Sex, bani, alcool: erecția și libidoul.

Trăim într-o societate decadentă? Nu. Doar vi se pare. Este doar efectul somnului rațiunii, somnul  minții, inconștiența. Ea, această societate, face deja parte din rațiunea noastră, o asimilăm și ne-am împrietenit cu ea. Ne prefacem că ne supără, ne prefacem că facem ceva...viața merge înainte.  Familia! Familia a ajuns un sistem de valori de unde pleacă dezastrul. Școala a ajuns un dezastru, un pol de forță unde copii sunt manipulați. Sunt acaparați de caracatița desfrâului. Mai miră pe cineva prezența drogurilor în școală? Nu. Cel puțin pe mine nu. Copii au ochii injectați: de droguri și de online. Părinții? Nu, ei nu mai există. Și dacă ei mai există, fac din plozi niște  hibrizi zombificați, carne de tun sigură. Fete de liceu care se ling prin băi. Să fii lesbi e cool. Nu-i nimic șocant în asta. Sunt șase programe porno pe cablurile tv. Au cod. Codul e 0000. Greu de descifrat. Lumea începe după 12 noapte: atunci lesbienele încep să facă sex. Bărbații încep să se masturbeze. Curg litri de lichid seminal. Hai, să n-o mai ocolim: de spermă. Copii privesc. Vor și ei. Încep ușor, ușor să se masturbeze. Închid ochii și își imaginează. Ce? Multe. A doua zi ei vor merge la școală. Colega poartă o fustă scurtă, strâmtă care-i pune în evidență trupul.  Vrei să facem sex? întreabă prichindelul. Asta-i varianta domnească. Întrebarea sună altfel: vrei să ne-o punem? Ea, la fel de excitată după seara de vizionat filme porno nu va sta mult pe gânduri. Unde? Hai în baie. Se închid în toaletă, și ”și-o vor pune”. Ei știu că trebuie să curgă spermă. Ea va rămâne gravidă. 12 ani. Sună cunoscut?  Avortul bate la ușă. Încă o crimă. Încă un avorton pe lista medicilor, care oricum sunt plini de sânge. Între timp, viața merge înainte. Tinerii învață despre Esca în cartea de istorie: ei îi sunt pe plac locurile mici și de lemn. Media continuă să verse rahat. În mintea oamenilor. Patronii continuă să-și bată joc de angajați. Angajatul, frustrat, merge acasă. Nu-l bate pe patron. O bate pe nevastă. De față cu copilul. Între timp totul merge perfect. Legile împotriva omului curg. Ca un râu. Parlamentul a ajuns să fie un tărâm de basme. O altă lume. Sunt excitați de atâta bine. Serile sunt cele mai frumoase. Se întâlnesc și pun de-o chermeză. Apoi vor face sex. Mult sex. Cu amante, cu fetițe, cu băieței.  Șampania le-a astupat conștiința. Mințile lor odihnite și excitate vor varietate. Vor să și-o pună! Vor să fie în vârful piramidei. Cine le stă în cale? Poate moartea: până atunci vor mușca din sfârcurile inocenței. Să legalizăm prostituția? O glumă bună: ea e legală demult. Femei frumoase se vând urât. Și ieftin. Râsul lor scabros dă fiori. De plăcere. Excită pe cei cu bani. Vor femei excitate. Și cum faci asta? Le plimbi în merțane. Îți dai aroganțe. Ele se simt bine acolo. Ei se simt bine. Să băgăm prezervative în școli. Ele sunt demult. Să-i învățăm la educația sexuală cum să facă sex anal. Ei știu deja. Cum să facă sex oral. Ei știu deja. Nu, nu sunt toți copii așa. Așa e, nu toți sunt așa. Dar majoritatea știu cu ce se mănâncă sexul. Și dacă nu au făcut din varii motive, știu despre ce e vorba. Au văzut, au perceput, s-a înregistrat. E doar chestiune de timp. Dacă e mai grăsuț, mai urâțel...scapă doar cu o frustrare. Dacă e frumoasă...nu mai scapă. Părinții ce fac? Nimic. Nu le pasă. Se fac că nu cunosc. Speră ca a lor plod să n-o muște. Nimeni nu ia atitudine.
