Carnagiul lumii.

7,3 miliarde de persoane. Tot atâtea lumi. Tot atâtea abisuri. Tot atâtea manifestări criminale. Tot atâtea carnagii. Dragă prietene, ține minte: nu suntem decât niște câmpuri de bătălii, unde ne măcelărim secundă după secundă. Omul nou contra omului vechi- veșnica bătălie a umanității. Prezentul împotriva Trecutului și Viitorului. Timpul împotriva omului. Moartea împotriva vieții. Dar toate aceste bătălii nu sunt decât niște iluzii. Totul este o butaforie. In acest carnagiu uman, nimeni nu iese învingător. Omul nu vrea a pricepe că viața și moartea nu sunt decât niște concepte abstracte. Este un perpetuum mobile. Este o mișcare veșnică. Atomul, cuanta și gaura de vierme se vor mișca mereu, se vor neutraliza unele pe altele și vor renaște așa cum au dispărut, exact în aceiași fracțiune de secundă. Putem vorbi de fracțiune de secundă la nivel universal? Evident,nu! Acolo totul se întâmplă instantaneu. Dar omul a aruncat instantaneul la gunoiului umanității. Nu mai are nevoie de universalitate. S.a închis în închisoarea timpului. In carnagiul oferit de timp. Omul a inventat bomba termonucleară, bomba cu hidrogen, plutoniul sărăcit, multe altele în ale distrugerii in masă- dar cea mai mare găselniță în sistemul de extincție a fost invenția timpului, a secundei. Secunda a ucis miliarde de oameni, mii și mii de miliarde de coșciuge, mii de miliarde de morminte- totul sub înaltul patronaj al timpului. Când a fost inventat timpul? In momentul in care omul s.a despărțit de Om. Când Omul a dorit să guste moartea. Acel măr, acel neastâmpăr uman, , acea mușcătura a scos timpul din cutia Pandorei, a năucit viața, a înviat marea gaură de vierme, a săpat primul mormânt. A pus prima cruce. De atunci, de la prima mușcătură, omul se scufundă, se afundă, zace într-o continuă involuție- de la acea mușcătură omul a rupt veșnicia in două. Trăim, aici pe pământ, o primă veșnicie, înfricoșați, gheboșați, plini de lacune, plini de boli, plini de rugini, plini de frustrări. Omul a pierdut pentru moment noțiunea de veșnicie. Îl sperie. Se naște într-un mormânt- numit și corp- și-l modelează, și-l înfrumusețează, și-l parfumează. Apoi, când celula refuză să mai activeze, tot acest mormânt e pus într-un alt mormânt, și e dat dispariției in neantul biologicului. Ați mirosit un cadavru? Va sfătuiesc să o faceți. Veți avea ocazia să vă mirosiți. Degeaba acoperim mormintele cu flori- ele nu rămân decât o poartă spre eternitate. Marea spaimă față de veșnicia morții. Secunda- un carnagiu al lumii.

