Amintiri trecute

   Am fost candva,intr-o amintire tarzie,un copil.Un copil fericit care-si cunostea fericirea de-a fi fericit,de-a privi un apus de soare uimit.Un copil care privea un apus de soare ,un soare care se ascundea dupa semetele cosuri ale combinatului.Fumul rosiatic al otelariei se intrepatrundea cu roseata uimitoare a apusului.Era o coloratura a cerului extrem de frumoasa.Erau oare alte timpuri?Arau oare alcumva si copii?
   Privindu-mi trecutul copilaresc,parca il regret si-mi este mila de aceasta generatie.O generatie PRO.Fii liber,este indemnul acestei generatii televizate.Dar oare aceasta este libertatea?Maniera libertino-pompieristica de intelegere a tineretii va avea rezultate bune pentru viitor?
    Fiecare are un trecut al sau de care-si va aminti intr-o zi sau alta.Eu imi amintesc cu placere,lungile escapade in parcul cartierului nostru,banca lunga unde se spuneu povesti si dadeam LIKE-uri fata catre fata.Tin minte ca acea banca era Facebook-ul nostru.Si ce Facebook...O retea de socializare cu roseli ale obrajilor,cu privire de sub sprancene,cu biletele trimise anonim cu cuvinte bine alese si scoase cu durere din inima,fara trivialitate."Vrei sa fii prietena mea"?-era propozitea cea mai grea si mai cuprinzatoare a starii noastre.Cuvinte rasarite din inima ca papadia rasarita primavara,ingalbenind verdele crud al ierbii abia rasarite.Lipsa de trivialitate ne facea sa fim puri in exprimari si-n senzatii.Nimic din eroii televizati,formati in seriale telenovelistice,cu lacrimi false si atitudini de"macho".Viata se juca la un alt nivel,un nivel disparut dintre noi,omarat de bascalie,omorat de sexualitate si pornografie.Tin minte acadeaua daruita ,dupa multe cantariri a situatiei,unei fete.Imi revad tulburarea,emotia,stinghereala la fel intamplandu-se si viitoarei mele "vrei sa fii prietena mea"?Nu puteai sa disimulezi emotia.Copii puri,nu-si pot ascunde emotia si placerea copilareasca.M-a sarutat pe obraz....Ce senzatie!Inima-mi salta de fericire.Fericire pura si nu reactie sexuala.Mi-a ramas in minte mult,mult timp,acea secventa needitata.A fost pur si simplu un raspuns al frumuseti normale.Mai tin minte cum imi tremura mana cand scriam in "Oracol",la capitolul"pe cine iubesti"?Ce cuvant...scriam si-mi distrugeam noptile in asteptarea unui raspuns a persoanei in cauza,tot in acel oracolo copilaresc.
   Oare copii din generati PRO cunosc ce-i acela un otracol?Cunosc oare adevarata fericire,nu cea "online",ci fericirea pura si neantinata?raspunsul il vedem pintre noi.Fetite peste masura de machiate,ca niste clovni,intr-un circ de prost gust.Gesturi ce redau viata sexuala inceputa mult prea devreme si la intamplare.Baieti care folosesc un vocabular dezgustator.Scoli pline de clovni inabordabili,cu "vedete"formate in familii de "vedete".Copii desradacinati de parinti,plecati in strainatate pentru a putea asigura "o viata mai buna".O lume absolut sinistra,cu frica unor profesori de icoanele si crucile din scoli,fara rabdare si cu vesnice probleme de sistem.O societate nefiresc de sexualizata si pornografiata.O frica teribila in inimile unor parinti cand isi trimit copii la scoalaAceasta este democratia?Aceasta este libertatea?Acesta este capitalismul?Unde este copilaria?Cine a furat-o?"Lasati copii sa vina La mine"!De ce nu-i lasati sa mearga la Adevar?Lacrimi si durere...asistam cu totii,neputinciosi,la decesul incet dar sigur al copilariei.O copilarie roasa de cancer in ultima faza,conectata la aparatele care o mai tin in viata,artificial.Aparate care inlocuiesc fericirea.Cu totii suntem conectati la aparate.La TV,la internet,telefon,Facebook,email...Condoleante!
 
