Când Timpul și Viața și-au dat întâlnire.

Am învățat de la viață ce-i  aia ura, demnitatea și frica.  Toate mi-au  fost date mie, în sufletul meu, inoculate.  Mi-au  fost implantate. Acum mă chinui să le scot afară, ca pe niște monștri. Dar știi, prietene din oglindă, că ei se prind cu niște tentacule grozave. Dar, în definitiv, de ce să-i  extirp? Așa e, îi putem compara cu o măsea stricată?

La un moment dat mă chinuiam  și eu cu aceste sentimente.  Le-am lăsat slobode, să curgă. Ai observat că dacă nu le bagi în seamă, ele se dezactivează? Ce chestie! Ai observat că noi le dăm viață? Că noi le naștem? Ce imbecili suntem! De ce râzi? Simt că ți se potrivesc cuvintele mele, nu-i așa? La câte defragmentări interioare ai dat viață? La câte instincte ai fost tu autor?  Nu ai copii? Ba ai, mulți! Frica ta, este copilul tău. Prostia ta, este copilul tău. Toate sunt creațiile tale, draga prietene din fața oglinzii.

Copiii mei? Da, dragă prieten din oglindă. Toți sunt copiii mei.  Pe mulți i-am ucis, dar imediat mi s-au ivit alții.  Mama viață e foarte fertilă.

Nu! Tu ești fertil.  Tu produci multă sămânță a iluziilor. Însămânțezi  zilnic. Îți faci interiorul ca un bordel. Ai ajuns ca o prostituată. Dai vina pe viață? Nu fă asta! E lașitatea supremă.

 Vrei să-mi asum? Bine, îmi asum. Și? Mai departe, ce se întâmplă?  Asumările  sunt mai mereu false. Da, am făcut treaba asta,  dar ea trece în secunda următoare în plan secund. Să îmi asum cu adevărat înseamnă să ucid omul vechi din mine? Să mă restartezC? Crezi că asta ar fi o soluție? Să mă ascund în pădure?

Poate scapi, poate nu. Ți-ai  scos trecutul din cap? Nu? Atunci fugi degeaba. Trecutul te va urmări oriunde vei merge. De ce nu te împrietenești cu trecutul tău? De ce ți-l faci dușman? De ce te  dușmănești pe tine? Luptându-te  cu trecutul, te urăsti pe tine. Acceptă-l! Asta ai fost, ce mai vrei? Vrei să dai timpul înapoi? Ce infantil!

 Timpul? Nu, timpul e dusmanul tau. Stai, așa-i, omul și-a făcut totul un dușman. Viața, timpul, iubirea, ura îi sunt dușmani.  Și i-a  creat dușmani și îi vede ca pe niște dușmani. E ridicol, nu?

 Și oglinda o vezi ca pe un dușman, nu-i  așa? Privește-te  în oglindă cu atenție. Ce vezi? Vezi doi ochi pe care nu-i  poți adânci.  Nu-i  poți privi. Sunt străini, nu? Îți vezi rictusul gurii. Nu mai zâmbi. Ești hidos! Câte măști ai? Îți vezi ridurile? Nu te scuza, timpul lasă amprente. Insomniile lasă amprentei, dragul meu. Gândurile trec cu șenilele peste chipul tău. Ești doar un câmp de bătălie.

Ce vrei să spui? Chipul meu este un câmp de bătălie, dar sunt și un observator. Ce este acest chip? O informație și niște celule strânse laolaltă. Mult vid. Dacă stingi lumina, ce mai văd? Ce mai vezi? Când îmi privesc chipul în coșciug, ce văd acolo? O adunătură de materie moartă, care e  reflectată doar în  lumină. Apoi?  Așa este: cădem pradă naturii și vom fi mâncați. Eu nu voi fi mâncat. Trupul ăsta al meu, da! Să știi că te vei simți mult mai ușurat fără acele kilograme de organe, paraziți și microorganisme pe care le purtai zilnic în fuga asta vremelnică. Îți pare rău când duci o mașină  veche la fier vechi și capeți una nouă? Îi simți pielea, simți cu toarce motorul, îi simți puterea sub pedală, mirosul plăcut, tapițerie de calitate și luminile de bord. Și pe aceasta o vei duce la fier vechi după un timp. Sau o  vei vinde altuia. Cine ne cumpără oare corpurile?  Bună întrebare!

