Doi oameni din altă lume.

Dimineaţă, la servirea micului dejun, coboara un frumos cuplu ,avand fiacare peste 60 de ani.  El, firav, cu o bărbiță îngrijită, părul alb ca neaua, ochi foarte blânzi.  Ea, si mai blajină, micuţă dar încă păstrându-şi frumuseţea chipului din tinereţe. Intră amândoi in restaurant, dau amândoi un frumos salut de bună dimineața, clar şi cu zâmbetul pe buze, el înclinându-se puţin. Doamna rămâne lângă scaun, domnul îi pune pardesiul pe cuier, se servesc de la bufetul suedez, ca mai apoi să-i tragă scaunul asezand-o comod la masă. Le urez pofta bună, el din nou se inclina uşor şi-mi mulţumesc amândoi.  Văd in faţă ochilor un spectacol agreabil, cum de ani de zile nu am mai văzut. Splendid!  Apoi spectacolul se întâmplă in sens invers, după ce masa a fost servită: el îi trage scaunul, pardesiul e luat de domn si pus pe umerii doamnei, ne mulţumeşte cu acelaşi zâmbet pe buze, el din nou făcând o înclinare uşoară in faţa noastă...şi iasa, lăsând in urma lor un aer aristocratic. Credeam că astfel de oameni sunt pe cale dispariţie fiind înlocuiţi de nişte hibrizi înspăimântatori, de un grotesc uimitor, fără cele mai elemetare forme de bun simţ. Cum a aratat masa in urma lor? Perfect curată, ca şi când nimeni nu servise mâncare cu două secunde înainte.  Cum ramane masa in 90% din cazul celor care mănâncă in restaurant/e? Dezastruos, ca intr-o cocină.
Repet, am văzut un spectacol care mi-a uns inima. Asta înseamnă să ai cei şapte ani de acasă, să îţi respecţi doamna de langa tine, doamna să-şi respecte dumnul de lângă ea. O căsnicie scoasă din şcolile vechi.  Cele in care te învăţau sa îţi respecti soţia, adică sa te respecţi pe tine însuţi.  Frumos....

Hei, tu, cel care citești acum, câți oameni am ucis noi într-o viață?