                                                                                    ciornei iulian

O viata,o moarte.

    Ce vrem de fapt de la viata?Cine suntem si-n ce directie ne indreptam?Intrebari persistente,cu care ne nastem,traim si simtim apropierea mortii.Nu vrem moartea,ne infricoseaza prezenta ei,ne uimeste,ne inspira.Dar cu toate acestea moartea loveste nemilos,tanar sau batran,sanatos sau bonav,fericit sau trist..Lipsa ei de scrupule ne intriga si strigam plini de amaraciune,de ce eu?cu toate ca  stim finalitatea ne intrebam adesea,de ce eu?
    Cine reuseste sa-i zambeasca mortii a invins-o,castigand batalia acestei vieti.Dar pana la urma,ce este moartea?De ce ne infricoseaza in asemenea masura?De ce o vedem,o reproducem,o schitam in totdeauna in negru?Aceasta este culoarea mortii?Am vazut cazuri in care oameni(manahi sau nu)zambeau atunci cand isi traiau ultimile clipe,aici pe pamant.Oare atunci moartea era de culoare neagra?sau Cineva ii lua locul!Cred cu convingere ca atunci cand avem sufletul bolnav si innegrit de pacate,vedem in negru nu neaparat moartea ci si orice manifestare a vietii.Culoarea unui fenomen,depinde foarte mult de felul in care privim noi acel fenomen.Daca ochii sunt murdari,murdara vom vedea si noi orice forma de exprimare a divinitatii sau a naturii..Contrar cu aceasta,atunci cand ochii nostrii sunt curatati de lacrimile pocaintei,orice fenomen se transforma in lumina,in sfintenie sau in dragoste.Cu cat uram mai mult,direct proportional vom ura si moartea.Ura transforma moartea in culoarea neagra.Ne dorim sa nu vedem moartea.
   Dar ce exemplifica ea?Sa venim la Noul Testament,singura dovada ca "moartea nu este chiar asa de neagra"dupa cum credem noi.Domnul Hristos,dupa cum citim in evanghelii,ne ofera sansa vietii.Omoara moartea!Cum?Pur si simplu o omoara!Auzi la Sfintele Pasti cantarea "Hristos a-nviat din morti,cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte,viata daruindu-le".Deci,pin moartea Lui a omorat moartea,adica pacatul protoparintilor.Pana in acel moment moartea era o realitate.Moartea mortii inseamna invierea vietii.Dar totusi,ce se intampla atunci cand "murim"?                                       A   Acum moartea nu mai este o moarte la propriu,ci este o transformare dintr-o stare fizica intr-o alta stare,de data aceasta,spirituala.Acesta este marele nostru premiu oferit de Hristos prin moartea lui.Moartea este acum o supra-purificare,o transformare,revendicarea obsolutului,a eternitatii,a indumnezeirii.Pri aceasta transformare putem lua parte la marea Biserica Cereasca care proslaveste Divinitatea.Pana atunci,traim aici pe pamant pregatindu-ne,curatandu-ne,purificandu-ne,sfintindu-ne,indumnezeindu-ne,pentru a putea vedea Adevarul.
   Dar au fost oameni pe pamant ,de-a lungul timpului,care au reusit sa vada acest Adevar,dar codat.Om find ,nu putem avea acces la Divinitate,decat in masura posibilitatii perceptiei noarstre pamantesti.Simpla EI PREZENTA ne orbeste,Fiindu-ne imposibil sa cunoastem o astfel de traire.Totusi,acesti sfinti care au reusit"performanta"de-a vedea Lumina cea adevarata,nu-si mai doresc viata.Pur si simplu asteapta cu infrigurare moartea.Pentru ei moartea inseamna intrarea intr-o alta dimensiune,o dimensiune perfecta,sublima,nepoluata,intrarea in conexiune directa cu Dumnezeu.Asadar vedem un paradox incredibil intre doua trairi total opuse.Frica de moarte si asteptarea mortii.In prima parte oamenilor li se taie accesul la Divinitate sau se atenueaza mult.Cine poate sa spuna ce inseamna iadul cu adevarat?Poate insemna setea pentru Dumnezeu,la vederea Lui atunci cand apare moartea,astfel chinul fiind profund.Este ca si atunci cand un om insetat pana la extrem,pana la epuizare,intr-un desert,vede un alt om care bea cu nesat dintr-o apa limpede,rece si cristalina.Chinul este de nedescris ,setea topindul,chinuindul nespus de mult.Comparatia este plastica dar poate fi suprapusa cu situatia chinului iadului,dar cu-n proncentaj  neimaginat de mare.Atunci cand sufletul face trecerea din starea fizica si vede frumusetea Dumnezeirii si nu va avea acces la ea,chinul va fi pe masura.Si atunci moartea va deveni neagra,morbida,nedorita,urata si chinuitoare.
                                  
