1. Prin fiecare cuvînt cîştigăm o victorie "asupra neantului doar pentru a-i îndura şi mai mult stăpînirea asupra noastră. Murim direct proporţional cu numărul cuvintelor pe care le aruncăm în jurul nostru . . . Viaţa nu-i decît această nerăbdare de a decădea, de a prostitua singurătăţile virginale ale sufletului. Iar cel care vorbeşte în numele celorlalţi e totdeauna impostor.Ca o concliuzie, Cioran e de parere ca omul nu e decat o galagie universala,un impostor daca iasa din interiorul sau, fara sa iubeasca poezia, spre exemplu.
2. Coalitie impotriva mortii: Cum să-ţi imaginezi viaţa celorlalţi, cînd însăşi viaţa ta îţi pare aproape de neconceput ? Cînd convingerile noastre par roadele unei frivole demenţe, cum să tolerăm pasiunea celorlalţi pentru ei înşişi şi pentru propria lor multiplicare în utopia fiec:ărei zile ? Cînd ai priceput, printr o intuiţie tulburătoare şi care poate fi uşor reînnoită, propria-ţi inutilitate, e de neînţeles cum de ceilalţi nu au aceeaşi intuiţie. Pentru că, deşi raţiunea condamnă pofta de a trăi, nimicul care prelungeşte faptele are totuşi o forţă superioară oricărui absolut ; el lămureşte coaliţia tacită a muritorilor împotriva morţii. O stare de nesinucidere.
3. Supremaţia adjectivului: In istorie,oamenii au avut aceleasi dureri, doar ca le-au schimbat denumirea sau calificativul, botezandu-le.Orgoliul, face ca durerea fiecaruiafie unica. Cultura-joc de artificii pe fundalul neantului.
4. Diavolul liniştit: Ne vom întoarce faţa către Diavol ? Dar nu vom şti să ne rugăm lui : să-I adorăm ar însemna să ne rugăm introspectiv, să ne rugăm nou ă.- Ne-am investit în dublul nostru
toate atributele şi, pentru a-l împodobi cu o părelnică solemnitate, l-am înveşmîntat în negru : vieţile şi virtuţile noastre îndoliate. Inzestrîndu-l cu răutate şi cu perseverenţă, calităţile noastre dominante, ne-am dat toată osteneala să-I facem să fie Cît mai viu ; forţele noastre s-au istovit făurindu-i imaginea, zămislindu-l ager, să1tăreţ, inteligent, ironic şi, mai ales, meschin.
5. Duminicile vieţii: Dacă după-amiezile de duminică ar fi prelungiteluni de zile, unde ar ajunge omenirea,emancipată de sudoare, liberă de povara primului blestem ? Universul preschimbat
în după-amiază de duminică . . . , iată definiţia plictisului - şi sfîrşitul universului. . .
6. Animalul indirect: Din infinitatea atributelor sale se alcătuieşte fiinţa cea mai imprecisă pe care o putem concepe. In timp ce animalele merg drept la ţintă, el se pierde în ocolişuri ; e animalul indirect prin excelenţă. Reflexele sale ciudate- din re pa osul cărora rezultă conştiinţa – îl transformă într-un convalescent care aspiră la boală. Nimic în el nu-i sănătos ; doar faptul că a fost cîndva. Inger care şi-a pierdut aripile sau maimuţă care şi-a pierdut părul, el nu a putut ieşi din anonimatul creaturilor decît în momentele de eclipsă a sănătăţii sale. Din tot ce a încercat pentru a se vindeca de el însuşi, s-a alcătuit o boală mai ciudată : "civilizaţia".Cel mai înverşunat duşman al cunoaşterii este instinctual educator ,optimist şi virulent, de care filozofii nu pot scăpa : cum să nu se molipsească de el şi sistemele lor ?
7. Cheia puterii noastre de a îndura: Cel care ar izbuti, datorită unei imaginaţii milostive, să înregistreze toate suferinţele, să fie contemporan cu toate chinurile şi cu toate neliniştile oricărei clipe, acela – presupunînd că O asemenea fiinţă ar putea exista - ar fi un monstru de iubire şi cea mai mare victimă din istoria inimii. Trebuie doar să purcedem la cetcetarea propriei noastre fiinţe, să practicăm arheologia spaimelor noastre. Fiecare suferinţă, în afară de a noastră,ni se pare . legitimă sau ridicol de inteligibilă. Dacă am putea înţelege şi iubi infinitatea agoniilor ce se tîrăsc în jurul nostru,- toate vieţile care sînt cu tot atîtea morţi ascunse, ne-ar trebui tot atîtea inimi cu cîte fiinţe suferă. Viaţa nu e cu putinţă decît datori tă limitelor imaginaţiei şi memoriei noastre. Nimeni nu ar putea supravieţui înţelegeriiinstantanee a durerii universale, fiecare inimă neputînd indura decît o anumită cantitate de suferinţă. Cunoasterea integral a suferintei l-ar distruge pe om.
