atunci când da Domnul să se mai facă, sunt o glumă nevinovată. Sanepid, ISU, ITM si alte asemenea vin doar la mişto. Un mişto pe mulţi bani. Pe multă şpagă, plase pline si abureală.  Se dă, tot la mişto, câteo amenda de 500 sa nu bată la ochi.  Dacă ar fi pe bune, 70% din restaurante ar trebui închise. Incendiate chiar, atât de jegoase sunt. 70% din restaurantele româneşti nu sunt decât nişte focare de infecţii, de jecmănit clientul si de furat statul, dar, evident, cu complicitatea statului.
3). Factorii de decizie sunt un mare zero barat.  Mari bucătari pe care-i vedem săptămânal  la TV , pe la tot felul de emisiuni de bucătari, această clică nenorocită, fac orice e posibil spre a-ţi da in cap cand vrei sa schimbi ceva.  Îi auzi spunând : promovăm tinerele talente.  Hai sictir, rataților! Faceţi tot posibilul să subjugaţi acest sistem, să-l ţineţi in mediocritate.  Concurenţa va sperie, iar cei pe care-i scoateţi bucatari, nu sunt decât copia voastră fidelă.
Recomandari:
Cand vedeţi un restaurant cu un mediu stufos, fugiţi de el!  Jumatate din produse sunt congelate de pe timpuri străvechi. Dar nu numai: moda congelaturilor e foarte răspândită, pandemică chiar.  Patronii cumpăra mult si prost, apoi le congeleaza. Nu contează ca dai bani pe un produs care şi-a pierdut aproape toate substantele hranitoare. Microunde, se dezgheata, se prăjeşte, apoi se ingerează de către client.  Dar nici cu clientul nu mi-e ruşine : e la fel de cretin, nu ştie ce mănâncă, nici nu-l interesează.  Să fie potolul, sa umplem maţul!
Cand vedeţi ospatari noi într-un restaurant, fugiti de el! Într-un loc care se respectă, nu vei vedea oameni noi.  Nimeni nu pleaca de la bine.  Deci, acel patron, face totul la mişto.
De asemenea, produsele preparate pt clienti sunt de o calitate execrabilă.  Sunt ieftine, cele mai ieftine de pe piaţă pt ca profitul patronului sa fie maxim.  Dacă mănânci o supă de pui...fals, nu mănânci asa ceva.  Mănânci o bună supă de Knorr. Cu un kilogram de vegeta.
Muşchi de vită din brazilia? Ciu-ciu!  E muşchi de vită din Metro, umflat cu pompa.
Ciorba de văcuţă? Haida de! E o simplă ciorbă de legume cu câteva bucăţele de vită in ea.  Sa se fiarbă oasele la prepararea ei? Sa fim serioşi!  File de porc in sos de vin alb? Da, dar acel vin e cel mai prost si ieftin de pe piaţă.  Smântâna cea mai ieftină, laptele cel mai ieftin, branza cea mai ieftina.  Totul este o mizerie,  doar pt câştig.
Nu mai mâncaţi in restaurantele româneşti. Sunt o mizerie sinistră. Doar o mică parte din ele respecta clientul. Restul sunt pe japcă! Din partea mea să moară toate, lacătul să le fie viitorul!

De ce nu-i plâng pe cei cu WC-ul in curte? Ei aş!