Problema răului a început să fie  problema secolului. Foarte multe personalități, elitele gândirii mondiale, și-au spart creierii încercând să dibuiască  rezolvarea acestei dileme existențiale a omului: problema răului. Ca să fim bine înțeleși, eu nu fac parte din acele elite, asta pentru liniștea unora. Nu mă plasez în aceiași banca cu Pleșu sau Liiceanu, eu, un biet ospătar cu 100 de facultăți neterminate. Deci, ca să depășesc momentul de limpezire a apelor, sunt câteva aspecte  care mi s-au cășunat prin cap. Avantajul cititului: îți vin idei și introspecții. Și cășuneli.
    A apărut la modă o expresie des utilizată de limbajul Facebook-ului: etichetarea. A eticheta pe cineva. Trecută în viața reală, etichetarea arată cam așa: îți exprimi părerea despre o persoană, subiectiv evident, îi faci analize și dai simptomul: e bun sau rău!
   Ok, dar ce treabă are titlul cu discuția de mai sus? Are! Să mă explic. V-ați gândit vreodată că, printr-un simplu cuvânt, puteți ucide un om? Puteți face o crimă fără să știți? Când m-am gandit la subiectul ăsta, meditasem la spusele lui Cioran: dacă s-ar pune în practică tot ceea ce noi gândim despre cei din jurul nostru, pământul ar deveni un teritoriu înroșit de sânge și de crime. Ați auzit, de multe ori, această apreciere frumoasă: măi, îmi vine să-l strîng de gât pe Gogu. Aici fac o paralelă, mai ales  cu mediul școlar, prin simplu motiv că, o profesoară poate omorî sufletește și educațional un copil, spunându-i intr-un dezinteres total, chiar și fără să repete de multe ori: ”măi nemernicule, ești un prost care nu va reuși niciodată în viață. Vei fi un ratat!” Acel copil are toate șansele să fie un ratat. Gândiți-vă, el se va închide în sine, neputând a mai ieși din carapacea formată în urma acestor vorbe. Acasă nu va spune la nimeni, nimic. În familie, de multe ori ce se va întâmpla? Părinții îl văd mai malcom, mai retras. Habar n-au ce-i cu el. Tatăl îi mai trage una: ”măi copile, ce ești așa de nătărău și papă lapte? Stai toată ziua în casă. Vai de capul tău” Mama, în apărarea maternă, spune: ”lasă băiatul în pace! Lasă să fie cuminte. Nu vezi ce liniștit e? Of, puiuțul lui mama, vin-o la mama...” . Ambii părinți au ratat ținta perfect. Băiatul se va îngropa și mai mult în el însuși, iar într-o zi fatidică, după alte câteva cuvinte luate de la diverse persoane din anturaj, se va sinucide. S-a făcut un studiu. Un subiect e pus la EEG fără să știe ce urmează să i se spună. Apare o primă persoană, care e înștiințată în prealabil, dar fals, că subiectul din fața ei este un criminal notoriu, trebuind să-i aducă o injurie, cuvântul indicat fiind ”prostule”. Subiectul primește un ”prostule” in plin plex, ura persoanei  fiind pe bune. Rezultatul? Computerul a indicat o tornadă de forță 5 în creierul subiectului, suferința fiind foarte serioasă.
   Așadar, să revenim la acel copil, care încă nu a ajuns să se sinucidă. Crește mare și devine matur, dar foarte complexat. Te întâlnește pe tine și, fără să vrei, în mai multe rânduri îi spui cuvinte care dor, de multe ori spuse din neatenție sau ignoranță. Sau prostie! Sau din aflare în seamă. Sau ca să te dai mare în fața celorlați, umilindu-l pe acel om.  Apoi, după un an ai aflat că s-a sinucis. Te crucești și spui: frate, ce idiot, cum a putut face treaba asta? Acum o să ardă-n iad!  Pam-pam! Ai pus eticheta și pleci liniștit acasă, suni pe un alt amic, spunându-i: ”ai auzit ce-a făcut Gogu? S-a sinucis. Da, am auzit. Ce prost e!” Dar, oare, fără să ai idee, acele cuvinte ale tale spuse cu dispreț și ură la adresa amicului tău, nu se pot transforma în zgură, umplând și tu paharul cu acest reziduu acumulat încet-încet de-a lungul anilor? Acel gram de zgură provenit de la tine, să fie îndeajuns să încline balanța amicului spre nebunie și dorința de a pune capăt vieții? Să nu punem cazul extrem, cel de sinucidere. Dar un cuvânt spus aiurea, poate râcâi ca un cuțit inima omului, toată viața. Ce ne facem dacă sunt mai multe cuțite in inima omului? Stim cu toții acea vorba de duh: te iert, dar nu te uit! Dalai-Lama, spunea: dacă ar fi iubire, nu ar mai fi nevoie de morală.
   Ce ne invată religiile, in general: trezvie! Fii atent la ce vorbești și la acțiunile pe care le faci. Poți călca o floare rară dansând bucuros, fără să conștientizezi. Fii atent la pași, dar mai ales la vorbe. Ele se pot transforma în adevărate gloanțe. Să nu mai judecăm, pentru că o facem subiectiv, fără să știm cu adevărat ce se află în spatele acelei persoane, ce dramă se joacă în viața lui. Iar un om poate fi ucis, foarte ușor, sufletește! Acest lucru e cu adevărat o mare crimă, care nu se poate ierta.

Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat...

...căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari, continuă versetul. Da, așa scrie în Biblie. În Evrei 13,4. Mereu mi-a dat frisoane acest verset. Mereu am avut impresia că Dumnezeu e lângă patul meu, privindu-mă  ce fac. Am auzit pe mulți lăudându-se în fața mea pentru performanțele lor de neegalat. Sexuale, evident! Îi auzi cum îți spun, plini de mândrie, experiențele lor ultrasexulale, megasexuale și toate pozițiile sexuale posibile pe care le-au folosit. Privindu-i, eram transpus foarte melancolic într-un film porno. Păi bine, spuneam eu naiv către regizorul de file porno, nu ești căsători? ”Bă, dar încuiat mai ești (mi-a zis de fapt că sunt prost, dar nu am vrut sa spun in textul ăsta)! Da ce are? Bă, dacă ești băiat deștept, nu are cum să te prindă”. Perfect! Bărbații care înșeală sunt băieți deștepți! Cum rămâne cu femeile care înșeală? Bravo, ele sunt curve! Asta e logica din zilele astea, în majoritatea cazurilor. El e macho, ea e curvă. Cam așa se simplifică gândirea mentalului uman in ceea ce înseamnă acest verset, extrem de important in economia mântuirii. Dar, hei!, avem printre noi și atei, ca să fac un mic vers de poezie! Am prieteni atei, foarte deștepți, care imi vor spune suav: fratele meu, las-o mai moale cu mântuirea si cu gargara bisericească. Ce să le fac? Fiecare are dreptul de a crede ce vrea, nu? Științific, s-a dovedit că înșelatul în timpul căsătoriei nu e bine. E caca! Face buba! Unde? La creier, adică la unitatea centrală.  Efectiv o arde, arde procesorul. De ce? Simplu: creierul a fost făcut pt o singura femeie, in cazul bărbaților. Și pentru un singur bărbat, în cazul femeilor. Așa suntem noi construiți! Ghinion! Ce pot spune? Nah, zic unii, dar eu nu sunt căsătorit! Deci pot avea câte femei vreau! Sunt un om liber, nonconformist si libercugetator! Felicitări! îi pot spune. Nu are importanță postura în care te afli, de ateu sau credincios. Energiile care umblă prin lumea asta nu întreabă: ăăăă, fratele meu, tu ești ateu sau credincios? A, ești ateu? Foarte bine, pe tine te voi ocoli. Nu! Nu te va ocoli, mirându-te mai apoi de ce la 50 de ani ai o listă de boli...pe care nu prea o înțelegi.
Păstrați-vă patul curat până la căsătorie! Ascultați de un om trecut prin asta, adică prin a nu-și păstra patul curat, făcând pe interesantul și pe șmecherul. Și mai ales când totul se plătește în viață...Legile acestea divine nu sunt date pentru a ne cretiniza. Au o logică foarte științifică, chiar dacă au fost scrise acum 2500 de ani. Sunt extrem de actuale. Neuroștiințele abia acum scot la iveală adevăratul dezastru făcut de umblatul din floare-n floare, de a face sex cu oricine, oricum și oriunde. Ești căsătorit? Ok, abține-te trei zile pe săptămână. Lasă și corpul să se odihnească. Dar aici nu-mi fac probleme: cât poate fi de taur un bărbat? Un an-doi? Apoi mai ușor cu partea sexuală....aia e!
Atenție mare: nu vă prăjiți existența!

Să nu mori, bine? Iubirea, ca o poveste.