8. Anulare prin izbăvire: Ideea mîntuirii nu-i bîntuie decît pe asasini şi pe sfinţi, pe cei care au ucis ori au depăşit creatura ; ceilalţi se tăvălesc - beţi morţi - în imperfecţiune.
Un suflet nu se înnobilează şi nupiere decît prin cantitatea de insuportabil pecare o asumă.
9.Veninul abstract:Sufletul-aceasta hiena patetica.
10. Conştiinţa nefericirii: Elemente şi fapte - totul te răneşte. Să te aperi retrăgîndu-te în dispreţ, să te izolezi într- o fortăreaţă de silă, să visezi la indiferenţe supraomeneşti ? Toate fiinţele sîntnefericite ; ' dar cîte dintre ele ştiu asta ?Abatorul timpului. In , fraza Timpului oamenii se inserează canişte virgule, pe cînd tu, ca s-o opreşti, ai încremenit ca un punct.
11. Apoteoza vegului:Sa ne tavalim in mahalaua sublimului.
12. Singurătatea - schismă a inimii: Şi nu miracolul ne determină tradiţia şi substanţa, ci vidul unui univers frustrat de flăcările lui, înghiţit în propriile-I absenţe, obiect exclusiv al obsesii lor noastre :
un univers singur în faţa unei inimi . singure, predestinate, amîndouă, să se despartă, şi să trăiască exasperarea antitezei.
13. Gînditori ai amurgului: Obsesia leacurilor marchează sfîrşitul unei civilizaţii; căutarea mîntuirii, sfîrşitul unei filozofii. Inţelepciunea este ultimul cuvînt al unei civilizaţii care-şi dă duhul.
Căci Inţeleptul - teoretician al morţii limpezi-a rezolvat problema propriei morţi . . . şi , din acea clipă, a suprimat toate problemele . .
14. Resursele autodistrugerii: Lanţurile şi aerul de nerespirat al acestei lumi ne răpesc totul, în afară de libertatea de a ne sinucide- un dar misterios. Cel care n u s-a gîndit niciodată l a propria-I anulare, cel care nu a presimţit recursul la funie, la glonte, la otravă Sau la apele mării, nu-I decît un josnic ocnaş sau un vierme care se tîrăşte pe leşul cosmic. Dacă, în clipa naşterii, am fi la fel de ştienţi pe cît sîntem la ieşirea din adolescenţă, e mai . mult decît probabil că la cinci ani sinuciderea ar fi un fenomen obişnuit sau chiar o chestiune de onorabilitate. Dar ne trezim prea tarziu. Arta de a pieri. ,.prinşi în rutina deznădejdii, cadaver care se acceptă pe ele însele, ne supravieţuim nouă înşine cu toţii şi nu murim decît pentru a duce la îndeplinire o formalitate inutilă.
15. Ingerii re acţionari: Fiecare fiinţă se hrăneşte cu agoniaunei alte fiinţe ; clipele se năpustesc ca vampirii asupra anemiei timpului ; lumea e un potir de suspine . . . In acest abator, e la fel de zadarnic
să-ţi încrucişezi braţele sau să-ţi scoţi sabia. Destin - cuvînt privilegiat în terminologia celor învinşi . . . precum Don Quijote pe patul de moarte, ne-am pierdut - după multe nebunii, extenuaţi - vigoarea
şi iluzia de a înfrunta drumurile, bătăliile şi înfrîngerile? Legile vieţii sîntguvernate de descompunere.
16. Grija de a fi decent: Fiinţa cu adevărat singură nu este cea abandonată de oameni, ci aceea care suferă în mijlocul lor, care-:-şi tîrăşte pustiul in bîlciuri şi îşi desfăşoară talentele de lepros surîzător, de comedian al ireparabilului. Sarlatanism savant.
17.Gama vidului: orice gest de effort este un nonsens! L-am văzut pe acesta urmărind un scop, iar
pe acela urmărind alt scop ; i-am văzut pe oameni fascinaţi de obiecte disparate, i-am văzut
fermecaţi de proiecte şi de visuri josnice şi tulburi totodat.
Analizînd fiecare caz în parte, pentru a înţelege motivele unei asemenea risipe de fervoare, am înţeles nonsensul oricărui gest şi al oricărui efort. Există măcar o singură viaţă care să nu fie impregnată de erorile ce ne fac să trăim ?
18: Harnica nefericire: Este evident că ne aflăm în lume pentru a nu face nimic ; dar, în loc să ne tîrîm cu nepăsare putreziciunea, asudăm şi gîfîim în aerul fetid. Intreaga Istorie este în putrefacţie ; duhorile ei se mişcă spre vii tor : alergăm şi noi într-acolo, fie şi numai mînaţi de febra inerentăoricărei descom puneri .