Singurătate

Cine s.a împrietenit cu singuratatea, este salvat. Orice atasament cade sub ridicol. Într-o lume a metainformatiei singurătatea a devenit cea mai detestată stare a omului. Atunci când participi la o înmormântare, poți vedea in toata splendoarea ei singurătatea. Moartea- acea stare în care oamenii se vad goi de conținut, când devin singuri cu ei înșiși. Moartea unui prieten te poate pune in ipostaza de a plânge. Dar niciodată nu plângi pe prietenul care zace în cosciug, ci pe tine te plangi! Iti plangi existența. Plangi ca un copil. Plangi pentru că îți este frica. Moartea înfricoșează omul. Moartea bagă în sperieți pe omul atașat. Pe cel atasat de material. Când vei merge la vreo înmormântare, dragă prietene, să ții cont că, ceea ce vezi in acel coșciug, acel trup lipsit de viață, acea materie care-i supusa descompunerii- nu este decât o oglindă. Este o oglindă a ceea ce esti tu, doar ca, pentru moment, încă inima.ti bate, celula îți mai respiră, creierul mai dă comenzi.
Omul se sperie de întuneric pentru că este oglinda cosciugului. Stinge lumina, prietene drag, și stai singur într-o camera. O cameră aruncata în beznă și liniște mormântală. Totul în tine se schimbă. Creierul începe să țiuie, corpul devine tot mai neliniștit. Voi doi-tu cu tine- începeți să nu mai încăpeți în același trup. Sunteți străini unul de altul. Deveniți niște dușmani. Iar acesta poate fi perfectul act cinematografic a propriei morti. Niciun om singur nu se sperie de moarte. O așteaptă, chiar! Este o izbavire, chiar! Să stai doar cu tine, să te cunoști bine, să te împrietenești cu tine, aduce acea stare de eliberare- vrei sa te eliberezi cât mai repede, pentru că ati trecut testul vieții, v-ați cunoscut. Ți-ai cunoscut Dumnezeul din interiorul tau, acel Dumnezeu adevărat, te-ai descoperit pe tine însuți- nu te-ai atașat de alte chingi vremelnice. Când vei muri, iti vei privi carcasa, în acel sicriu ironic, nu te va inspaimanta duhoarea putrefactiei după cinci zile de zăcut în groapă, îți vei primi viermii in fosta ta locuinta cu bucurie, ca pe un fapt normal, ca pe un proces de curățire, de igienizare. Natura are grijă să igienizeze tot, de la balegar și până la carcasa unui om. Tu pleci împăcat. Neatasat de nimeni. Singur, tu și cu tine.

Ce nașpa sunt!

Sunt dizgrațios, mă simt penibil in fața oamenilor, vreau sa am o altă față, să arăt cum arată și colegul meu.
Am inceput sala, să trag de fiare, că arăt că un cocostârc.
Mă duc să-mi pun silicoane, că mă simt frustrată la locul de muncă. Cred că-mi pun și puțin acid in buze, că parcă am două dungi roșii.

Da, știți aceste povești? Aceste depresii existențiale, care macină ființa, fac din om o persoană hidoasă, o persoană care nu e mulțumită de sine, care își găsește mereu ceva sa comenteze la propriul lui aspect. Depresie indusă de societatea actuală, in care femeia e OBLIGATĂ sa fie perfectă, dar, din nefericire, și, Ooo da!, ce nefericire, doar pe PLAN EXTERIOR! Atât! Frumusețea omului a fost scoasă doar in exterior. Am cunoscut femeie extraordinar de frumoase, dar fără sâni. Fără celebrul 90-60-90, nu avea nici nasul perfect ca al unei dive, nici buze cărnoase, așa cum le are Nicoleta Luciu. Dar emana frumusețe. Frumusețe interioară.
Cunosc exemple de băieți care erau disperați că nu au pectorali sau pătrățele. Erau nefericiți până la extreme. Ok, au început să tragă ca disperații la sală. S-au făcut mari, dar, tot din păcate, nu au fost mai fericiți, ci au continuat să existe în nefericirea lor. Nu pectoralii erau problema, ci pectoralii sufletului său. I-am spus treaba asta, nu a digerat cuvintele mele. Atunci când ești căzut, să-i spui unui om despre suflet...e ca și când ai vorbi unui perete. Sau ca și când i-ai spune unui om cu cancer: lasă că va fi bine. Sigur acel om a și ingerat vorbele tale: i-au intrat printr-o ureche și i-au ieșit prin cealaltă.
Femeilor, nu partea exterioară e cea mai importantă, chiar dacă asta se cere azi. Aveți grijă de voi, nu fiți ca niste mămăligi, să lăsați să curgă șuncile pe voi. Mereu avem tendința de a o lua pe partea extremelor. Ori stăm zi-lumină in sala de fitness, ori mâncăm ca niște porci, devenind niște obezi/e care abia respiră. Unde-i parte de mijloc?
-Ce glas de rahat am! Dar dacă erai mut?
-Ce buze rahitice am! Dar dacă te nășteai cu malformații?
-N-am sâni! Dar dacă îi aveai de-ți deforma spatele?
-Sunt slab că un țîr. Păi dă puțin din pedale și mai lasă laptopul. Fă un abdomen, fă puțină mișcare, schimbă,ți puțin viața. Redefineste-o! Reinventează,te. Nu sta că planta și te plânge. --Sunt prea gras! Păi mai pune niște spini pe furculiță. Du-te la un control și vezi dacă nu ai vreo problema cu glanda. Fă mișcare, nu te învăța cu situația ta și nu te plânge non-stop.