Românii au din nou ocupaţie: dialectica inchisorilor.  Sa le dotam sau nu!  Sa lăsăm puşcăriaşii sa vieţuiască in condiţii improprii? Da, să-i lăsăm, mama lor de hoţomani. România stă pe un butoi de ură, nu trebuie sa ne mire.  O regiune nu suportă pe alta, un vecin nu-l suportă pe altul.
Deci, să ne legăm puţin de puşcăriaşi. Sistemul nostru de încarcerare e unul de tristă amintire. Cei care au nenorcul de a intra sub oblăduirea lui, au toate şansele să rămână nişte infractori sau chiar mai rău. 99% din cei care primesc condamnare cu executare, dupa ispasire, se reîntorc in puşcării. Pt ca nimeni nu-i bagă in seamă la ieşire.  Pt ca nu există un sistem de management inteligent construit pe readucerea in social a condamnaţilor.  Pt ca partea asistenţei psihologice se face la mişto. Pt că, odată intrat acolo, nimeni nu se mai interesează de soarta ta, deci Dumnezeu cu mila. Ceea ce m a indignat profund a fost o postare inteligentă, din noaptea minţii : pai 40% din oameni au WC-ul in curte, iar puşcăriaşii au WC-ul in interior.  Concluzia: puşcăriaşii o duc mai bine.  Pe bune? Cu astfel de analogii putem evolua spre o societate normală? Atunci, hai sa analizăm puţin paradigma WC-ului in curte, sau in fundul curţii, asa cum se mai spune. De ce mulţi oameni nu au WC-ul in casă? Pt ca multor oameni nu le pasă de a avea toaleta in casă. Unii, cum se întâmplă intr-o zona a moldovei, ţin WC-ul in curte pt benificii.  Da, pt benificii.  Cum aşa? Simplu. Există o vorba: nimic nu se arunca, totul se reciclează.  Deci, WC-ul in acest caz are o utilitate practică : din resturile proceselor umane...se face ţuică.  Da, asa este!  Am vazut cu ochii mei. Aşadar, analogia puscarie vs WC in curte e idioată rău.  Mizerabilitatea in care traiesc multi oameni face ca WC-ul in curte sa fie o normalitate. Daca l ar pune in casă, acea casa ar deveni infectă. Pt ca lipseşte in cazul acestor oameni regulile de igienă elementara.
 Da, inchisorile trebuie aduse la nivelul european, asigurat acel mediu de includere in social a puşcăriaşilor.  Nimeni nu e perfect, fiecare greşeşte, iar unii au gresit mai mult, legea oferindu-le cazare pe mai mulţi ani.  Acei oameni, ca sunt oameni ca noi, trebuie ajutaţi sa - si revină.  Cine te angajează daca ai cazierul pătat? Aproape nimeni. Deci, într-o luna acel om va face din nou o boacănă, doar ca sa reintre in acelasi sistem. Fiecare compartiment al societăţii trebuie avut grija de el: sănătate, învăţământ, penitenciare, autostrăzi.  E treaba statului, pt ca de aia il platim, sa-si facă treaba asa cum trebuie. Fara analogii sterile, gen: daca locuinţa vecinului cade, asa trebuie sa arate tot satul.  Nu mai bine gandim constructiv? Frate, avem o problemă care e pasata de ani de zile, aiuritor. Cum facem sa o rezolvăm? Pai hai sa vedem cum fac alţii, dacă noi avem ceva amnezii, sa vedem cu au rezolvat-o ei.  E atât de simplu...

Da, ascult manele. Așa, și? Fiecare ascută ce vrea, bă cultule!

Știu,o să supăr pe mulți iubitori de cant-autori celebri și prestatori de servicii cultural-artistice de înaltă clasă. Gata, frate, zi-le pe nume odată: maneliști. Măi, ca un creștin ce sunt, nu ar trebui să urăsc. Așa e, nu urăsc nici pe masoni, nici pe Soros și nici pe Iliescu. Măi tată, dar pe indivizii ăștia nu pot să-i sufăr, să-i înghit, să-i hales ( ca să le folosesc una dintre înțelepciuni).

Ok, că mi-am spus păsul, să trecem la puricat. Manelistul: o specie ciudată, care se ascunde în spatele unor aparențe: eu nu ascult, Doamne feri, manele! Și face semnul crucii. Dar, cum  viața nu rămâne datoare, vine vreo chermeză, iar în 90% din chermeze se cântă manele, îi vezi pe ai mei bravi anti-maneliști cum rup ringul, cu mânuțele lor suave ridicate. Păi frățioare, ai spus că tu cu maneau sunteți dușmani, nu? Eh, acum și tu! Doar e nuntă. Ce, vrei să stau la masă? Și la un păhărel, poți să stai jos pe manea? La o astfel de întrebare, melancolismul te prinde inevitabil. Îți dai seama că trăiești într-o lume paralelă, în care- da!- poți sta jos și la un păhărel chiar dacă Salam urlă în boxe. Bun, mai departe. Manelistul are ceva specific: 

1: Trebuie să asculte acest gen cât mai tare. El nu poate fi ascultat în surdină. Nu are efect. Lucrând la zeci de chermeze( nunți, botezuri și alte cumetrii), am avut parte de adevărate atentate la adresa timpanelor mele, tocmai din nebunia de a asculta maneaua la maxim. De a urla în microfon, de a rupe orga și saxofonul.