19. Imunitate împotriva renunţării: Ideea zădărniciei universale - mai primejdioasă decît toate flagelurile - s-a degradat în evidenţă : toţi o admit şi nimeni nu i se conformează.
20. Echilibrul lumii : Să îndure urmările faptelor lor sau să fie feriţi de ele, iată soarta oamenilor. Nimeni nu poate evita condamnarea la fericire sau la nefericire, şi nu se poate sustrage - sentinţei ce i-a fost hărăzită încă de la naştere de tribunalul bizar a cărui hotărîre se întinde între spermatozoid şi mormînt. Oamenii nu vor rămîne niciodată datori nici măcar pentru o singură clipă de fericire. Dacă un obscur principiu universal a
hotărît că vei aparţine ordinului victimelor, vei mrge pe firul zilelor tale călcînd în picioare fărîma de paradis pe care o ascundeai în tine, iar puţinul elan ce se vădea îri privirea şi în visele tale se va pîngări în faţa impurităţi; timpului, a materiei şi peste capul tău înclinat în spre partea inimii, unde nu săIăşluieşte decît mila de tine însuţi, abia dacă va trece suflarea preafericiţilor, jucării binecuvîntate ale unei ironii fără nume, şi la fel de nevinovaţi ca şi tine.a oamenilor. Ca piedestalvei avea un morman de gunoi, iar ca tribună o masă cu unelte de tortură.
21. De la sfînt la cinic: Omul a profanat lucrurile care se nasc şi mor sub soare, dar nu şi soarele ; lucrurile care se nasc şi mor în speranţă, dar nu şi speranţa.
22. Intoarcerea la elemente: Copleşiţi sub un talmeş- . . balmeş de concepte, ajungem să ne dăm seama
că viaţa noastră se agită tot în elementele din care ei alcătuiau lumea, că pămîntul, apa, focuI şi aerul ne condiţionează, că această fizică rudimentară dezvăluie cadrul încercărilor noastre. Cum ar puţea rezultatele ştiinţelor să schimbe poziţia metafizică a omului? Lao-tsî, care a citit doar cîteva, nu e mai naiv decît noi, care le-am citit pe toate. Profunzimea este independentă de erudiţie.
23. Cedarea în faţa nopţii: La început credem că înaintăm spre lumină
; apoi, obosiţi de mersul nostru fără scop, ne lăsăm să alunecăm : pămîntul, tot mai nesigur sub paşii noştri, nu ne mai suportă : se deschide. Nici o licărire care să ne lumineze în timp ce alunecăm : abisul ne cheamă, şi noi îl ascultăm. ajungem să ne iubim căderea, ne grăbim să oîmplinim, unelte ale unei stranii execuţii, fascinaţi de iluzia că ajungem la capătul tenebrelor, la frontierele destinului nostru nocturn. Viaţa este ceea ce se descompune clipă de clipă : o pierdere monotonă de lumină, o dizolvare insipid în noapte, fără sceptre, fără aureole, fără nimburi.
24 Intorcind spatele timpului : Ieri, astăzi, mîine - categorii pentru slugi. Am fost, sînt sau voi fi : iată o problem gramaticală, şi nu una existenţială. Destinul- în calitatea lui de carnaval temporal - poate fi conjugat, dar, după ce i se smulg măştile,nni se dezvăluie tot atît de încremenit şi sever ca un epitaf. Eroarea în care trăiesc slugile - şi orice om care aderă la timp este slugă reprezintă o adevărată stare de graţie, o în tunecare vrăj ită ; şi această eroare - ca un văI supranatural - acoperă pierzania la care se pune orice faptă zămislită de dorinţă.
25. Dublul chip al libertăţii: Dorinţa de a lua viaţa celuilalt stă scrisă în fiecare diritre noi. Dacă toţi cei pe care i-am ucis în gînd ar dispărea de-a binelea, pămîntul n-ar mai avea locuitori. Purtăm în noi un călău reticent, un criminal nerealizat. Fiecare tîrăşte după sine un cimitir de prieteni şi de duşmani : ascuns undeva în abisurile inimii sau proiectat la suprafaţa dorinţelor. Lumea un e decît un abator mediocru şi un paradis fictiv.
26. Trădătorul-model: Iuda e fiinţa cea mai singură din istoria creştinismului, dar nu şi din cea a singurătăţii. Dar există o modalitate mult mai complexăde a trăda, fără referinţă imediată, fără legătură cu un obiect sau o persoană. Astfel :· să abandon ezi totul fără să ştii ce reprezintă acest tot ; să te izolezi de mediul tău ; să respingi - printr-un divorţ metafizic - substanţa din care ai fost alcătuit, care te înconjoară şi care te poartă. Nimeni nu aruncă în tine cu piatra ; eşti cetăţean respectabil ca şi mai înainte ; te bucuri de onorurile cetăţii, de consideraţia semenilor tăi ; legile te apără ; eşti la fel de vrednic de stimă ca oricine altul - şi totuşi nimeni nu vede că-ţi trăieşti dinainte propria înmormîntare şi că moartea nu
va adăuga nimic condiţiei tale iremediabil statornicite. Căci cel ce trădează existenţ:! Nu trebuie să dea socoteală decît în faţa lui însuşi .