Oameni buni, mereu fugim de situația în care trebuie să ne privim obiectiv. Măi, cum sunt? Cum arăt? Sunt sănătos? Da. Pot merge, pot alerga, pot râde? Da! Nu am glasul Andrei? Aia e, bine că pot vorbi. Nu am sânii Elenei Udrea? Eu să fiu sănătoasă, sunt buni și ăștia pe care-i am, etc...
De ce își pun multe femei silicoane? Cele care sunt sincere au spus mereu: să fim apreciate. Dar nu în asta constă sinceritatea. Vine din a doua întrebare: să se uite restul la tine, in decolteul tau, colega să te invidieze și să-i curgă balele, să-ți exciți din nou soțul că ai impresia că vrea una mai sexoasă,să fii MÂNDRĂ? E, aici e sinceritatea. Da, vor zice o parte, și majoritatea am observat că lasă capul în pământ.
Oameni buni, nu vă fie rușine cu cine sunteți. Și repet, nu vb de cazurile extreme.
Fiți confortabili cu voi înșivă, ptr că intrați în drama lui "eu-arăt-nașpa" și cu foarte multă greutate mai puteți ieși din el. Acest "eu-arăt-nașpa" e, cred, viciul cel mai grav care există azi pe Terra. Acest "eu-arăt-nașpa", face mai multe victime decât orice război mondial, distrugând viețile a milioane de oameni, an de an, zi de zi, ceas de ceas. Acest "eu-arăt-nașpa" artificial, indus de media, se societate și tot ce ne înconjoară.

Despre moarte.