Întreb: unde ne îndreptăm? Spre haos, evident! Be a positive! Pe naiba. Suntem terminați. Ca nație, ca oameni, ca valori. Suntem vânduți, fără cale de întoarcere. Ai căscat gura, țara intră în haos. Președintele, premierul și politicianul, în general, mimează actul de guvernământ. Sunt corupți. Sunt excitași de la atâta bine. Pâcla de pe ochi e consistentă. Organul lor genital e mereu în erecție. Vor mult. Toți sunt prieteni. În organizații. I-am văzut. Am lucrat cu ei și pentru ei. Desfrâul din jurul lor pute. Nu-i interesează de nimic. Sunt puhavi de alcool, iar dacă nu beau sunt puhavi de amante. De chermeze. De icre negre. Ei se distrează, oamenii mor.  Sperma continuă să curgă în valuri. Totul e animalic.
Cuvinte dure? Nu. Cuvinte care descriu o realitate oribilă. Ipocrizia e boala țării. Vai, cum vorbești așa? Dar cum să vorbesc? Toaletele școlilor mustesc de prezervative. Cluburile sunt depozite de seringi folosite. Cu droguri. Nu vindem alcool minorilor sub 18 ani! Asta-i bună! Ce, banul lor nu circulă?
Am fost în tabără la Oașa. Cu  ASCOR-ul. Tineri faini. Faină minoritate. Dar minoritate.
Așadar, concluzie ( dor proștii trag concluzii): noapte bună. Ne vedem pe lumea cealaltă.

Cum ne ratăm propria cauză: un eșecul anunțat.

   1. Necunoașterea. 
Suntem în mileniul cunoașterii, dar totuși există o necunoaștere precară. O lene a gândirii. O încremenire în proiect, cum ne spune Liiceanu. Ne-am trezit, după 50 de ani de comunism, într-o altă paradigmă, periculoasă pe  alocuri, cu multe necunoscute. Cineva spunea că în timpul comunismului lupta era cu mult mai ușoară: știai cu cine te războiești. Un sistem compact, bine centrat, deci cunoșteai adversarul. Astăzi treaba stă exact invers. Nu-ți cunoști inamicul. E pervertit. E oriunde. E sistemul, e societatea...Pentru a putea reuși trebuie  cunoaștere. Cum se formează ea? Prin ani de muncă. Nu numai cărți, ci o educație stabilă, de piatră. Prin perseverență și disciplină. Să vrei să cunoști. Un lucru e clar: la ora asta cunoașterea este ridiculizată. Facultățile sunt doar niște fabrici de incompetenți, școala e depășită de evenimente, familia e și mai depășită. Și atunci, mă întreb eu, de unde să iasă reușita? Dintr-un fundament instabil?
  2. Frica.
Din necunoaștere se naște frica. Fricile de orice fel. Oameni care stau și nu au puterea de a face ceva pentru ei. Familii care se duc spre autodistrugere din cauza fricilor de a comunica. Frica de a fi sărac, deci robotind ca un dement. Frica de a nu fi luat de un coleg în derâdere, deci o falsă mască pusă mereu...ducând inevitabil la un supraefort de a fi altcineva. Frica de nu rămâne în urmă, deci o ambalare demonică, o neliniște profundă care zguduie ființa. Frica de a nu muri, deci o teamă morbidă, care poate duce în pragul nebuniei. Din cauza necunoașterii unii uită că noi oamenii trăim în veșnicie. Cine să mai vadă treaba asta atunci când vine factura la întreținere, plus două abonamente, plus curent ( cu un consum imens de la cele cinci televizoare din casă, trei computere, frigider cât istoria, felurite mașinării....), plus benzina de la cele două mașini, plus asigurările de la cele două mașini, plus cheltuiala pentru copii, plus ratele la cele cumpărate aiuristic....Și, atunci, se intră într-o vrie demențială. Cea mai răspândită boală e depresia. De ce oare? Nu mai are rost să ne întrebăm.
   3.Disperarea.