27Oroarea imprecisă: Cînd sîntem sănătoşi, carnea noastră sluj eşte drept ecou pulsaţiei universale,iar sîngele nostru îi reproduce cadenţa ; cînd ne este silă - o silă care ne pîndeşte ca un infern virtual, pentru a pune apoi stăpînire pe noi dintr-o dată -, sîntem la fel de izolaţi în mijlocul marelui tot ca un monstru imaginat de o teratologie a singurătăţii. Punctul critic al vitalităţii nu e boola- care-i o luptă - ci oroarea imprecisă ce refuză totul şi răpeşte dorinţelor forţa de a procrea erori proaspete. Simţurile îşi pierd seva, venele seacă, iar organele nu mai percep decît intervalul care le separă de propriile lor funcţii. Rămînem ore întregi în aşteptarea altor ore, în aşteptarea unor clipe ce nu vor mai fugi – din timp, a unor clipe fidele ce ne vor aşeza din nou în mediocritatea sănătăţii. . . şi în uitarea primej diilor care-i presară drumul. Sete de spaţiu, lăcomie inconştientă de viitor, sănătatea ne descoperă cît de superficial este locul vieţii ca atare, şi cît de incompatibil cu profunzimea lăuntrică este echilibrul organic.
28. Dogmele inconştiente: Purtăm în noi - ca pe o nepreţuită comoară- o îngrămădire de credinţe şi de certitudini abjecte. Omul este fiinta dogmatic prin excelenta. Nici o teologie nu-şi ocroteşte zeul aşa cum ne ocrotimnoi propriul eu : asaltîndu-l cu îndoieli ,punîndu-l în discuţie, dar numai dintr-o falsă eleganţă a orgoliului nostru : cauza e dinainte cîştigată . Somn dogmatic.
29. Umbra viitoare: o undă de căldură şi amintind încă de viaţă . In preajma bătrîneţii, va veni o vreme cînd, lepădîndu-ne de pasiuni şi încovoiaţi sub palinodiile cărnii, vom merge pas cu pas, pe j umătate leşuri, pe jumătate spectre. . .
Vom fi nimicit astfel - de teama- de a ficomplici iluziei - orice tresărire din noi. Pentru că nu ani ştiut să ne deşcărnăm viaţa într-un sonet, ne vom tîrî fîşii-fîşii putreziciunea şi , pentru că am aj uns mai departe decît muzica sau moartea , ne vom poticni, orbi, pe drumul către o funebră nemurire . . .
30.Cainele ceresc : "Intr-o zi, un om l-a dus într-o casă somptuoasăşi i-a spus : «Ai grijă să nu scUipi pejos.» Diogene, care simţea nevoia să scuipe,l-a scuipat În obraz, strigîndu-i că acela era singurul loc murdar din preajma-i." (Diogenes Laertios. Sîntem cu toţii ridicol de prudenţi şi de timizi : cinismul nu se învaţă la şcoală. Şi nici
mîndria.
31. Idolatria nefericirii: Voi dormi somn de moarte peste destinul meu". In afara cîtorva exemple
de melancolie copleşitoare, şi" cîtorva sinucideri fără asemuire, oamenii nu sînt decît paiaţe pline cu globule roşii, 'ce zămislesc istoria şi strîmbăturile ei.
32. Deriziunea unei "vieţi noi": Ţintuiţi în noi înşine, nu avem darul să ne abatem din drumul înscris în deznădej dea noastră înnăscută. Cînd fiecare clipă a timpului se năpusteşte asupra noastră ca un pumnal,şi carnea, aţîţată de dorinţe, refuză să se pietrifice - cum să înfruntăm fie şi numai o singură secundă adăugată sorţii noastre ? Sub soare triumfă o primăvară de leşuri ; Frumuseţea însăşi nu-i decît moartea ce se făleşte în muguri. . .
33. Intreitul impas: Spiritul c;lescoperă Identitatea ; sufletul, Plictisul; trupul, Lenea. Este veşnica agresiune a Imprevizibilului.
34. Cosmogonia dorinţei: lumea şi fiecare gînd al nostru o nimiceşte... In viaţa de fiecare zi alternează cosmogonia şi apo calipsul : creatori şi demolat ori de zi cu zi, practicăm la scară infini tezimală miturile eterne.
35.Interpretarea faptelor: In afară de Creaţia şi Dietrugerea lumii,toate încercările sînt nimicuri.
36. Fărădelegile curajului şi ale fricii: A te teme înseamnă a te gîndi întruna la tine şi a nu-ţi putea imagina un curs obiectiv anucrurilor. Fricosul- victimă a unei subiectivităţi exaggerate.