Testament

Ieși din tine și te privești.  Nu îți place ce vezi.  Sau primești acea  veste, mântuitoare pentru unii, distructivă pentru alții- că mai ai puțin de trăit. Câteva luni, poate câțiva ani. Și te privești din nou. Știi acel moment când pleci, dar rămâne disperanta aproximație.  Nu știi exact, dar știi că este aproape.

Familia, dacă o ai, te privește cu indulgență, cu o nefirească melancolie- unii se vor bucura, alții vor întrista. Te uiți cum ei se uită la tine și poți observa un spectacol colosal. Dacă ai avea simțul umorului, ai râde în hohote, ai râde de mimica lor prefăcută,  de uimirea lor. Toți au în minte o întrebare: ce aș face eu locul lui? Dacă vine și la mine moartea tot printr-o veste? Cu-i las toată munca mea de o viață? Casele mele? Agoniseala mea?

Te uiți la ei și ție milă. Ți-e milă pentru că le vezi  putreziciunea. Le vezi nimicmicia. În fața morții cei mai mulți oameni nu știu să-și gestioneze sentimentele. Ele erup ca un vulcan adormit de mii de ani.  Tot Eul  lor se chircește de groază- moartea pune capăt unui Eu plumbuit.

Atașamentul vs  Moarte-  testamentul.

Totul ține de material- ce las după moarte. Dacă ai avea simțul umorului, iar arde tot, iar cei din jur, într-un tragism suprem, vor înnebuni. Focul care va arde tot materialul agonisit de tine în viață, le va arde și sufletul,  năruindu-i așa cum se vor nărui toate acele construcții vechi mâncate de ani.          

Tragi-comicul  unei vieți e să-ți anunți anturajul cu un an înainte vestea propriei morți. Rezultatul? Te vei transpune, într-o pădure plină cu hiene flămânde. Vor sta la pândă, vor număra fiecare rid. Natura umană întrece în răutate orice bestie care a trăit pe acest pământ.

Dar, pentru că nu ești o ființă cu umor, vei lua o coală de hârtie și vei trece pe ea antidotul pentru animalitate: bunurile tale materiale. Ferice de cine nu are nimic. Ferice de cel care este singur. Ferice de cel care doarme prin parcuri- el are să își dea doar trupul viermilor. Dar tu, omule, vei scrie câte ceva pentru fiecare personaj apropiat- unul ce a fost mai aproape, unul ce îți aduce o cană cu apă, altul ce ți-a făcut mâncarea preferată. Totul materialnic.

Dar, ironic, te gândești la acel vatman, care, poate, cu un cuvânt ți-a schimbat toată viața. El încă mai conduce tramvaie pe aceleași șine dărăpănate, cu același salariu mizer. El este un necunoscut, un număr printre alte multe numere. Ai vrea să îi lași lui totul. Dar nu ai curaj, pentru că te-ai înconjurat de o haită de hiene, înfometate în plin viscol Siberian. Și nu ai nici simțul umorului. Te vei conforma cutumei: vei muri și toți  vor deveni apropiații tăi. Te întrebi...cum? Ce rost mai are? Deja ești transpus într-o altă lume, corpul e hrană viermilor iar averea ta hrană altor viermi. Totul se termină în brațele acestor nevertebrate metazoare. Nimic nu mai contează!

Testamentul- cortina trasă peste oglindă

_______________________________

Privește-te în oglindă.

Incinerarea memoriei.

   

M-am uitat în oglindă  și mi-am  văzut timpul.  Nu știu câte secunde din viață mi-au trecut.  Sau câte minute.  Sau câte zile... 

    Stând în fața oglinzii, avem întrebări, dar și o teamă supremă- monstruoasă de-a dreptul: frica de noi înșine, frica de răspunsurile care pot veni din tenebrele adâncurilor noastre.  Suntem conștienți că trăim-  cel puțin așa vrem să credem-  însă, implacabil, timpul trece peste noi, așa cu vântul trece peste un cadavru uitat de umanitate într-un șanț. 