                                                                                                   ciornei iulian 

Romania de azi si prigonitorii ei

   Petre Tutea spunea odata despre poporul roman ca este ca"o caruta cu tarani care a tinut in sah imperii"
   Impotriva acestei calitati s- a indrepta furia sistemului bolsevic precum se-ndreapta astazi pedagogia perversa se dezagregare lenta,subtila a identitatii nationale si a sufletului   romanesc.
   Lumea ghetoului comunist n-avea nevoie de calitati,ci de-o cantitate,de-o populatie non-identitara plasata in oceanul internationalei proletare,ca o simpla forta de munca,decerebrata,poporul-caramida la turnul Babel ce se construia.Parintii sclavilor de astazi care muncesc "fericiti" pe plantatia nemarginita a lumii globalizante,unde orice evadare devine imposibila.
     Furia trecuta si actuala asupra acestui sambure de romanitate,asupra acestei carute de tarani nu a avut si nu are margini.neputand sa-l sparga,l-au ingropat in gropi comunepeste care au turnat si toarna incontinuu,cu disperare,varul ucigator al uitarii,"Sinea interioara" a acestui neam s-a dovedit mai puternica decat teroarea...si atunci s-a trecut la un alt nivel,la un alt fel de a ucide,s-a trecut la compromiterea ei.Iar aceasta compromitere s-a facut incet,metodic erodand pe tacute stalpii de rezistenta ai tarii.Si de aceea Romania de azi nu mai este de mult o tara,ci o continua alunecare de teren.
                                                          spicuiri din cartea D-lui Dan Puric-Fii demn

De la Mos Destrabalatu' cu drag pentru Homo molus

 

Sunt oripilat, sunt scârbit, sunt indignat. Stau si ma întreb, in prostia mea, daca mai exista Crăciun! Exista pot spune unii consumatori de Coca Cola. Dar  unde sunt cei care iubesc aceasta Sfânta sărbătoare, ma întreb aiurea. Sunt, dar tot mai puțini. Păi uite-i în schimb, mă îndemna fericitul consumator, privește noii oameni, uite-i prin market-uri, uite-i pe la mall-uri, uite-i cum cumpără la copii cadouri, șamd. Da, ii vad! Dar ce vad parca este scos dintr-un film prost american. Da, i-am văzut, le-am văzut disperarea din ochi, le-am văzut frustrările, le-am văzut plăcerea de-a se chinui, am văzut acea specie de om apăruta acum 15 ani in România: e specia care populează, din păcate 80%, din populație. Aceasta specie creste direct proporțional cu mall-urile. Aceasta specie se numește Homo Molus.
   Vin într-o zi de la munca pentru a participa, si eu, la hora nebuniei, la marele dezmățului. Ma duc sa fac shopping (nu suna mai bine asa?). Ca-ntr-un iad urât, am participat la acest ritual, dar rapid, undeva la 15 minute. Simțeam că rămân fără aer daca nu ies afara. Timișoara este un oraș mort atunci când este circulat. Atunci, în acea zi fatidică pentru șoferi ăi nu numai -5 decembrie- orașul a fost spulberat și aruncat în cea mai mizerabilă mocirla a dezumanizării și  autodistrugerii sufletești. Mii de înjurături, milioane de energii negative transmise și împrăștiate peste tot, nervi, disperare si (auto)umilință. Atunci mi-am dat seama ca a dispărut Crăciunul si, odată cu el, Nașterea Mântuitorului. Bucuria acestei sărbători este împinsă în groapa de gunoi a umanității, aruncata odată cu ambalajul KFC-ului înfulecat fără respirație, fără măcar sa facem o mică cruce si sa ne gândi în rugăciune la cei care nu au măcar un strop de apă. Nu mai este așteptată Nașterea Mântuitorului, ci deschiderea cadourilor frumos împopoțonate, fără nelipsitele parfumuri de vedete si dive aruncate la noi de Vest: Becham, Banderas si alți idoli in viata. Dar parfumul postului și a bucuriei unde mai este? A murit! A murit odată cu nașterea omului Homo Molus.
 