Cei doi stăteau pe bancă, toamna revărsându-și frumusețile târzii asupra lor. Se priveau și nimic nu mai conta, totul fiind învăluit în mister. Apoi veni iarna, cu liniștea ei. El era trist, ținând-o de mână și privind în pământ, fără puterea de a mai spune ceva. Ea încerca să-i urmărească traseul ochilor, conturul chipului, ghicind ceva din interiorul lui.
   - Am cancer. În fază terminală, spuse el întru târziu. Voi pleca cât de curând din lumea asta. Își ridică ochii și o privi adânc. Fata, albă ca o statuie, îl privea. Cuvintele lui nu reușiră să-i străpungă logica. Încerca să înțeleagă drama de lângă ea, dar totul era fără sens. Frumusețea iernii deveni un tărâm siberian, unde viforul nu încetează a lovi timpul. Timpul murea, ușor, ca o nălucă care dispare atunci când razele dimineții apar.
   Primăvara veni timid, căldura soarelui trezind la viață natura. El, cu fața lividă, privea tavanul alb al salonului de spital. Simțea cum picurii de sudoare se joacă pe frunte. Morfina nu își mai făcea efectul. Durerea era atroce, schimonosindu-i ființa. Durerea e ultima frontieră și nu ai unde să fugi de ea. Fata îi mângâia părul și privea cum el se stinge ușor. Ar fi trebuit să fie obosită după nopțile de veghe, dar nu era. Se lupta cu trupul ei, cu structura ei anatomică: nu putea dormi.
   -Simt miros de flori, de afară, spuse el încet, privindu-i chipul fetei obosit. Ar trebui să te odihnești.
Asistenta intră în salon, privi puțin pe muribund, insensibilă, descărcă seringa în punga perfuziei, mai privi odată pe cel care îmbrățișa ușor moartea, și ieși. Al câtelea era? Oncologia fură vieți multe, iși spuse ea. E ca la un triaj al morții.
  Chipul lui era alb, ca o statuie de marmură frumos șlefuită. Chinul și durerea nu-și lăsaseră urmele pe înfățișarea lui. Doar niște cearcăne sub ochii lui greu încercați. Parcă dormea. Îi ținea mâna în mâinile ei. Nu putea să plângă.
   -Să nu mori, bine? îi șopti ea la ureche. Mai stai cu mine, măcar puțin. Dar el plecase. Se eliberase de durere. Se privea și o privea de sus, simțindu-se ușor, ca o adiere. O vedea cu capul plecată pe pieptul lui. Ar fi vrut să o mângâie pe păr.
    Privea sicriul, ca un ultim ironic cămin. Fata, cu inima liniștită, se gândea la nimicmicia omului, la superficialitatea lui. Privi în jur. Multe cruci, cu multe fotografii ovale, cu motto-uri celebre, cât mai bombastice. Dincolo de gard, viața mergea înainte. Mașini, oameni și zgomot. Unele persoane mai aruncau un ochi spre procesiune, dar grăbeau apoi pasul, teama cuprinzându-i la imaginea propriului lor viitor. Fata zâmbi.
   Zâmbi și  băiatul în timp ce se plimba de la unul la altul. Le privea chipul celor prezenți. Aveau o mină îndurerată. Dar nu pentru el. Se uitau la sicriu, închipuindu-și fiecare cum ar arăta în el. Băiatul începu să râdă de-a binelea. Îl privi pe unul mai corpolent cum ar arăta în locul lui, în acel sicriu. Imaginea era comică. Fata începu să râdă și ea. Chiar, ar arăta foarte hidos, așa mare cum e, în coșciug. Cei prezenți credeau că fata și-a pierdut mințile. Cel corpolent încearcă să-i fie aproape, să o mângâie. Ce ironică e viața: cel care era personajul comicului, cel din coșciug, o motiva. Iubitul ei nu mai era în coșciug. Era undeva bine, era sigură. Și se liniști. Hei, lume, nu fiți triști, totul e bine! ar fi vrut ea să spună. Dar îi lăsă în contemplarea lor. Era bună ocazia de a te observa stând în acea cutie de lemn. Taie din orgoliu.

Căsătorindu-vă... trageți un loz-în-plic: necâștigător! Ghinion, v-ați ars!

Ești căsătorit? Foarte bine: urmează să te pască despărțirea. Sau ești pe-aproape. Conform statisticii 7 din 10 căsnicii se gândesc să o rupă. 4 din 10 deja au făcut-o. Ai văzut cifrele, te ia cu depresie.
Mă tot laud că lucrez de peste 15 ani în ale ospătăriei. Bun, nu e tocmai o laudă, dar să zicem. Lucrând în acest domeniu văzui, vorba lui nea Mărin, sute de cupluri jucând la loteria nunții. Pot spune, cu mâna pe inimă, la câte nunți am văzut și lucrat, că acel 7 din 10 e foarte optimist. De multe ori mă întreb ce-i în capul însurățeilor. Unde le-a fost mintea când au spus acel ”da” atât de important? Parcă văd faza: vrei să te căsătorești cu mine? spune dânsul cu nodul în gât. E normal să ai emoții, mai ales când nu știi ce faci, împins de la spate de unii și de alții. Ea e(se face) luată prin surprindere...sau nu. Multe femei sunt surprinse doar de moment, ale așteptând și cu anii doar-doar să fie cerute de mototol, vorba emeritei Draga Olteanu Matei. Sau că ea a răspuns de zeci de ori la întrebarea: nu te-a cerut ăla micu? Ridică din umeri și o dă in sentimentalisme: încă nu suntem pregătiți. Serios?