37. Trezirea din beţie: Cînd eşti izgonit din prescripţiile vizibile, devii, ca şi diavolul, metafizic ilegal ; ai ieşit din ordinea lumii.
38. Itinerariul urii: Am vrut să i.ubesc pămîntul şi cerul, isprăvile lor înalte şi patimile lor - şi totul mi-a amintit de moarte: flori, astre, chipuri – simboluri ale veştejirii, lespezi virtuale de pe toate posibilele morminte!
Tot ce se creează în timpul vieţii şi-i dă nobleţe se îndreaptă spre un sfîrşit macabru sau derizoriu. Inflăcărarea inimilor a pricinuit dezastre pe care nici un demon n-ar fi îndrăznit să le zămislească. Cînd vezi o minte înflăcărată, poţi fi sigur că pînă la urmă îi vei fi victimă. Cei care cr-ed în adevărul lor - singurii ce rămîn în memoria oamenilor - lasă în urmă un şir de cadavre. Iscusiţi în setea lor de sînge. Cel ce propune o credinţă nouă este perse:cutat, pînă cînd devine el însuşi călău: adevărurile încep printr-un confUct cu poliţia şi sfîrşesc prin a se sprijini pe ea; cruciade bestiale, cu sclipici de sublim, în faţa cărora năvălirile hunilor par nevinovate petreceri de hoarde decadente. Fiecare "ideal", hrănit la începuturile sale cu sîngele aderenţilor, se uzează şi piere cînd este adoptat de mulţime. Agheasmatarul se preschimbă în scuipătoare: este ritmul ineluctabil al "progresului" ... Condamnaţi la existenţă, îi îndurăm fiecare, ca nişte dobitoace, consecinţele. (Nu oboselile suspecte, şi nici tulburările precise ale organelor ne dezvăluie punctul cel mai de jos al vitalităţii noastre; şi nici perplexităţilemmnoastre sau variaţiile termometrului ; dar e de-ajuns să SImţim pornirile de ură şinmilă. nemotivate, acei fiori ce nu pot fi măsuraţi, pentru a înţelege că echilibrul ne este ameninţat. Ura faţă de tot şi ura faţă de sine, într-o dezlănţuire de mînie canibalică; mila faţă de toată lumea şi mila faţă de sine – simţăminte în aparenţă contradictorii, dar originar identice ;. căci nu poţi avea milă decît de ceea ce ai vrea să nimiceşti.
39.Istorie şi cuvînt: Vai decuceritorul care nu ştie să rostească o vorbă memorabilă! Călăii înşişi nu supravieţuiesc decît dacă au ştiut să fie şi actori: Nero ar fi fost uitat de multă vreme, fără ţîşni rea vorbelor sale de mă scări ci sîngeros. Cind cei aflaţi la căpătîiul unui moribund se apleacă spre a-i auzi bolboroseala, ei n-o fac pentru a-i desluşi ultima voinţă, ci mai curînd pentru a culege de pe buze un cuvînt memorabil pe care-l vor cita mai tîrziu, spre a-I cinsti amintirea. căci orice poate fi iertat, pînă şi crima, dacă e subtil comentată - şi dacă aparţine trecutului.
40. Filozofie şi prostituţie: creatura cea mai puţin dogmatică : prostituata.
41. Obsesia esenţialului: Orice problemă, dacă aj ungem la stratul ei cel mai adînc, duce la dezastru şi lasă intelectul descoperit:mîntr-un spaţiu fără orizont, nu mai sînt nici întrebări şi nici răspunsuri . Intrebările se întorc împotriva spiritului care le-a conceput : el devine victima lor.
42. Ultima îndrăzneală: Dacă e adevărat"că Nero a spus "Ferice de tine, Priam, căci ai văzut pieirea patriei tale", să-i recunoaştem meritul de a se fi ridicat pînă la sublimul sfidării, pînă la ultima ipostază a gestului frumos şi a emfazei lugubre. Şi dacă-i adevărat că a dat foc Romei pentru că îi plăcea Iliada, a existat oare vreodată un omagiu mai sensibil adus unei opere de artă? Este, în orice caz, singurul exemplu de critică literară în mers, de judecată estetică activă.
43. Efigia ratatului: în cel e din urmă, drept mîngîiere, la capătul unei vieţi lipsite de glorie, îşi poartă inutilitatea ca pe o coroană. şi exercite asupra noastră opera de distrugere. Evidenţa zădărniciei oricărui efort şi izul de viitor cadavru înălţîndu-se în prezent şi umplînd orizontul timpului ne amorţesc ideile, speranţele şi muşchii, încît sporul de energie izvorît din foarte recenta obsesie se preschimbă - cînd ea s-a implantat în chip irevocabil în spirit - într-o stagnare a vitalităţii noastre. Asemenea obsesie ne îndeamnă să devenim totul şi nimic. De fapt,' ar trebui să ne pună în faţa singurei alegeri posibile: mănăstirea sau cîrciuma. trîndavi dindu-şi duhul în Vid ; leşuri verticale gîndin du-se întruna că nu vor mai fi . . .