2. Dansul. Dansul e celebru, cel mai ușor și pe înțelesul tuturor. Așa și trebuie să fie: auditoriu nu e chiar cel mai inteligent. Trebuie s-o spunem pe aia dreaptă, fără a risca să cădem în ipocrizie.
3. Mesajul. Ooooo, da! mesajele sunt atât de induioșătoare.... Mulți bani, femei care sunt cele mai bune (asa zic ei), melodii de corazon (iubiri, despărțiri și mămici), dușmanii sunt foarte prezenți, miorlete, bocete și dânguiri. O telenovelă lacrimogenă.
4. Prostia. Da, la astfel de chermeze, și nu numai, acest ritm muzical parcă scoate un animal din oameni, dezumanizându-i.
Acum vorbind serios, atâta timp cât peste 70% din români apreciază acest gen muzical, e cam nasol, zic eu.... Și maneaua e foarte căutată, intrând în normalul social, din păcate. 

Sunt căsătorit, deci fac orice pentru un eșec.

Titlul nu sună promițător, așa este. Dar nu am ce face, pentru că situația e de așa natură. Sunt atât de multe cupluri frustrate, atât de multe căsnicii care atârnă de un fir de ață...încât te întrebi: frate, care-i cauza? Dacă luăm cazul bărbatului, cauza e simplă: prostia. Dacă luăm și cealaltă latură, adică femeia, cauza e la fel de simplă: prostia. Cuplurile gay nu le iau in considerare. :D
Deci, am descoperit cauza: prostia. Dar, ca orice concept, prostia are mai multe valențe.
1. Bărbatul.
El o cam ia razna după cam 4-5 ani de la căsătoria cu tanti Aurica, ca să-i dăm un nume. Se zice că dragostea ține în primii trei ani ani. O aberație cât  Pentagonul de mare. Aurel, ca să-i dăm și lui un nume, începe relația cu Aurica, așa cum se întâmplă mai mereu: îi face curte, povești, mici surprize, un sărut, apoi verighetele. În primii ani, Aurel face față cu brio paradigmei, numită și căsătoria: rămâne în mare parte la fel ca bărbatul pe care Aurica l-a cunoscut acum ceva ani, se spală, se mai întreține, se mai bărbierește, o mai sărută din când în când. Asta până pe la 35-40 de ani. După, în marea majoritate a cazurilor, apare regresia lui, picajul spre regnul porcin, maimuța lui Darwin. Cei 7 ani de acasă dispar repede, se evaporă de parcă nici nu au mai fost. Din omul galant de ieri, se naște un hibrid nou, un om nou, pe care femeia îl vede transformându-se tot mai radical, schimbat pe zi ce trece. Să nu uităm că femeile, tanti Aurica in speță, sunt cu știrile despre modă la zi, știe cu ce să se îmbrace, știe să bage-n boală un bărbat dacă și-o pune în cap, deci ea știe să se mențină ca femeie. Prima fază a transformării soțului într-un porc, e râgâitul. Masa copioasă, soția ți-o pregătește, halești ca un mascul veritabil, termini, iar în loc să-i spui ”mulțumesc de masă”, tragi un râgâit, intrebând-o dacă nu cumva a văzut scobitorile. E ziua voastră aniversară, așadar ocazia ideală de a uita să cumperi o floare. Tragi un motiv pueril, nevastă-ta se face că te crede, tu te liniștești și treci mai departe. După muncă apari acasă, îți dai geaca jos când e frig afară, sau nu dai nimic dacă e vară, apoi intri în casă, o saluți în fugă, o întrebi ce face fără să-ți pese răspunsul, ea răspunde din inerție fără să-i pese dacă o asculți. Te speli (opțional), ieși din baie, după tine baia arată ca după o scăldătoare a rinocerilor, te pui lângă ea și începeți să vorbiți nimicuri. Rutina a fost instalată cu succes. Să revenim la prima fază, la intratul în casă. Sunt uitate trei lucruri esențiale: 1.bucuria pe chipul tău atunci când îți vezi soția. Chiar dacă ești epavă de oboseală, e obligatoriu să găsești un gram de zâmbet si de bucurie, chiar forțate. 2. Îmbrățișarea. Acest ritual simplu, acela de a lua un alt corp în brațe, are o însemnătate incredibil de mare. Pe lângă transferul energetic, pe care mulți îl desconsideră profund, cele două ființe se unesc într-un singur trup, măcar pt câteva momente. Acele două (dacă ar măcar 3-4 minute....) secunde de îmbrățișare, unesc pe cei doi oameni, zilnic, tot mai mult. Și, dacă e să o luam ca idee medicală, îmbrățișarea te ferește de depresie si de cancer, spun cercetătorii britanici. De data asta îi cred.  3. Sărutul. Ce să mai vorbim de el, când el e practicat ca în cazul unei vidanje, care scoate apă dintr-un puț. Trebuie să iți meargă creierul și să săruți în funcție de situație: mai