După ce viața îți dă numai capace, apare disperarea, deznădejdea, complexele de tot felul. Totul ia o turnură apocaliptică, familia nu te mai susține, pentru că nu mai are cum să te susțină, soția lucrând și ea ca o dementă. Apar visele care robesc inima: ce mi-as dori să am și eu situația lui cutărică. Eu sunt plin de datorii, nu știu ce să mă mai fac, colegul cred că-mi ia funcția, eu sunt depășit de muncă și situație. Inevitabil apar disperările. Nu mai vezi ieșiri. Totul este gri. Nimic nu te mai motivează. Auzi un popă cu ”fiți buni” și îți vine să-i dai cu suportul de lumânări în cap. Te enervează pacea afișată de unii. Tu ești agitat și nu poți ieși din stare. Te rogi, dar rugăciunile sunt goale pentru că sufletul tău e pustiu ca un deșert. Ești o victimă sigură. O boală de inimă, un cancer sau ștreangul. Toate cele trei variante sunt posibile. Ori separat...ori toate laolaltă.
  4.Boala.
Suferința poate fi un bun mod de a te îndrepta sau poate fi un bun mod de a te izbi de pământ. Totuși, oamenii nu învață nimic de la viață. Insistă să se prostească. Când îți dai cu ciocanul peste deget , ești mai atent. Chiar dacă există o ușă mulți insistă să intre prin pereți. Cunosc un caz în care un individ, după patru ani de Management în Turism nu știa diferența dintre stea și margaretă. Ce însemna asta? Ratare. Toate suferințele netratate nu duc decât într-un singur loc: boala. Cancerele sunt mai numeroase ca oricând în istorie. Infarctul își face de cap, răpind foarte mulți tineri. De ce? Proastă administrare a vieții, chiar dacă știau de treaba aceasta. Cu bună știință. O sinucidere asistată. Si ce pot face? vine mereu întrebarea. Asta înseamnă de a rămâne încremenit în proiect. Să nu te poți depăși, devenind doar o unealtă.
   5.Moartea.
Punctul final. Ratarea duce inevitabil la o moarte cu suferință și plină de frustrări. Frustrări dureroase care chinuiesc sufletul, îl învăluie în durere țintuindu-l în această carcasă de carne. Sufletul se va duce cu părere de rău. Nu e nimic mai dureros decât să pleci pe lumea cealaltă cu sufletul plin de poveri, umplut până la refuz de involuții, ratări și nereușite. Un suflet răpus de invidie,părându-i mereu rău că nu are și el ca un cutărică. Mereu nemulțumit: de nevastă, de copil, de situație și de el însuși. Orice e mai bun la altcineva, la vecinul, de exemplu. El este ținta invidiilor. De ce el are și eu nu! Te uiți la femeia lui și o dorești. Te uiți la a ta și îți vine să-i muți falca. Și când, inevitabil, moartea va veni, te va găsi suspendat între disperare, ură, invidie și prostie. Și așa vei pleca...

Cu dragoste din iad.

SUA. Adică Statele Unite ale Americii. Adică America, pentru cine nu e la curent. Eu...și America. Aveam câteva luni de când eram pe tărâmul tuturor posibilităților. Pentru mine nu era decât un iad imens, puturos. Îmi venea să pun mâna pe o toporișcă și să mă transform în Mihai Viteazul. Îmi lipsea calul. Sau puteam apela la iapă. Nu vă gândiți la prostii, da? Aveam vise cum le răsuceam gâtul, cum îi măcelăream...ce să mai vorbesc, superbe vise! Zic: dacă nu-mi retrag fizicul de pe aici, mă voi trezi la Guantanamo închis pe 276 de ani temniță. Plus confiscarea averii. Adică o amărâtă de bicicletă din Romania! Printre ultimele zile. Mă duc la Serviciul Personal. Spun: madam, vreau să-mi bag demisia, și, eventual, picioarele. Aia-mi spune că nu se poate. M-am