Frica de moarte, starea pe care o percepem cel mai real din toate fricile lumii. Interesant! Ne este frică de ceva de care n-avem habar, cam așa s-ar traduce. Nimeni nu știe cu ce se mănâncă moartea, unde mergem, ce facem după și ce vom întâlni, iar asta face treaba și mai incitantă, nu?. Și totuși, suntem terifiați. Ne uităm la vreo înmormântare, la vreun dric care-și face drum pe lângă noi, le privim și ne trec fiorii. Din omul care se hlizea ca un dement, devii instant serios, ca o statuie, gandindu-te: pfuuuu, dacă aș fi în locul lui? Dar ,hei!, nu te bucura prea tare, ptr că într-o zi, inevitabil, vei fi in loc ăluia. Nu putem ocoli aceste chestiuni, fie plin de bani, fie plin de sărăcie, asta-i sigur, moartea fiind foarte democratică: alege din ambele tabere, fără a ține seama de aerele răposatului. 
Ce știm despre ea? Mai nimic, dar știm că facem pe noi de frică. C G Jung, spune: e admirabil cum oamenii nu o iau razna știind că au in buzunare o condamnare la moarte, de când se nasc. Înseamnă că undeva, in subconștient lor, ceva îi calmează și le spune: stai calm, totul va fi bine și după ce o mierlești. 
Ce se întâmplă după? Nimeni nu știe prea bine. De fapt, nimeni nu știe nimic din ceea ce se poate întâmpla dincolo. Îți vezi azi amicul, bei o țuică cu el, vorbești de tanti de la 3 că a cam pus șunci pe ea...și pac! a doua zi te trezești cu vestea că cel care a fost cu tine la birt, a murit. Și rămâi șocat. Și nu mai știi ce să zici. Și te vezi la înmormântarea amicului, cu imaginea încă vie a tipului care făcea mișto de aia de la 3. Te uiți la el și-l vezi pământiu, supt la față și...rece. Mai toți plâng, sau, mă rog, se fac că plâng, îl laudă mai ceva ca pe Blaise Pascal, te întrebi cum de încă ăla din cosciug nu a luat Oscarul, auzi numai expresii de bunătate, mai ceva că un Ghandi. Apoi, după ce preotul perorează niște chestii pe care nu le prea pricepi, amicului inert i se pune capacul, i se bat frumușel niște cuie de parcă în seara aia ar ieși undeva la crâșmă și e dus cu greutate spre o groapă, pus frumușel acolo, se toarnă niște pământ pe el și gata, spectacolul se termină. Tu rămâi doar cu incertitudinea: ok, ce s-a întâmplat? Ești nelămurit. Ești și puțin indispus. Îți spui: hai că mai am până o să mor, că sunt tânăr. Dar îți aduci aminte că abia ți-ai dus amicul, la fel de tânăr ca tine.
Deci, nimeni nu s,a întors de acolo ca să ne lămurească. Rămâne cel mai mare mister, dar și cel mai înfricoșător. Basme multe, povești mai mult sau mai puțin reale - de cele mai multe ori doar invenții- și multe mituri. 
Ba e una cu coasa, ba e un el, ba e o tanti faină, blondă ptr deliciul publicului, ba un înger, ba o creatură hidoasă, ba un schelet cu haine rupte. Dar mai în toate, moartea râde, pe sistemul: amice, ai pus-o, ți-a venit rândul. Hai, la răcoare cu tine! Sau la căldură, depinde de cultura din care o mierlești. 
Eu, că sa fiu sincer, am o părere faină de moarte și , vorba lui Andrei Pleșu, măi chiar sunt curios ce-i după! De ce ai plânge după lumea asta inaptă, mizeră și imbecilă? Când va fi sa fie finalul apoteotic, finalul mandatului...aia e! Cu bucurie le-om trece toate.
Dar știți ce-mi pare? Că ne înfricoșăm degeaba și vom avea o surpriză de-o sa ne cadă plombele, că acolo, cred eu, nu prea mai avem nevoie de ele, că sunt sigur că nu vom mai clănțăni mici cu mustar și bere. Sau? Vedem noi!

Incultura gastronomică

Ce mai înseamnă un restaurant? Ptr unii, foarte mulți, mai nimic. Restaurantul a devenit un loc unde unii oameni ajung doar să-și exprime frustrările, să-și arate cu voioșie limitările culturale și, nu în ultimul rând, să facă viața amară altora. Cultura ieșitului în restaurant, mai ales în România, e aproape de zero barat. Evident, nici restaurantele nu fac mai nimic în a educa clientul, în al aduce la un standard cât de cât onorabil, mergându-se încă pe dictonul idiot: clientul nostru, stăpânul nostru. Nu am idee de unde a apărut tâmpenia asta de gândire, dar și-a făcut repede loc în mentalul colectiv.
Răbdarea. Da, un concept pe care românul l-a pierdut de câțiva ani. Românul uită să facă diferența dintre un restaurant și un fast-food, asta-i clar. Românul a uitat, ca să fiu elegant, să mănânce, pur și simplu. De la stilul (halul) în care stai la masă și până la stilul în care comanzi, în care te adresezi unui angajat care te va servi în acea seară. Lipsa elementarelor bune maniere sunt absolut șocante. Ai impresia ca unii oameni sunt veniți direct din pădure, colegi cu personajele din Cartea Junglei.
Vorbeam de răbdare. Da, ea lipsește cu desăvârșire. Clientul se pune la masă, îi vezi deja privirile precipitate că ospătarul nu a ieșit din pămînt exact în acea secundă, apoi , după nici câteva minute mâna lui se va ridica automat întrebând, nedumerit, de ce durează friptura (așa cum îi spune el preparatului) atât de mult. Deja dialogul, cu acel client, e pierdut. Explicațiile sunt de prisos. Oamenii nu știu să se (mai) relaxeze. Sunt surescitați total, într-un permanent și vesel sindrom al unei neliniști cronice.
Însă, durerea cea mai mare e că, din păcate, chiar și după 28 de ani, restaurantele românești continuă să se tăvălească în aceiași stare de letargie, în același sindrom de loc unde ceea ce ți se oferă e de cele mai multe ori un produs ieftin, prost și vândut scump, iar cei care deservesc sunt, în multe cazuri, doar persoane care si-au ratat cariera, făcînd și ei ceva ca să nu moară de foame. Este un melanj distructiv între produse de proastă calitate și angajați mediocri, fără o minimă cultură în ceea ce înseamnă serviciile unui restaurant. Cum nici pe client nu-l interesează cum se comportă când iasă la o cină, nici pe angajat nu-l interesează să-și deschidă orizonturile de cunoaștere. Iar rezultatul îl putem vedea: restaurante proaste, dar cu pretenții, zgârcenia la detaliile care conrtează enorm și lipsa de pregătire, măcar elementară, a celor care lucrezaă acolo. Pregătirea unui om care reușește să se ridice la niște standarde acceptabile poate lua și câțiva ani. Acest lucru ar trebui să-l realizeze angajatorul, să-și formeze un personal calificat, care să fie în prim-planul filosofiei de a aduce un standar de calitate. Or, acest lucru nu se poate realiza fără motivare, ceea ce în România lipsește cu desăvârșire în cele mai multe cazuri.