44. Condiţiile tragediei: Ce frumos erou de tragedie ar fi fost Isus, dacă şi-ar fi încheiat drumul pe cruce, fără să mai învie !
45. Minciuna imanentă: A trăi înseamnă : să crezi şi să speri – să minţi şi să te minţi. Dacă în ierarhia minciunilor viaţa ocupă primul loc, iubirea îi urmează nemijlocit, minciună în minciună. Iubirea adoarme cunoaşterea; trezită, cunoaşterea ucide iubirea. De altminteri cine s-ar putea iluziona îndeajuns pentru a găsi în celălalt ceea ce zadarnic
a căutat în sine?
46. Aroganta rugăciunii: Cînd ajungi la limita monologului, la marginile singurătăţii, îl inventezi - în lipsa altui interlocutor - pe Dumnezeu, pretext supreme pentru dialog.
Credinţa voastră nu e decît un delir de grandoare tolerat de comunitate, pentru că merge pe căi ascunse şi meşteşugite ; dar unica voastră obsesie este pulberea care sînteţi : lacomi de atemporalitate, persecutaţi timpul ce o împrăştie. Doar viaţa de dincolo e destul de cuprinzătoare pentru poftele voastre
47. Lypemania 1(nebunia suferintei): Eşti mai departe de tine însuţi decît de o planetă nedescoperită, şi organele tale, întoarse către cimitire, le invidiază dinamismul. .. Avorton cu buze mute şi uscate, vei rămîne dincolo de zgomotul vieţii şi al morţii, dincolo pînă şi de zgomotul lacrimilor. Adevărata măreţie a sfinţilor stă în puterea- neîntrecută - de a învinge Teama de Ridicol .
48.Blestemul zilei: Să-ţi repeţi de o mie de orr pe' zi : "Nimic nu are preţ pe lumea asta ", să te, regăseşti veşnic în acelaşi punct , şi să te roteşti prosteşte ca o sfîrlează ... blîndul haos al neantului mental !
49. Apărarea corupţiei: Dezastreleepocilor corupte sînt mai puţin grave decît flagelurile pricinuite de epocile pătimaşe ; noroiul e mai plăcut decît sîngele ; şi e mai multă dulceaţă în viciu decît în virtute, mai multă umanitate în depravare decît în austeritate. Omul care domneşte şi nu crede în nimic, iată modelul unui paradis, al decăderii, al unei suverane soluţii date istoriei.
50. Universul · demodat: Cuvinte prea mult repetate, ostenesc si mor.
51. Omul mîncat de cari: Şi nu voi mai spune : "Sînt" - fără să roşesc. Impudoarea răsuflării, scandalul respira ţi ei . sînt · legate de abuzul unui verb aUfiliar.. . A trecut timpul cînd omul se gîndea pe sine în termeni aurorali ; sprijinit pe o materie anemiată, iată-I deschis către adevărata lui îndatorire, cea de a-şi studia pierzania, şi de a alerga către ea . . . ; iată-l' în pragul unei noi ere : a MiZei de sine. Şi această Milă este a doua lui cădere, mai limpede şi mai umilitoare decît prima : e o cădere fără de răscumpărare. Zadarnic cercetează zările : mii şi mii de mîntuitori i se arată, mîntuitori de comedie, ei înşişi nemîngîiaţi . Le întoarce spatele, pentru a se pregăti , în sufletu-i răscopt, pentru dulceaţa
putrezirii . . .
II: 52. Parazitul poeţilor: Intre poezie şi speranţă incompatibilitatea e totală . lată de ce poetul e victima unei arzătoare descompuneri . Neavînd nimic de iubit la ei acasă, îşi duc iubirea altundeva, în alte locuri, unde fervoarea lor îi uimeşte pe indigeni . Suprasolicitate, sentimentele se tocesc şi se degradează. Şi în primul rînd, admiraţia . . . Iar metecul care s-a risipit pe atîtea drumuri , exclamă : "Mi-am făurit nenumăraţi idoli, am înălţat pretutindeni prea multe altare şi am îngenuncheat în faţa unei mulţimi de zei. Acum, ostenit de adoraţie, mi-am cheltuit partea de delir ce mi-a fost hărăzită . Daţi-mi o dorinţă precisă, şi voi răsturna lumea. Izbăviţi-mă de ruşinea faptelor care ma face să joc în fiecare dimineaţă comedia învierii şi în fiecare seară pe cea a pogorîrii în mormînt ; între ele, doar acest chin, în linţoliul plictisului...