uitat cu cei mai demonici ochi la dânsa. Cred că și mama ei s-a cutremurat. Bine, vom vedea ce putem face! îmi spuse ea înfricoșată (vorba vine). Ies din tură. Mă duc în bar să torn jegul de bere de fiecare zi în trupul meu viciat. Arătam deja ca un tractorist. Sună telefonul în bar și ne cheamă supervizorul. Un sârb plin el. L-am urât din prima secundă de când ne-am văzut. Nici el nu mă iubea. Îmi explodează creierii îmbibați de bere și ne prezentăm în restaurant. Ce vrea ăsta, băi nene? zic eu turbat în gândul meu. N-ați făcut cum trebuie curățenie! glăsuie el. Mă uit la el melancolic. Lulian (niciodată nu-mi spunea numele corect ), ia periuța și dă acolo! îmi arată cu un deget butucănos. Unde? zic eu. Colea! Unde! Ești orb? se răstește el. Mă pun în genunchi, cu periuța-n mână, să termin cu pata pe care n-o vedeam. Trebuia să-i fac pe plac cretinului ca mai apoi să mă reîntorc la jegul meu de bere și să-mi plâng soarta. El băgă lanterna cu halogen pe inox și-mi mai arată câteva pete imaginare. Mă uit la el așa cum se uită Leonidas la Xerxes. M-ai chemat aici să mă vezi în genunchi? zic eu cu spune la gură? Nu de alta, dar îmi venea berea înapoi. De la nervi și de la ea, că era proastă. San Miguel îi spune la bere. Hai, dă acolo și lasă papagalul. M-a făcut papagal! Mai bine mă făcea prost, jur! Papagal, mă nenorocitule? spun eu cu berea aproape în gât , ridicându-mă de jos. Aveam periuța în mână. La câți draci aveam în mine o puteam transforma ușor în sabia lui Ștefan cel Mare  sau în mitraliera lui Rambo. Cu arma albă în mână mă duc spre el. Îi pun mâna-n grumaz și dau cu el de perete. Face ochii mari, eu fac ochii mici cu mâna pe periuță. Nu-mi imaginam niciodată că o periuță de dinți se poate transforma într-o armă albă. Dacă stau să mă gândesc...și un capac de WC îl poți transforma în vreo armă. Mă calmez și mă reîntorc la jegul meu de bere. Hai noroc! N-am făcut armata. În România. Dar am făcut-o în America. Am trăit cele mai teribile clipe. Noroc cu San Miguel! Îmi anestezia creierul. Dimineața mă trezeam cu neuronii schiopătând. Aveam un coleg de cabină care scrâșnea din dinți în somn. Îmi venea să-i bag un căluș în gură.  Mă duc, dau mită, și mă mut cu altul. Ălui îi suna ceasul până o luam razna. Nu se trezea. Parcă era mort. Apoi, după ce-i trăgeam câteva șuturi în coaste (eu stateam sub), începea să se dea pe tot trupul cu N loțiuni, cu creme, cu parfumuri. Mă uitam ca la un spectacol gay...de nedescris. Mă așteptam să fiu violat în fiecare noapte. Man, de ce te dai cu atâtea? îl întreb șocat și nevinovat. Să arăt bine!îmi răspunde el zâmbind, pieptănându-și kilul de gel. Aha! zic eu în gândul meu. Nu mă gândisem la asta. Îmi venea să plâng. Scriam poezii. Bacovia era copil mic. Ele conțineau numai cadavre, moarte și negru. Ce flori? Ce soare? Ce Dumnezeu? Dar, totuși, El mă scotea mereu din rahat. Știam asta, dar eram prea tumefiat ca să gândesc limpede.
Vorba aia: amintirile mă chinuiesc...

Cum era s-o încasez de la nevastă-mea...

Yuhuuuu....luna de miere!!!!! A, am uitat: săptămâna de miere! Ajunge, că ce-i prea mult dăunează. Poți face insolație și indigestie de la atâta bine. Ok,  ne pregătim bagajele. Și ca să fiu mai precis, ea și-a pregătit bagajele. Eu? Doi slipi, două tricouri....și de restul un teanc de reviste-rebus. Să-mi ajungă. Aveam impresia că mă pregătesc de intrarea în Academia Română.