Un război vegano-carnivor.

Ca un nene ajuns la vârsta de 36 de anișori, mă simt cumva norocos, dacă pot spune așa, că am avut onoarea de a prinde două lumi diferite: ante 89 și post 89.

În ante 89, chestiunea era simplă: haleai cam ce-ți dădea cu deosebit respect regimul lui nea Nicu, de la bomboane cu gust de nimic și până la sucurile românești care rivalizau cu cele mai șmechere laxative de pe piață: savurai un suc comunist și aveai o jumatea de zi perfectă in ale cufurelii filosofie. Dar cum stomacurile noastre comuniste erau învățate să se vâre in ele de la nisip și până la rumeguș, a bea un cico nu mai era o problemă, doar ptr unii mai sensibili. Un plod comunist putea să mănânce fără probleme și un focos nuclear. Devenea câteva zile fosforescent, și cam atât. Și nu era chiar un lucru rău, că oricum nu prea era curent prin case atunci, deci familia rezolva problema iluminatului interior ptr câteva zile.

In post 89, ne-am trezit cu invaziile chestiilor extraterestre apărute prin ajutoare de dincolo, un dincolo de pe-o altă planetă: coca cola, fanta, ciocolati învelite straniu și, bomboana de pe colivă, TEC-ul. Ne-am adaptat și cu ele. Dar de aici urmează distracția, venită după anii 2005-2010: E urile, mama lor de chimicale. Și cum omului îi șade bine cu frica în sân, cu tot cu morcov și iepure, a apărut trilogiile morților prin intoxicare cu N substanțe nocive. Părinții erau terifiați și își legau plozii la gură cu botnițe nu care cumva să mănânce o bomboană, acele bomboane devenind inamicul public numărul unu. In paralel, ptr că lumea vedea moartea în orice chestie de vârât în mațe, apare gândirea bio, lumea bio, cei care se învârt doar in cercuri bio, vorbesc doar de alimentație bio, își calculează orice gram halit, își contorsionează dimineața trupurile pe mișcări de yoga, iubesc vacile și porcii mai ceva ca pe nevestele și bărbații lor. Plang pe blana mieilor de Paști și bocesc pe guițător de Crăciun. In general e lumea celor gentili, care dau repede ochii peste cap la orice chestie care nu are un element bio.
S-au format două lumi ciudate: a mâncătorilor de mici și a celor care sunt doar cu sălăciți, adică o lume razna. Chestiunea asta nu o prea vezi in Romania, ptr că aici foamea face ravagii, iar oamenii chiar nu se uită la ce mănâncă, important e că foamea sa fie cumva astâmpărată. Cum? Nu mai contează. Iar acești oameni sunt peste 60% din cei care viețuiesc danubiano-pontic. Înfierezi pe ăștia care halesc pui de Crevedia,, dar bagi in tine căpșuni in mijlocul lui decembrie: eu mănânc bio și diversificat, băi săracilor! Bă, ej' nebun? Dacă tu crezi că acea căpșună e mai ok ca un umflat cu pompa de pui, te înșeli. Exact, știm asta: carnea din galantarele magazinelor românești, nu o poți numi carne, ci o chestie identic naturală. Rafturile magazinelor mustesc de produse cu care poți face o bombă atomică, liniștit. Este un haos demențial in acest segment, iar ceea ce scrie pe conținutul produsului pe prea puțini ii mai interesează, că oricum sunt scrise în limbaj medical, ca să-ți năucească neuronii.