Din nefericire, oamenii nu mai știu ce vor în viață. Ca în cazul facultății, când individul face o alegere neingerată prin filtrul gândirii, la fel se întâmplă și în cazul căsătoriei: ”hai soro, dacă tot ne bat toți la cap, s-o facem, ce Dumnezeu poate fi așa de greu? Ne face pe noi un act?” E, e cunoscut acest dialog al surzilor, al incompetenței? Dar el continuă, mai mereu, cu ultima frază, genială de altfel:”hai că poate ne iasă și un leu în plus”. Și dacă nu iasă? S-au fript! Să vezi atunci certuri la final de nuntă: ”ba nu, neamul tău e sărăcie, săracule!” Să vezi show-uri dimineața când mirilor le dă cu virgulă numărătoarea. Să le vezi fața când în plicuri primesc în loc de bani, șervețele! Știu, nu e de râs, dar dragilor, prostia se plătește. Bre, de ce ați făcut nunta? Crezi că vei primi un răspuns de oameni care știu ce vor, sau măcar aproximează? Corect: nu vei primi! Se trezesc în viață căsătoriți, fără să aibă idee pe unde s-o apuce, chiar dacă ei stau împreună de 10 ani.

Mulți mai au în ei acele întrebări stupide: ce, căsătoria ne poate schimba? Da, copilașii mei, poate schimba! În primul rând pe plan psihologic: responsabilizează. Ați auzit de sintagma asta? Căsătoria dă o aură aparte relației, o schimba structural 100%. Te căsătorești, iar după doi ani spui la o bere, așa ca între prieten însurați, întrați în clubul frustraților: ah, mă simt ca în celulă. Dar de ce spui asta după doar doi ani de zile de la însurătoare, măi însurățelule, mai ales că ai stat cu ea 10 ani înainte?
Concluzia mea: până nu învățam că nunta e responsabilitate, acest raport statistic nu se va schimba.
PS: iar nunta cea mai importantă e în Biserică, în fața lui Dumnezeu! Dacă nu sunteți prinși cu treaba asta, slabe șanse de reușită. Restul sunt fripturisme și lăutărisme.

Ce, acasă nu mă pot ruga, doar în biserică?

A merge la biserică, a devenit o formalitate pentru unii, un paradox pentru alții și o formă de nervozitate pentru majoritatea. Biserica enervează pe mulți, supără multe minți. Se găsesc extrem de multe formule de a nu merge la Biserică, în a te păcăli: mă pot ruga și acasă; ce, mă duc să ascult pe popii ăia hoți? (cea mai întâlnită); mă lași, nu vezi babele alea de care nu mai încapi? etc. Repet: te păcălești! Simplist, ce înseamnă biserica? Biserica nu e altceva decât comuniune, o posibilitate de ați călca pe orgoliul tău mare, de a te umaniza, iar acea clădire poate avea un efect bun asupra acestor două mari probleme, probleme de care lumea se lovește tot mai des. De când oamenii refuză să mai ia parte la comuniune, ei s-au sălbăticit. Prin acel dicton, cum că ”pot sta și acasă să mă rog”, omul refuză o posibilitate de a putea face rugăciunea și mai puternică. Măcar de oamenii s-ar ruga acasă...
Extensia Bisericii e familia. Cum arată familia actuală? Destructurată. Prin simplul mers la biserică, familia poate fi în comuniune: membrii se pregătesc, se iau hainele curate, se pregătesc copilașii, se stă două ore la liturghie, se împărtășesc prunci, apoi se vine acasă, se ia prânzul. Prin această simplă acțiune, acea familie are ocazia de a sta in comuniune  5-6 ore. Tot prin mersul la biserică înveți să ierți și pe baba care nu mai tace din gură, pe tanti care atrage atenția la toți cei care intră în raza ei vizuală, ea fiind polițistul bisericii. Făcând paralela, tot așa poți ierta și pe colegul căruia îți vine să-i stâlcești mutra. Este un exercițiu.
Merg la biserică, dar nu înțeleg nimic. Și eu pățesc asta, când sunt deconectat. Chinuie-te! Azi, mâine, poimâine...dar o să iasă până la urmă. Pe lângă toate astea, în biserică sunt energii pe care nu le găsești acasă, cu siguranță. Energii care pot fi foarte benefice. De la simplul clinchet al cădelniței,  muzica superbă a  corului, simbolistica din timpul Liturghiei și până la vibrațiile tuturor rugăciunilor din acele momente. Toate pot reorganiza ființialitatea omului. Ieși mult mai eliberat. Marii psihologi spun asta: mersul la biserică ajută la creieraș, la starea generală a psihicului. Măcar pentru asta dacă am merg...
Concluzie: da, te poți ruga și acasă, dar e și mai benefic, pentru tine ca om, să mergi la biserică. Poate fi un exercițiu benefic.