 Arad, România. Un oraș frumos, dar nu în acea zi. Nevasta, cu stare de nervi (de ce? bună întrebare!). Eu cu bagajul. Bagajul ei. Adică un șifonier (de ce-i spune așa? Șifonează hainele?). Îl ridic: hernie instant, la pachet cu dislocare de vertebre. Ce-ai pus în el? întreb șocat. Nu-i treaba ta! vine un răspuns suav. Nu insist: dacă iau un șifonier peste mandibulă, se vor rupe și plăcile tectonice. Ne vedem cu tot grupul care trebuia să mergem în Grecia. Oameni faini. Eu, cum nu am de lucru (mereu mă complic inutil), preiau inițiativa batalionului. Eram căpitanul. Mândru, nevoie mare! Vorbesc cu o tanti de la agenție: o să vină un Ford Tranzit, cu numere de Alba. El o să va ducă spre autocar. Care pleca din Deva. Perfect, zic! Soldații mei, atenție! zic eu cu gușa umflată de mândrie. Nevastă-mea mă privea circumspect. Știa ea de ce! Eu nu, Batman! Nu trec zece minuțele că și apare un Ford Tranzit, de Alba, dar care a participat la Trei Războaie Mondiale plus un Război Intergalactic. Mă uit la el și fac icter. Mă uit la șofer și fac atac de  panică. Deschid portiera laterală și intru în depresie. Un tamburet și de restul găleți și lăzi. Fac o glumă proastă: ne punem și centurile de siguranță? Mai să fiu linșat. Mă uit la ochii mândrii mele. Începea să-i pară rău că mă luase de bărbat. Dar până să-i pară rău de tot, o apuc de-o manetă, o azvârl pe ea și pe șifonier pe tamburet: era cel mai confortabil loc din dric. Restul să se descurce. Șoferul se uită la noi șocat. Eu mă uit la șofer în pragul nebuniei și al plânsului. Asta-i mașină? zic eu din fundul psihozei. Da` ce-ai vrea, limuzină? zice șoferul. Mă uitam la el și încercam să fac calcule cum a încăput în cabină: o parte din burtă se odihnea pe volan. Cu ăsta până-n Deva? Dumnezeule! Hristos va veni a doua oară și noi nu vom ajunge de la punctul A la punctul B. Ridic vocea. El urlă. Nu sunt bariton, deci mă acoperă. Nevastă-mea se lupta cu apoplexia. Pe mine mă  trecea la WC de draci. Sună, bre, pe șeful matele și lămurește situația, ce mama naibii! urlă pe gură creștinul din mine. Pune nea șoferu mâna pe un bolțar cu inscripția Nokia, și sună: păi bine, dom'le, îți bați joc de mine? Pun și eu mâna pe telefon și sun agenția: aveți impresia că suntem morți? Ne-ați comandat un dric? O fanfară nu aduceți? Soldații din batalionul meu râd: de nervi sau de la gluma mea? Tanti de la agenție cade în melancolie și își păstrează calmul: domnule, mașina a ajuns. E la ultimile standarde. Mă uit la telefon șocat: oare m-am transmutat cu 40 de ani în urmă? Îi explic situația. Tanti râde! Mie îmi explodează pulsul. Căldura mă înăbușă. Tanti îmi spune că totul o să fie ok. Mie nu-mi vine a crede. Mă simt ca pe un platou de filmare așteptând ca regizorul să zică Stop cadru! Șoferul urla în telefon. Dau să ies afară din capsula timpului. Portiera refuză să mă asculte. Dau un cot în ea. Apoi mă doare rău în cot. Am făcut buba mare. Pupă cineva să treacă? N-am riscat să întreb. Șoferul aruncă telefonul de bord și urlă înspre mine. Ce-i bre, de țipi așa? zic eu să-i sar în gât. Tu nu vezi că sunt oameni care și-au plătit biletul, și matale asemenea condiții ne oferi? zic eu, răpus de nervi. Burtosul face ochii mari: da voi unde mergeți? zice el șocat. Da matale unde mergi? răspund printr-o întrebare. La Livada, dom'le! Ce livadă? zic eu în colaps. Era un film horror pentru mine. Cu zombi care ieșeau din morminte. Pe șantier! urlă Schumi la mine. În comuna Livada. Acolo avem o lucrare. Trebuie să culeg muncitorii și să-i duc. Rămân perplex: nu mergeți în Grecia? zic eu ca un veritabil tâmpit. Merg pe dracu'! urlă el, uitându-se în retrovizor. Nu mergeți spre Deva? continui să fiu tâmpit. Păi, hotărâte! zice el. Ori Grecia, ori Deva? mă întreabă plin de ură. Deva, stimabile! urlu și eu cuprins de disperare. Da' du-te, frate în Deva, te rețin eu? mai să sară pe mine burtosul. Nu trebuia să facă nimic. Doar să sară și eram o victimă sigură. Ridic mâinile ca Moise...