Seara-n taverna

Bodega din fundul strazii ma asteapta
Inecata -n fum si mult festin,
Aceiasi masa departata,
Aceiasi vioara cu acorduri de suspin.

Paharele vin,vodca ne incalzeste
Cuvinte marete, in elogii se avanta
Chefliul pentru o seara ajuns presedinte
naste-o ideologie universala.

Tigara-mi arde precum propia viata,
Iar scrumul se arunca ca mortul in mormant;
Da stimabile,asa este!ma trezesc urland
In atmosfera alcoolic-prezidentiala.

Vioara canta un refreen de Chopin,
Vantul urla bezmetic si el in geam,
Sunt beat si totu-i un mare amalgam
Iar vioara-mi canta acelasi trist Chipin.

Drumul spre noapte

 

 La un moment dat, prin sec xv-lea, Leonardo Da Vinci spunea, parca pentru timpurile noastre, cuvinte de-o adâncă ințelegere: "câți oameni nu pot fi descriși decât simple canale de îmbuibare si producere de excremente? Ei nu practica nici o virtute, iar tot ce rămâne in urma lor nu este decât o latrină plina". Ce vedem azi? Televiziuni care-si deșartă latrina in casele oamenilor. Canale media conduse de un înavuțiți peste noapte, angajații fiind copia fidela ale acestora.(I)realitatea se transfigurează zilnic din penibil in mai penibil, din grotesc în lugubru, din rău în mai rău. Restul? Incultura promovata din toate parțile(tv, scoala, societate, familie) este perfect voita. Kant spunea odată ca un popor incult este un popor ușor de manipulat. Ce observam? O îndobitocire perfect voită , o Românie incompetenta in exprimare, o Românie înfometată, deci ușor de manipulat. Sistemele de valori sunt răsturnate si ce nu a reușit comunismul in cei 40 de ani, a reusit capitalismul romanesc in 20 de ani. Concluzie? Foștii si actualii conducători ar trebui condamnați pentru crime împotriva umanității si închisi pentru mult, mult timp. Doar asa putem da exemplul generațiilor viitoare.

Ascultarea inimii

Rugaciunea curata sau rugaciunea inimii si piedicile in calea ei

Ceea ce voi spune mai jos sunt, pe de o parte, informatii pe care le-am primit de la un calugar din Romania care practica aceas­ta rugaciune intemeiata din plin pe traditia Parintilor rasariteni, iar, pe de alta parte, sunt cateva reflectii pe marginea acestor in­formatii.

In rugaciunea curata este vorba de unirea mintii cu inima. Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este o rugaciune pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va da in Hristos. Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva; o rugaciune in care nu stim de ce sa-I multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam, nici ce sa-I cerem.

Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sen­timent care ignora faptul ca el face experi­enta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este o rugaciune.

Trebuie sa precizam inca o data ca aceas­ta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degra­ba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii strans unit cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale.