suav, mai cu dedicație sau apăsat, atunci când e cazul, evident! Din păcate, Aurel, dar și mulți alții, uită, sau se prefac că uită, și adoptă aroganța, indiferența și prostia crasă: dacă am luat-o , e a mea. De ce să mă mai chinui, de ce să mai fiu eu cel de dinainte, de ce atâta importanță pt ființa de lângă mine? Parcă ei îi mai arde de tandrețuri de felul ăsta? Fals! Femeia mereu va dori astfel de tandrețuri, și ca să fim serioși, cu nimic ieșite din comun, fără ca tu, Aurele, să faci eforturi prea mari pentru a le face. Femeia trebuie să fie mândră cu tine, măi Aurele, când te ține de mână, în casă sau în societate. Imaginează-ți, Aurele: te-a luat cu un corp cât de cât bine proporționat, chiar dacă nu arătai ca Brad Pitt, dar mă rog, arătai cât de cât a bărbat... Apoi au trecut anii, găurile curelelor încep să protesteze, schimbi ușor garderoba, apoi mai drastic, fălcuțele iau proporții, burta începe să fie un accesoriu în creștere, părul devine rebel-prostește, îți lași barbă, toate sub stindardul și scuza: cine mă iubește, mă iubește și așa. Nu frățioare, ea s-a îndrăgostit de bărbatul de la început, cel cu mult diferit de cel de azi. Femeia nu poate iubi un porc, un prost crescut care-și lasă chiloții și ciorapii pe unde apucă, care râgâie și se bese ca la Opera de Stat din Milano, care pe unde trece prin casă lasă dezastru ( oricum face curat ” a mea”, iși spune Aurel), insensibilitate, dispariția florilor din lume, neatenție la lucrurile pe care femeia le iubește ( iubire, apreciere, pasiune). Un foc care nu este întreținut, moare. Focul pasiunii de la început merge el ce merge, sărăcuțul, dar, la un moment dat, el se va stinge!
2. Femeia. Aurica, draga de ea, dacă este înțeleaptă, poate salva o căsnicie, asta dacă Aurel nu este prea bătut în cap, nesimțit ireparabil sau fustangiu patologic. În astfel de cazuri, doar preotul mai poate repara ceva. Sau groparul, după caz. Femeia are predispoziția de a scoate din minți, extrem de ușor, pe un bărbat. Să zicem că Aurel vine de la muncă acasă, obosit. Intră, se pregătește să găsească acel gram de putere pentru minutul de sensibilitate, dar, șocat, dă cu nasul de fața acră a Auricăi. Stă ca un cazan sub presiune. Dacă o îmbrățișezi, riști să te împungi de la ace. La primii doi pași făcuți de Aurel în casă, Aurica deja e cu debitul verbal cât Nilul. Aurel e năucit. Ea e veșnic nemulțumită, de Iohannis, de colega nesimțită de la muncă, care și-a tras o ojă ca de curvă, de mă-sa, de ăla de doi, a lui Antoneasca, care nu o salută etc. Și toate aceste accese tot mai des venite. După o vârstă, plăcerea unei soții e să fie irascibilă, să fie bărbatul în casă, să-i reproșeze mereu că ea face curățenie, că ea ține casa, de parcă Aurel ar trebui să se simtă vinovat de asta. Aurica a căzut în patima plictisului. Dacă acest plictis survine după ani de căsnicie, cauza poate fi și căderea bărbatului în categoria porcine, expusă mai pe larg la punctul unu. Atunci femeia devine frustrată, nervoasă, iar când se uită  ce are lângă ea, chiar disperată. Dar dacă Aurica are un Aurel așa cum trebuie, chiar și după ani, și totuși devine o femeie acră, atunci Aurel a avut ghinion în viață, iar Aurica are un defect de ADN, de gândire sau de alte probleme din tinerețe, care au ieșit după ani la iveală.
Ce vreau să spun este că, atunci când intervine o căsătorie, cei doi uită, de cele mai multe ori, să se mai iubească, să fie cei doi care au fost la început, jurându-și iubire veșnică. Ceea ce intervine apoi nu e decât balastrul tuturor acestor ignoranțe, făcute de ambele părți, care trag spre abis relația, până când ea va crăpa. De multe ori, încercând să reziste unul cu altul, chiar dacă noțiunea de dragoste a dispărut aproape complet, nu se ajunge decât la o ură unul față de altul patologică. Media e plină de crime în familie, când unul dintre ei își hăicuiește partenerul. Sau de infidelități, cu amante și amanți, știind că acasă nu te mai așteaptă decât murături acre.
Sunt foarte multe posibilități de analiză. Tot ceea ce trebuie să faceți e să fiți atenți cu cel de lângă voi, să rămâneți asemenea ca la început și să nu vă schimbați decât să în bine. Căsătoria înseamnă evoluție, nu involuție!