53.Automatul: Conformist, trăiesc, încerc să trăiesc, din spirit de imitaţie, din respect pentru regulile jocului, din sila de a fi original. Resemnare de automat : să mimezi o falsă fervoare şi să rîzi în taină de ea ; să nu te supui convenţiilor decît pentru a le refuza pe ascuns ; să figurezi în toate registrele, dar să nu ai un loc în timp, să salvezi aparenţele, cînd s-ar impune să rămîi indiferent la toate . . , La ce bun să-ţi arăţi decăderea cînd poţi să mimezi prosperitatea ? Infernul nu cunoaşte bunele maniere : este imaginea exasperată a unui om sincer şi prost crescut, e pămîntul conceput fără superstiţia eleganţei şi amabilităţii. Dacă semenii noştri ar putea şti ce credem cu adevărat despre ei , iubirea , prietenia, devotamentul ar fi pentru totdeauna şterse din dicţionare -; şi , dacă am avea cu raj ul să privim în faţă !
Indoielile pe care le avem cu privire la noi înşine, nici unul dintre noi n-ar mai rosti cuvîntul "eu" fără să se ruşineze. Mascarada tîrăşte în virtejul ei tot ce vieţuieşte, de la troglodit şi pînă la sceptjc. Cum doar respectul faţă de aparenţe ne desparte de leşuri, a contempla adincul lucrurilor şi ·al fiinţelor înseamnă a pieri ; să ne mulţumim cu un neant mai plăcut : alcătuirea noastră nu poate îndura decît o anumită doză de adevăr . . .
54. Pofta de a fi primul: Important este faptul de a comanda : aproape toţi oamenii aspiră la asta . Stăpîn peste un imperiu, un trib, o familie sau un servitor, îţi desfăşori talentul de tiran, glorios sau caricatural : o lume întreagă sau un singur om se află la ordinele tale. Şi iată cum se instituie şirul de
calamităţi ce izvorăsc din nevoia de a fi primul. Nimeni nu-şi ajunge sieşi : pînă şi omul cel mai modest va găsi totdeauna un prieten sau o iubită pentru a-şi trăi visul de autoritate. Cel ce ascultă se va fac;e ascultat la rîndu-i : din victimă, el devine călău ; e suprema dorinţă a tuturor. Doar cerşetorii şi înţelepţii n-o au ; - sau poate că jocul lor e mai subtil. . . Incercaţi să fiţi liberi : veţi muri de foame. Societatea nu vă tolerează decît dacă sînteţi, rînd pe rînd, servili şi despotici ; este o închisoare fără paznici - dar din care, dacă evadezi, pieri . Fiecare ar trebui să-şi vadă de propria-i singurătate, dar fiecare o supraveghează pe a celorlalţi . Ingerii şi bandiţii îşi au căpeteniile lor : cum ar putea fi lipsite de căpetenii ' creaturile intermediare - grosul' omenirii ? Luaţi-le dorinţa de a fi sclavi sau tirani : veţi dărîma cetatea cît ai clipi din ochi. Pactul maimuţelor e pecetluit o datt pentru totdeauna ; şi istoria îşi urmează drumul, hoardii gîfîind între crime şi visuri. Nimic n-o poate opri : pînă şi cei ce-b urăsc merg împreună cu ea . . .
55.Chipurile decadentei: o civilizaţie începe să decadă din -clipa cînd Viaţa îi devine unica obsesie. Epocile de apogee cuItivă valorile în sine : viaţa nu-i decît un mijloc pentru a le realiza ; individul nu ştie că trăieşte, el trăieşte - sclav fericit al formelor cărora le dă naştere, pe care le perfecţioneaza şi -idolatrizează. Cînd un popor întreg, în mai mare sau mai mică măsură, stă la pîndă după senzaţii rare,
cînd, prin subtilităţile gustului, îşi complică re1flexele, el a ajuns la un nivel de superioritate fatal.