Desigur, Parintii vorbesc si de o deschidere a mintii spre infinitul lui Dumnezeu, dar se pare ca in inima realizeaza mintea aceasta deschidere spre infinitul lui Dumnezeu. Prin cautarea sa dupa Dumnezeu mintea actua­lizeaza adancul inimii si il face sa fie un adanc pentru Dumnezeu, Infinitul adevarat. Adancul pe adanc cheama (Ps 41, 8). Infini­tul lui Dumnezeu nu poate fi experimentat fara iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Si aceasta iubire a lui Dumnezeu pentru noi cheama iubirea noastra si iubirea noas­tra este cea care face aceasta experienta sau, mai exact, inima noastra organ al iubirii. Dar e vorba de o inima care, datorita mintii care a intrat in ea, stie ca acest infinit este infinitul Dumnezeului personal si ca Dumne-zeu intra in relatie intima cu noi prin Hris-tos. Iata de ce mintea este cea care se odih­neste in inima. In inima ea gaseste infinitul lui Dumnezeu. Nu inima este cea care se odihneste in minte, caci aceasta ar insemna ca sentimentul infinitului lui Dumnezeu ar deveni o teorie care raceste gandul. Nu sen­timentul trebuie sa fie racit de gandire, ci gandirea trebuie incalzita de sentimentul inimii, in contact real cu infinitul lui Dum­nezeu, dand astfel acestui sentiment un con­tinut precis.

Propriu-zis, mintea coborata in inima nu-L mai intalneste pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin simtirea prezentei Lui, ceea ce ii permite sa verifice in realitate ceea ce gandea mintea. Aici simtirea realitatii ne­atinse pe care o incearca mintea se realizea­za in prezenta nemijlocita a lui Dumnezeu. Ideile despre Dumnezeu sau ideea de Dum­nezeu se gasesc umplute, patrunse, straba­tute de simtirea realitatii insesi a lui Dum­nezeu. Realitatea ia locul ideii si, in acelasi timp, o verifica; ideea nu se mai intercaleaza intre noi si Dumnezeu. De aceea, inima este pentru minte un fel de organ senzorial pen­tru relatia cu Dumnezeu, asa cum simturile trupului sunt aparatul care permite perce­perea si simtirea realitatilor cu care trupul intra in contact. Dar mai multe obstacole pot sa opreasca mintea in vointa sa de a intra in inima, de a trece dincolo de idei in simtirea realitatii lui Dumnezeu, verificand totodata mesajul ide­ilor sale. Pe de o parte, aceste obstacole vin de la senzatiile organelor senzoriale ale tru­pului sau de la inchipuirile care se formeaza in imaginatie dupa modelul senzatiilor cor­porale si care sunt provocate de acestea. Pe de alta parte, aceste obstacole vin de la difi­cultatea pe care o incearca mintea insasi in a-si depasi ideile care emana din ea intr-un mod natural; ele au drept scop sa furnizeze un mesaj tranzitoriu cu privire la realitatea nesesizata a lui Dumnezeu iar nu sa faca pri­zoniera mintea.

Senzatiile sau imaginatiile, care tind sa im­piedice mintea sa patrunda in inima pentru a ajunge la rugaciunea curata sau rugaciu­nea inimii, sunt fie senzatii sau imagini pro­duse de pacat ori care il atrag pe om in pa­cat, fie senzatii sau imagini care ii dau omu­lui impresia ca este atras spre o actiune bu­na sau spre o intalnire reala cu Dumnezeu insusi, desi in realitate ele nu-l conduc spre Dumnezeu. Din acest motiv, Parintii ii aver­tizeaza pe monahi chiar impotriva inchipui­rilor care li s-ar parea bune. Ei ii indeamna pe monahi sa nu se increada in nici un fel de inchipuire sau de aparitie. De altfel Parintii considera ca un obstacol nu mai putin pri­mejdios in calea intrarii mintii in inima, gandirea, chiar gandirea teologica. Trebuie sa fim atenti sa nu ramanem in teologie sau sa nu alunecam in aceasta in clipa in care vrem sa ne rugam sau in cursul rugaciunii. Gandirea asupra lui Dumnezeu intrerupe re­latia directa cu Dumnezeu sau intalnirea cu El. Prin gandirea teologica omul se inchide in el insusi. Parintii vorbesc de rugaciunea facuta dintr-un singur gand. Acesta nu este un gand propriu-zis, ci este constiinta care se afla in intregime ocupata de experienta realitatii insasi a lui Dumnezeu. Totusi, aceasta experienta con­stienta este numita "gandire" pentru ca nu este doar o stare de sentiment confuz sau senzatia pierderii de sine in oceanul unei realitati nearticulate, ci este constiinta in­talnirii cu infinitul personal al lui Dumne­zeu care ne iubeste. Si prin gandire e o con­firmare a realitatii. In acest infinit eu nu ma pierd, pentru ca este Infinitul unui Dumne­zeu personal, al iubirii Lui careia ii raspund cu iubirea mea personala. Caci inima este tocmai locul in care simt iubirea celuilalt si in care ii raspund. in acest infinit nu ma pierd pentru ca este infinitul unui Dumne­zeu personal a Carui iubire ma bucura; de­pind de iubirea Lui ca si de mila Lui, caci continui sa ma simt infinit de mic si pacatos in fata Lui.