Soacra, ISIS la pătrat.

7 dimineața. Se aude un suav bătut în ușă, ceva în genul administratorului venind în a treia lună de neplată a întreținerii. Te uiți instinctiv pe vizor, chiar dacă în sânge știi sigur cine e: mama-soacră. Zeița  războiului. Îi observi mecla acră, ca o murătură ungurească, ochelarii pe vârful nasului, fața atotștiutoare: nu ai cum s-o păcălești! Chiar dacă nu ești acasă, ești! Te întrebi agonic: Doamne, ce vrea? Nu te cheamă șeful la muncă, crezi că dormi mai mult, dar, vorba lui nea Iohannis: ghinion, frate! Mi-ai luat fiica, suportă-mă! Nevasta strigă instinctiv: cine e, deși știe foarte bine. Îi soptești strigând: trage, dragă, ceva pe tine, nu sta așa despuiată. Te șochezi de ce scoți pe gură, parcă intrând în rolul soacrei. Nevasta, neavând ce face, își trage capotul pe ea, dar ghinion, din nou: unele părți sunt prea la vedere. Se uită suspectă prin casă, după un sac. Nu găsește. Apelează la trening. Dragă, nu mi-ai văzut chiloții? Pe fotoliu, dragă, și ia-ți și sutienu' ăla de acolo. Mai descoperi, pe lângă sutien, și chiloții soțului. Ia-ți și tu chiloții pe tine, strigă femeia deja transpitrată. Te uiți și realizezi consternat că ești un Adam pricăjit, stând în fața soacrei. Noroc că te desparte de ea ușa. Fugi repede, dar tiptil, iți tragi textila invers. O lași așa, ce mai contează, chiar dacă la un moment dat te va jena ceva. Dar e lucru neînsemnat față de soacră. Cauți, pe lângă textila luată invers, și ceva nădragi. Când îi cauți, nu găsești, parcă au intrat în pământ. Ce faci dragă, mi-ai luat pantalonii? strigi disperat la nevastă. Ea nici nu se gândește să renunțe la ei: primii găsiți, primii luați. Deschizi dulapul, dar din mormanul de haine nu iți cade la mână niciun pantalon. Blestemați să fiți!!!! Te salvează nevasta, oferindu-ți salvator o pereche de pantalon-izmană. Arăți penibil, dar ce mai contează? Soneria sună din nou. Taifunul nu se mai poate ține mult în frâu. Ultimile textile se pun pe personaje, unele mai strâmbe, unele care stau ca pe umeraș, dar pielea e acoperită. Faci patul repede, rușinat că dormi cu nevastă-ta, deschizi ușa si îi faci loc dulăului, zâmbind anemic, ca un bolnav epileptic. Generalul spune un ”bună dimineața” ca din butoi, inspectează rapid casa, ochii de soacră având raze x plus că poate observa și materia cuantică. Am venit să văd ce faceți. Sunt doar în trecere.Mai faceți și voi patul ăla,că nu stiți niciodată când vine un musafir! zise dânsa .S e întoarce dreaptă, ca Vlad Țetepeș, și iese pe ușă. Cei doi rămân pironiți, cu gura căscată și inima undeva la parterul blocului. El sare ca un cowboy la ușă și o închide de zece ori, chiar dacă ea se închide doar de două. Limba yalei s-a făcut de 3 metri, perforând peretele, închizând și ușa vecinului. Instinctiv, cu frica încă în sâni, cu jena textilului pus invers, aranjează patul. Nimeni nu mai poate dormi: nu se știe când vin musafirii!
Pamflet, evident! Cine se regăsește în poveste....nasol! :D

