Mă gândeam într-o zi (dacă altceva nu am ce face..gândesc!), de ce muncesc, sau mai bine zis, pentru ce/cine muncesc? De ce ma trezesc dimineața din pat, trăgând de mine, trăgând și de ultima celulă? Pentru un salar? Pentru o pensie, care oricum va fi de mizerie? Îmi trecea prin cap (că tot eram la capitolul gândire), cum ar fi să stai într-o margine de pădure, într-o căsuță mică, cu câteva orătănii pe lângă curte, cu un câine care lătră non-stop disperându-te, cu un cocoș semeț care-ți dă scularea la 3 dimineața, scoțându-te din minți( dar iertându-l, că de aia e cocoș), să ai o sobă în care trosnesc lemnele în timp ce zăpada cade liniștită (sau nu!) afară, dimineața să simți tăria aerului, să plantezi câteva mușcate, să citești în cerdac o carte bună, să semeni niște ceapă (ca să nu te plictisești ), un cartof. Cum ar fi? Îmi dau seama, tot mai mult, că a munci este cea mai mare pierdere de timp. Munca nu te face nobil, ci te îndobitocește, te leagă de mâini, te suge de toată seva. Bun, vor veni cei care sunt pozitivi și când au cufureală, și vor spune că nu ți-ai găsit jobul care să-ți placă. Mă lași? Jobul care să-ți placă (asta dacă nu ești un puturos notoriu) e munca pentru tine. Să nu depinzi de nimeni, să nu dai raportul nimănui și să nu te milogești nimănui. Societatea ne-a transformat într-o elită de milogi, cu izmenele-n cur și rupți în fund, cerșind ca niște cretini. Vorba unui amic: ne masturbăm intelectual. Eu o zic mai elitist: ne prostituăm ființial. Suntem niște curve, care stăm pe centură, așteptând să ne mai cadă o milă. Cum putem scăpa din asta? Simplu: să-i băgăm pe toți în mă-sa, și să trăim viața: nu să fim niște morți care se prefac că trăiesc.
Cât de jalnici suntem! Cât de ipocriți suntem: ne prefacem că nu-i așa, sărind de fund când auzim cuvinte care ne răscoesc subconștientul! Fiecare om e avid dupălibertate. Nimeni nu e liber atunci când muncește. Cum să fii liber când ești încorsetat de niște bani? Dacă patronului i se rupe și nu-ți dă rahatul de leafă, te zboară banca ca pe o rachetă. Vinne nevasta, mai ales daca ai una idioată, și-ti va scoate ochii, spunându-ți verde-n față că ce rău a făcut că nu a luat pe Gogu de bărbat! Ăla e patron, loazăre! îți va sune ea, numărând facturile care vin ca un tzunami. Tu? Ce faci în cazul ăsta? Înghiți, pleci a doua zi din nou la muncă, îți mai privești patronul care-ți râde-n mufă, luându-te de prost, spunându-ți la fel de verde-n față ca idioata de nevastă-ta că nu are bani acum să te plătească. Să mai aștepți. Atunci pulsul se ridică, inima pompează haiducește, celulele se cacă pe tine, cancerul bate la ușă, atacul celebral își deschide filială in creierul tau facut țăndări. Te întorci din nou acasă, auzi aceiași parodie născută din animalitatea nevestei, înghiți din nou în sec, inima din nou pompează cu viteza luminii, o venă explodează pe creier, și gata, te-ai paralizat. Ești în voia sorții. Trebuie ca cine să te șteargă la fund, să te care la WC, asta dacă are cine...Te vei umple de rahat și disperare, nevasta a plecat cu Gogu, patronul a făcut ceva pe tine (dacă tot faci singur pe tine, ce mai contează unul în plus)...totul e bine! Cauți moartea, dar ea nu mai vine. Chiar și moartea te-a părăsit! Vrei să te sinucizi, dar nu ai cum: ți-ai adus aminte că ești paralizat, și că nu-ți poți tăia venele. Și atunci începi să urli, nebunia instalându-se ca la ea acasă. O vei lua razna, te vor interna într-un ospiciu, te vor lega de pat, chiar dacă nu te poți scobi nici în nas...și te vor mânca viermii. De viu. Nici măcar mort. Statul va avea grijă de tine. Te va îngropa în cimitirul săracilor, după ce o vei mierli în cele mai degradante condiții. Asta, dragii mei, înseamnă să nu fii liber! Că nu suntem în situația de mai sus? E doar noroc. Trebuie doar o fracțiune de secundă ...și putem fi. Atât! Să fie primit!