Aceasta intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite dintre Dum­nezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iu­birea este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in in­talnirea cu Dumnezeu Cel Infinit.

Dar inima este totodata si izvorul durerii si durerea se face simtita si in inima. In fata lui Dumnezeu inima simte durerea pentru pacat, pentru ocara pe care I-a adus-o. In inima sa omul plange si cere iertare. Din inima tasnesc lacrimile, lacrimi de pocainta, dar si lacrimi de bucurie. Omul abandoneaza aici raceala intelectuala. Totusi, daca inima decade la un nivel inferior, ea devine locul patimilor care sunt o alipire infinita de lume si de noi insine. Patimile sunt o alipire infi­nita de lucrurile si persoanele finite. Acesta este motivul pentru care, daca din inima licareste infinitul iubirii, tot din ea licareste si infinitul urii, atunci cand intalneste un obstacol in calea alipirii pacatoase de lucru­rile pe care le iubeste infinit. Din inima ies gandurile si cuvintele bune, dar si gandurilede lacomie, de ura, inclinatiile ucigase. Chiar si gandurile si cuvintele rele primesc in ini­ma o trasatura de infinitate, desi ele se refera la lucruri finite. Dar aceasta alipire infinita de lucrurile finite nu poate satisface adeva­rata sete infinita a inimii. Numai intalnirea inimii cu Dumnezeu poate satisface aceasta sete. De aceea, inima trebuie sa fie eliberata de patimi, adica de alipirea fata de lucrurile finite a intregii sale capacitati de infinit.

In intalnirea cu Dumnezeu infinitul este perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumi­na. Exprimandu-le prin cuvinte, omul suge­reaza aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab, cuvintele ruga­ciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie in­finita. Dar lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta expe­rienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite pe care o provoaca pacatul. Cuvintele nu mai for­meaza un obiect de reflectie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adre­seaza lui Dumnezeu Care este de fata. Pre­zenta lui Dumnezeu copleseste totul.

Acum cuvintele sunt in acelasi timp si pronuntate si depasite. Astfel, cuvintele nu devin fantasme care au propria lor existenta aparenta, ci exprima contactul nemijlocit cu realitatea lui Dumnezeu. Atentia nu se in­dreapta asupra cuvintelor, ci asupra lui Dum­nezeu. Cuvintele au forma adresarii in mo­dul unui dialog. Dar acest dialog poate fi trait si fara cuvinte.

Din acest motiv calugarul de care va vor­beam la inceput spunea ca pe o treapta ina­intata a rugaciunii se poate renunta chiar si la rugaciunea lui Iisus. Nu trebuie retinut decat continutul. Ne adresam lui Dumnezeu si exprimam prin insasi fiinta noastra lauda adusa lui Dumnezeu, uimirea in fata lui Dumnezeu, recunostinta, smerenia. Aceasta profunda stare emotionala este mai adecvat exprimata de catre intreaga fiinta. Este vor­ba de o expresie dincolo de cuvinte. Este rugaciunea curata, rugaciunea intregii fiinte care manifesta iesirea emotionala in afara lucrurilor, in afara gandurilor, in afara sinei proprii, spre intalnirea cu Dumnezeu. Si in starea de rugaciune aceasta iesire este traita in gradul cel mai intens in inima. In inima intreaga fiinta este proiectata in Dumnezeu cu o iubire nesfarsita.