Peste tot te anunță dramatic: fumatul dăunează GRAV sănătății, te lasă impotent, îți face găuri prin tine...te transformi într-un bou care te uiți la poarta nouă. Dar dacă crapi în tine acele fructe lucitoare din caserole frumos ambalate, o să ai erecții de cartea recordurilor? Mă îndoiesc! Sau mai nou ce vârâm în noi se cuantifică in putere/erecție sau putere/libidou? Dacă mănânc și un KFC uneori, performanța sexuală îmi poate scădea la 5 minute per gâfâit nocturn? Dacă bag in mine numai musli și papaya, voi gâfâi juma de oră fără probleme, uimindu-mi partenera cu "frace, da' ce bun ești"? Mă îndoiesc. Văd bio-isti care-s sfrijiți mai rău ca ăia de la Birkenaw. Sunt slim, cică! Femeile parcă sunt niste arătări, merg de parcă dintr-un moment în altul se vor prăbuși sub propriile lor greutăți subnutrite. Bărbățeii...ce sa mai zic de ei? Apoi vin ăia care au ca motto: cea mai bună legumă e carnea, o specie de oameni ciudați, puhavi, grași de cele mai multe ori, cu mațele îmbâcsite de zecile de cârnați care au intrat în ei.
Apa de la robinet nu mai e ok. Trebuie sa bei doi litri de apă plată. Îmbuteliată. Care a stat 367 de ani in depozite, in soarele arzător al verii, in recipiente dim plastic. Te uiți pe etichetă: zona Costică de Sus, foraj de adâncime. Sună bine, nu? Dar o fi real?

Băi țărane, eu mănânc doar de la Sald Box. Ce vorbești, jupâne? De unde papi tu, frumosule, sălățica? Din ce sera turcească ți-e vârâtă in cutia aia de carton. Apoi vine și gherțoiul carnivorist care îl scuipă cu ceva șorici pe ăsta cu salata de Turcia.
Frate, unde-i adevărul, că eu m-am săturat de aceste două tabere! Evident, el stă, saracu', undeva la mijloc.
Exemplul străbunicului meu, care a trăit fain și bine vreo 96 de ani și nu a mâncat doar de la Sald Box. El mânca cât era iarna de lungă cârnați și șunci de-i ieșeau pe nas, cartofi, fasole și ceapă. El nu mergea la Kaufland să-și"procure" roșii în ziua de 11 decembrie, ptr că nu dădea doi bani pe ele. Dar după iarnă, tati, era gata cu mâncarea grasă. Ieșeau urzicile, verzituri prin grădină. Dar avea o gândire de miserupism față de mâncare, adică nu era absedat se fatalismul mâncării. Cei dădea pământ și animalele, aia mânca. Clar, condițiile erau altele, dar de ce oamenii se feresc exact de chestia normală a străbunicilor noștri, căzând adesea in extremele alimentației?
Cât de greu e sa te menții in echilibru, fără să cazi in extreme... Extremistul bio va spune: bă să mori tu, burtosule! Ăla carnivor: ba să mori tu, rahiticule. Și, ce chestie! amândoi vor muri la un moment dat. Ce chestie

Un balamuc numit România...