Mania de a ne irosi viața.

Un celebru judecător american ,spune: majoritatea căsniciilor se rup din cauza unor nimicuri, unor fleacuri. Defetismul de care dăm dovadă, de cel mai multe ori, ne poate costa scump. In primul rând, noi oamenii nu suntem conștienți că viața noastră e extrem de limitată, că nu știm ce ne așteaptă peste câțiva ani, câteva zile sau câteva ore. Ne aventurăm in preziceri și în planuri fanteziste, uitând pur și simplu să trăim. Ne îngrijorăm peste măsură că șervețelul de pe masă nu se asortează cu fața de masă, că tapetul nu se potrivește cu așternutul de pe fotolii. Am uitat să ne mai bucurăm, robotizându-ne, transformându-ne viața in zeci de situații incomode, de momente de nervi, de surescitare, toate provocate prin exagerare. Se cunoaște deja că majoritatea bolilor survin pe fond emoțional, diabetul fiind unul din exemple. Medicina, din păcate, nu a învățat că un element important în refacerea organismului deteriorat, avariat e aflarea cauzei, problema care a dus la declanșarea bolii. Ea poate fi diversă: o căsnicie cu probleme, un job frustrant, dorințe neîmplinite, strategii ratate. Toate acestea, amplificate zi de zi, duc la ruperea echilibrului. Un bolnav, pentru a nu muri, trebuie să învețe a trăi din nou. Medicul nu îți va spune niciodată treaba asta. Ți se va da verdictul, lista de medicamentație și eventual un regim alimentar. Partea psihologică rămâne la mila Domnului. Dacă ești o fire apocaliptică, moartea o să bată la ușă într-un termen foarte scurt și sigur. Din păcate, nimeni nu mai analizează cauzalitatea problemelor: ok, frate, am dat-o în bară aici. AM cancer. Ce-i de făcut? Te interoghezi, stai cu tine de vorbă, calm, așezat și profund. În aceste cazuri de boală extremă, e bine să  faci chestii pe care nu le-ai făcut niciodată, din lene sau din ocuparea timpului cu fleacuri. Am cancer, deci nu voi mai trăi mult. Ce ar fi să fac turul țării pe bicicletă? Am vrut mereu să fac treaba asta, dar mereu am găsit motive de a amâna. Acum nu am cum să mai amân, moartea bătând deja la ușă. Sunt mii de cazuri de oameni care s-au vindecat de boli grave, pur și simplu începând să trăiască, să fie atenți la fiecare zi pe care le-o mai dă Dumnezeu. Și au învins. Dacă mergem în spitalele noastre, oamenii sunt de o deznădăjduire cruntă, patologică; stări de disperare, de nevroze și spaime. Pentru ei viața s-a transformat într-un calvar, într-un iad. Ei nu mai trăiesc.
Așadar, pt a supraviețui aceste lumi nebune de azi, trebuie să învățăm a trăi din nou.