De ce nu avem o țară ca afară?

Bună întrebare. Pentru că furăm, îmi spune un amic. Hai, nu generaliza, îi spun eu. Nu generalizez, continuă el, pt ca generalizarea e idioată, numai un om leneș în gândire poate afirma: hei, nu generaliza, pt că eu nu sunt în categoria asta. Evident, nu toată lumea e în această oală, dar există majoritatea, iar majoritatea decide. M-a făcut idiot, pe bună dreptate, căzând și eu în plasa generalizării.M-a pus pe gânduri discuția cu el.
Să dezvolt puțin. Evident ca nu generalizez nici eu, dar o mare parte din oameni au în sânge această problemă: furtul. Născut în Hunedoara, știu bine treaba din preajma defunctul combinat siderurgic: se fura ca în codru, cam tot ce se putea. Mai ales în perioada lui Ceașcă. Era și lozinca: de unde muncești, de acolo trăiești. Dar, ca să aduc lumină, nu era vorba de salariu, ci de luat ceva, cu japca de cele mai multe ori. Ne învățasem cu datul pe sub tejghea: îți dau ceva, tu îmi dai ceva mai de calitate sau îmi pui deoparte. Revin la defunctul combinat: un muncitor scotea niste corniere din uzină, iar vecinul de la doi, care lucra la Avicola, avea nevoie de cornier în casă. Vecine, îmi aduci niște corniere? Da, vecine! Hai că îți aduc și eu vreo doi pui de la lucru.  Timișoara: un nene de la Comtim făcea trocuri cu un alt nene de la fabrica de bere: iți dau o halcă, tu îmi dai o ladă. Muncitorimea din perioada antedecembristă asta a facut, in marea ei majoritate. Furtul a intrat in ADN-ul românului, vorba unui om. S-a transmis din generație în generație. Eram, prin 2005, în China. Un amic român, fără pic de remușcare, a pus mâna pe vreo trei tricouri, furându-le. Prețul hainelor acolo era derizoriu, dar inerția de a fura ceva nu putea fi lăsată deoparte. Au trecut 12 ani de atunci, dar imaginea a rămas vie până azi. Când spun furt, mă refer la o paletă cromatică extrem de variată: vedem doctorate pe șustache, angajări pe neveu, șpăgi de la doctori și până la gropari, iar aceste grupe nu le numesc altceva decât...tot furturi.
Să revin. De ce nu putem avea o țară ca afară?Pentru că nu reușim să scăpăm de vechile paradigme, ținându-ne  pe loc, cărând în permanență niște bolovani ideologici imenși pe umeri. Revin, din nou, la obsedantele proteste care au fost în țară, măcinând și bruma de unitate care  mai exista, și afirm iarăși: puțini din cei care au ieșit, și din cei care-i susțin de pe margine protestele au înțeles că problema e alta, nu politicul. Sau pe sistemul: în față e pădure? Nu, nu este pentru că nu o văd de copaci. Politicul e doar oglinda socialului. Nu o spun eu, ci oameni care știu ce spun, cu autoritate.
Așadar, vom avea o țară ca afară, doar atunci când:
*omul iși va curăța trotuarul din fața casei. * Omul nu va mai arunca pe lângă coș. * Nu va mai scuipa * Să invețe să critice...și multe altele. Până atunci, vom rămâne cu țara de azi, murdară, atomizată, defrișată și insalubră.