Iubirea concepută ca ritual instituie suveranitatea inteligenţei în imperiul prostiei. Automatismele nu au decît de suferit ; frînate, îşi pierd nerăbdarea de a declanşa o inavuabilă contorsiune ; nervii devin locul unor nelinişti şi fiori lucizi, senzaţia se continuă dincolo dedurata ei brută, datorită îndemînării celor doi torţionari ai voluptăţii studiate. Individul înşală specia, sîngele este doar călduţ şi nu mai poate zăpăci spiritul ; e sîngele răcit şi subţiat de idei, sîngele raţional. Să luăm istoria în serios sau să asistăm la ea ca spectatori ? Să vedem în ea o strădanie către un scop sau sărbătoarea unei lumini ce se în teţeşteşi păleşte fără nici un rost ? Răspunsul depinde de cîtă iluzie ne facem cu privire la om, de curiozitatea cu care vrem să ghicim felul cum se va sfîrşi cu amestecul de vals şi abator care-i alcătuieşte şi stimulează devenirea. Să sîmţi greutatea istoriei, povara devenirii şi deznădejdea sub care se încovoaie conştiinţa cînd reflectează asupra numărului şi zădărniciei evenimentelor trecute sau posibile . . . Zadarnic cheamă nostalgia elanul care să ignore lecţiile ce se desprind din tot ce-a fost ; există o anume oboseală pentru care viitorul însuşi e un cimitir, un cimitir virtual, ca tot ce aşteaptă să fie. Secolele s-au îngreunat şi apasă asupra clipei . Sîntem mai putrezi decît toate erele, mai descompuşi decît toate imperiile. Osteneala noastrăinterpretează istoria, răsuflarea noastră greoaie ne sileşte să auzim horcăitul naţiunilor. Actori clorotici, ne pregătim şi jucăm roluri de umplutură ÎI1tr-un timp ce se repetă : cortina uni1 versului este mîncată de molii, iar prin găurile ei nu se mai văd decît măşti şi fantome . . . In cimitirul Spiritului se odihnesc principiile şi formulele : Frumosul e definit şi îngropat. Şi , asemenea lui . Adevărul, Binele, Şti inţa şi Zeii putrezesc cu toţii acolo. (Istoria : cadru în care se descompun maj usculele şi , o dată cu ele, cei ce le-au imaginat şi iubit.) . . . Mă plimb prin cimitir. Sub crucea aceea îşi do.arme somnul de veci Adevărul ; alături, Farmecul ; mai departe Rigoarea, iar deasupra unei îngrămădiri de lespezi ce acoperă deliruri şi ipoteze, se jnalţă mausoleul Absolutului : zac aici falsele consolări şi culmile înşelătoare ale sufletului . Dar, şi mai sus, încununînd· tăcerea, pluteşte Eroarea, oprind în loc paşii sofistului funebru . Imaginaţia concepe cu uşurinţă un viitor in care oamenii vor exclama intr-un glas : "Sîntem cei din urmă : sătui de viitor şi încă şi mai sătui de noi înşine, am stors sucul pămîntului şi am despuiat cerurile. Nici materia, şi nici spiritual nu ne mai pot hrăni visele : universul e tot atît de secătuit ca -şi inimile noastre. Nici urmă de substanţă, nicăieri : strămoşii ne-au lăsat moştenire sufletul lor zd.renţuit şi măduva lor mîncată de cari . Aventura se sfîrşeşte ; conştiinţâ îşi dă duhul ; cînturile ni se sting ; soarele muribunzilor începe să licărească !" Adevărata cunoaştere se reduce la veghea în întuneric : doar prin multele noastre insomnia ne deosebim d.e animale şi de semeni. Ce idee bogată sau stranie ne-au dăruit cei ce dorm ? Dormi bine? Ai vise liniştite ? Vei îngroşa rîndurile mulţimii anonime. Ziua e duşmana gîndurilor, soarele le' întunecă ; ele- nu înfloresc decît în plină noapte . . . Concluzia cunoaşterii nocturne : orice om care ajunge – indifferent în ce privinţă - la un răspuns liniştitor dă dovadă de imbecilitate sau de falsă milă. Cine a găsit vreodată un singur adevăr vesel care să fie şi valabil ? Cine a salvat onoarea intelectului prin cuvinte diurne ? Fericit cel ce-şi poate spune: "Cunoaşterea ·mea e tristă. "
55.Funia: Nu mai ştiu cum de-am avut parte de această mărturisire : "Nerînduit şi bolnav, fără proiecte şi amintiri , am izgonit departe de mine viitor şi cunoaştere, neavînd decît un aşternut sărac, pe care să mă dezvăţ de soare şi suspine. Rămîn alungit şi deapăn orele ; în jur, ustensile, obiecte ce mă îndeamnă să mă pierd. Cuiul îmi şopteşte : străpunge-ţi inima, puţinul singe ce va ţîşni n-ar trebui să te-nspăimînte. Cuţitul îmi strecoară-n ureche : tăişul meu nu dă greş : o clipă de hotărîre şi-ţi vei învinge mizeria şi ruşinea. Fereastra se deschide singură, scîrţîind în tăcere : împărtăşeşti cu cei săraci înălţimile cetăţii ; 'aruncă-te, deschiderea mea-I generoasă : te vei zdrobi de caldarîm cît ai clipi din ochi, o dată cu sensul sau cu nonsensui vieţii . Iar o funie se răsuceşte parcă pe-un gît ideal, rugîndu-mă din răsputeri : tea-şt€pt dintotdeauna, am fost de faţă la spaimele tale, la căderile şi la furiile tale, ţi-am văzut cuverturile boţite, perna din care muşcai la mînie, şi-am auzit blestemele cu care îi cinsteai pe zei. Milostivă, te plîng şi mă pun în slujba ta. Căci te-ai născut ca să te spînzur1, ca toţi cei ce nu vor un răspuns la îndoieIile lor şi nici nu vor să fugă din deznădejde."