Ferea, vin ruşii peste noi. Sau despre noua (veche) modă isteroidă, sau a fi paranoia din orice.

Am ajuns să traiesc in ţara lui toţi-au-ceva-cu-noi. Până in 11 decembrie, am avut parte de isteria Soroş : tot ce mişca îi aparţinea, toţi îşi spalau mâinile, ca Pilat, atunci cand venea vorba de el, frică mare, moncher!  Netul urla: nu votaţi pe ăia că ne vând ruşilor, nu pe ăia că-s dea lui nea Soroş, nu pe ăia ca-s dea americanilor.  Fiecare era a cuiva.  Frică teribila de conspiraţii, de uneltiri dubioase,de masoni prezenţi si in WC -uri, ascultandu-te cum faci treaba mare.  Sau mică, depinde!
Noi românii, avem darul de a vedea o apocalipsă in orice. Periodic apare cate o isterie despre o nouă presupusă predicţie făcută de păr Arsenie Boca.  Cred ca se plictiseşte rău pe acolo pe sus si mai apare pe la vreun nene prin vis si ii spune diverse cataclisme, ca Bucureştiul o sa ardă, ca vin, din nou!  ruşii, să ne invadeaze cu mult pac-pac. Mai vine o babă Vanga, dar nu mai spune nimic de ruşi, ci de extratereştrii, de papi ultimi si de preşedinţi ultimi. Dupa ei, potopul! Ca sa fie totul perfect, se mai descopera din nou nişte catrene.  Normal, facute de către Nostradamus.  Din nou mai arde ceva, va veni un cutremur de 300 de grade, pământul crapa-n două, va fi naşpa!  Pacat, a uitat sa zică ceva de ruşi.  De ce le iau la mişto? Pentru ca toate sunt nişte rahaturi.  Suntem sub zodia frumoasei paranoia.  Si merg bine aceste prostii cu iz catastrofic. Se vând ca pâinea caldă. Pentru ca românul, in mare parte, pune botul.  E prostit.  E înfricoşat.  A rămas dupa 50 de ani nenorociti de comunism cu sechele greu reparabile. Austriecii sunt vinovaţi de dispariţia pădurilor!  Câtă minte sa ai ca sa spui enormitatea asta? Nu o taie austriecii, ci noi!  Noi o tăiem, noi o punem pe camioane, noi le sofam, noi le ducem la poarta fabricii. Da, noi românii.  Suntem prea orbi sa vedem asta , sau suntem prea proşti si nu gândim nici cât o plantă? Să nu-mi amintesc de sinodul de la Creta.  Dintr-o dată, toţi deveniseră teologi, dar ei nu ştiau nici să-şi facă semnul sfintei Cruci. Atosul da comunicate peste comunicate, părinţii spun, părinţii fac, anateme peste anateme, diavoli peste tot. Să nu mai zic de intervenţiile unor preoţi : lamentabile!
Dar cea mai tare, best of the best, e cea cu ruşii.  Săracii de ei!  Ei nu au cu ce asigura raţia de mancare poporului, dar vor invada E

uropa, Terra, universul.  Au fugit si cei de pe SSI, rămânând doar rusul, ca doar e de-a lor, nu? De 27 de ani ei ne tot invadează.  Până una alta, ne au invadat alţii: niste austrieci, niste americani cu tot cu scut, niste italieni, niste chinezi, nişte cam toate naţiile.  Sa nu zica lumea ca ţara noastră nu e multiculturala, dându-le peste nas la toţi. Asa, ca idee de final, propaganda altora a mers de minune: ferea ca vin ruşii!Uitati-vă ca speriatii spre est, fiţi atenţi acolo, ca să intram noi liniştiţi dinspre vest.  Avem si noi nevoie de mâna de lucru ieftină, ce naiba!  Voi stati cu ochii pe ruşi,  ca de acolo vine ploaia.  Ce patetic.... Ce ipocrizie....