   Timpul-  acest spectacol grandios. Cine suntem? Timpul! Amprenta timpului. După 60 de ani, Cine are norocul să-i mai prindă, poți observa obsesie timpului, de a te apropia de mormânt, de ați da un zvâc spre groapă, spre ultima suflare. Timpul- dușmanul etern al omului. Singura ființă de pe planetă care e înfricoșată de timp. Câți ani ai? O simplă întrebare care te poate duce în depresie. Care te poate tâmpi. Care poate trezi animalul din om: ah, mai am puțin de trăit, deci voi trăi totul la limită. Și, după o viață stresată, o viață de nimic, un individ-nimeni, omul devine un individ scăpat de la psihiatrie, sau numai bun de internat acolo, care o ia razna, care face ceea ce ar fi trebuit să facă până  la momentul ”trezirii” lui, intru în galop nebun, sub impulsuri îndrăcite. Trecutul și viitorul- frații Timpului. Trecutul și viitorul-  numele unei temute închisori.  Bolile psihice- simple consecințe oferite cu drag de Trecut și Viitor.

  Te uiți în oglindă și încerci să îți dai seama unde trăiești, întrebându-te cum de nu începi să înnebunești simțind cum viața ți se scurge printre degete, fără să poți face ceva. Te știi cu o condamnare la moarte, rece și fără sentimente, care te anunță că vei muri. Și totuși, nu înnebunești. Dar ești un norocos, pentru că alții, mulți alții, au înnebunit. Timpul i-a înnebunit. Alții s-au sinucis. Alții și-au incinerat memoria. Au ucis-o, apoi au incinerat-o. Iar din când în când se mai uită la ea, odihnită   într-o urnă. Unii au ales să devină proști, vorba unei cărți. A fi deștept cu viața este ca și când ai vrea să cuprinzi în brațe soarele. El te va face scrum, și nu v-a rămâne nimic din tine. Doar un praf interstellar care va bântui galaxii vide, împrăștiat în miliarde de ani lumină. 

Totul, până la urmă, se transformă în praf de stele.

Singurătatea

Cine s-a împrietenit cu singurătatea, este salvat- orice atașament cade sub ridicol. Într-o lume a metainformației, singurătatea a devenit cea mai detestată stare a omului.  Atunci când participi la o înmormântare, poți vedea în toată splendoarea ei singurătatea.

   Moartea- acea stare în care oamenii se văd goi de conținut, când devin singuri. Moartea unui prieten te poate pune în ipostaza de a plânge, dar niciodată nu plângi pe prietenul care zace în coșciug, ci te plângi pe tine. Îți plângi existența. Plângi ca un copil. Plângi pentru că îți este frică. Moartea înfricoșează omul. Moartea bagă în sperieți pe omul atașat. Când vei merge la vreo mormântare, draga prietene, să ții cont că, ceea ce vezi în acel coșciug, acel trup lipsit de viață, acea materie care e supusă descompunerii- nu este decât o oglindă. Este oglinda a ceea ce ești tu, doar că, pentru moment, încă inima-ți mai bate, celulele-ți mai respiră, creierul mai dă comenzi.

   Omul se sperie de întuneric, pentru că este oglinda coșciugului. Stinge lumina, prieten drag, și stai singur într-o cameră. O cameră  aruncată în beznă și liniște mormântală. Totul în tine se schimbă. Creierul începe să țiuie iar corpul devine tot mai neliniștit. Voi doi- tu și cu tine- începeți să nu mai ai încăpeți în același trup. Sunteți străini unul de altul, deveniți niște dușmani, iar acesta poate fi perfectul act cinematografic a propriei tale morți.

   Nici un om singur nu se sperie de moarte. O așteaptă, chiar!  Poate fi o izbăvire. Să stai doar cu tine, să te cunoști bine, să te împrietenești cu tine, aduce acea stare de eliberare- vreți să vă eliberați cât mai repede, pentru că ați trecut testul vieții:  v-ați cunoscut. Ți-ai cunoscut  Dumnezeul din interiorul tău, acel Dumnezeu adevărat- te-ai descoperit pe tine însuți, fără atașamente vremelnice. Când vei muri, îți vei  privi carcasa în sicriu și nu te vei înspăimânta de duhoarea putrefacției după cinci zile de zăcut în groapă. Îți vei primi viermii în fosta locuință cu bucurie, ca pe un fapt normal, un proces de curățare, de igienizare. Natura are grijă să igienizez tot, de la bălegar și până la un cadavru de om. Vei pleca împăcat, într-o altă lume, fără să fi atașat de nimic. Singur, tu și cu tine.
________________________________
Privește-te în oglindă