Dimineața, la 5,50, aștept un autobuz, E08-ul, să mă care la muncă. Chef de muncă, ioc, cu ochii încă bulbucați de somn, cu știrea-n creieri că Tudose se duse la mă-sa acasă, cu o juma de cafea băută-n fugă, un început, deci, de zi excelent, bun de dat cu capul de un colț de clădire! Mă târam prin cascada ce se revărsa din cer c-o umbrelă semihandicapată, care mă proteja doar pe jumate, spre stația unde mai zăceau încă paj'de indivizi, la fel de incinerați mental, tot cu priviri pierdute, tot coborând dumnezei ptr fabriCA CAre le mânca viața. Eu n-avea chef nici sa-njur...
Expresul care mă duce, e ca și a doua venire a Lui Hristos: nu știi niciodată când vine, tabelele de afișaj dormind și ele la acea oră. Totuși, printre alți șoferi psihotici din acea oră, apare și copârșeul pe roți, 80+1 și la nevoie chiar și 101+1: bagi in el cât vrei, ușile doar să se închidă. Se mai numește și transport in comun! La ora aceea erau doar vreo 15 adormiți, cu fețele lăsate-n pământ, unii căscând, unii scobindu-se in nas. Eu mi-am pus căștile și i-am dat drumul lui Pleșu să-mi inunde timpanele. Conferința "despre prostie". Excelent! Nimic mai perfect ptr acea oră matinală. Dricul vesel se legăna ușor, doi se luaseră la harță pe un loc. Nu-i auzeam, dar le vedeam mimica fețelor. Erau hidoase, ca de zombi, obosiți rupți plus ura față de celălalt care îndrăznise să se așeze mai repede pe locul lui. Până la urmă unul din ei ieși învingător, se așeză ca un rege, un zâmbet mic îi reveni la colțul gurii, celălalt căpătând nuanțe pământii, in timp ce se ținea de bara de sus. Tipul de pe scaun stătu două stații, se ridică și plecă victorios. Un loc ptr două stații, iată ptr ce oamenii se urăsc la o nenorocită de oră șase. Iar autobuzul era pe jumatate gol...

Pleșu vorbea în glume, ceea ce mă făcu să râd. E unul din cei mai hazlii oameni de cultură. Poți fi supărat, nevasta poate fugi cu altul, banca îți poate zbura casa ca pe-o rachetă, dar dacă-l asculți pe 
Pleșu, îți smulge câteva zâmbete, chiar și vorbind despre Dragnea...
Mă cobor sub aceiași ploaie demențială, cheful de a face ceva productiv la acea oră scădea odată cu mișcatul anemic al picioarelor. In spatele meu un nene zbiera la cineva in telefon. Îmi venea să urlu: ce dimineață nevrotică, cu oameni cu capsa pusă! Îl opresc pe Pleșu, și ascult pe ăstalalt din spate.
- Unde să mă duc? urlă el. Mă duc la balamuc, cânta-le-aș prohodul să le cânt. 
No, înjurătură de asta n-am mai auzit. Omul merge la balamuc, așa cum glăsui energic. 
Și am tras o concluzie amară: suntem o țară care în marea ei profunzime...merge la balamuc. Vrei sa vezi dimineața oameni care merg la balamuc? Fugi într-o stație de autobuz, și de acolo pleacă câteva rânduri de autocare spre diverse fabrici și uzine. Oamenii merg ca să aibă de unde veni, știi sigur că la salariu vor injura, când vor pune motorină vor injura, când trebuie să cumpere scutec la ăla micu o să aibă o grimasă, când plătește întreținerea îi vine să-i dea cu paru-n cap administratoarei. Diminețile durerilor, al balamucului românesc...