și zic: am greșit mașina? Dacă vreți, putem merge pe șantier! face șoferul o glumă de zidar. Mă uit la restul grupului: șocați și ei. Ma uit la nevastă: era o împerechere dintre Stalin, Gheorghiu -Dej și Hitler. M-ar fi gazat cu Xylon B, m-ar fi vârât în Gulag și m-ar fi condamnat la 30 de ani de muncă silnică în penitenciarul Aiud. La nici 100 de metri, un Ford Tranzit ne aștepta. Aștepta fiul risipitor. Șoferul fuma tacticos, fară burtă, cu cămasă roșie curată, pantaloni la dungă și telefon deștept. Fordul avea și scaune. Bună, mergeți spre Deva? zic eu cu inima lui Păunescu din ultimile lui zile de viață, Dumnezeu să-l odihnească. Da! zice calm șoferul apretat, fără să cunoască drama care tocmai se consumase lângă el. Vâr capul în număr: de Alba! Bingo! Pentru plecarea spre Grecia? întreb a doua oară. Da, domnule! îmi spune apretatul uitându-se la mine ca la un maimuțoi ce nu înțelege limbajul uman. M-am urcat in mașină urmat de decibelii neveste-mii. Am adormit instant. Războiul mă depășise! Vacanță plăcută!

Teoria chibritului în relații. Să vorbim despre nimic.

 
Îmi aduc aminte de un dialog simpatic avut la telefon: ce faci, iubi, spune ea? Bine, răspund eu. Cum bine? insistă ea. Mă bagă-n ceață. Bine...cum se face bine, zic eu consternat. Tu de ce nu-mi spui niciodată iubi? îmi spune ea plină de venin, ridicând glasul în receptor. Nu mă mai iubești? continuă ea, luând locul lui Nostradamus. Acest gen de întrebare e moartea pasiunii! Apoi începi cu  idioatele de explicații, de lamentări. Ea nu crede, evident! Se face verde la față și în loc de buzele ei frumoase și cărnoase vei observa o dungă vișinie. Femeia știe să dezvolte un subiect. Bărbatul nu. Și-l dezvoltă atât de complex încât matematicienii se vor scula și vor pleca la cules de bureți prin păduri.
   De fapt, ce înseamnă iubirea? Are cineva impresia  că spunând non-stop iubi, acea persoană chiar iubi? Dialog: Ceau , iubi! Ce faci, iubi? Bine, iubi. Ești acasă, iubi? Da, iubi. Ai băgat hainele la spălat, iubi? Nu, iubi. Ești un tâmpit, iubi. Știu , iubi. Pa, iubi. Te iubesc, iubi. Și eu te iubesc, iubi. Ahhhhh....cât de grețos!!!! Atât de mulți iubi pe metru pătrat că-ți vine rău, aproape să verși. Eu văd o problemă în cupluri: se depersonalizează. Personajele nu se mai numesc Gugu, Chirița, Vasilică, Georgel sau Giorgica. Se numesc bombonica, dulcica, iubi ( cu acest iubi am o problema mare), iubiric, păpușă, pișcoțele, țuțuroi, țuțu, țonțo, ursulețul meu, dragoste, fă..și alte diminutive. Limba Română e extrem de vastă. Stai cu doi la masă și începe teatrul: cât te iubesc, iubirea mea. Și eu te iubesc. Vine inevitabilul mozol (de preferabil cu limba), cu inevitabilul plescăit, care se aude în toată locația ca orice tâmpit să știe că Țoțo + Dulcica = Love. Te faci că nu-i cunoști, dar ești cu ei la masă. Dacă ai ghinionul să fii la masă cu propria-ți bombonică îți va spune, cu mare probabilitate, atunci când ești doar cu ea, așa: ai văzut iubi cum se iubeau ei doi? Noi de ce nu putem fi la fel? și ți-o va spune cu un glas atât de suav că îți vor da lacrimile. Ai vrea să-i răspunzi că nu ai stomacul atât de tare, dar îți vei risca o geantă în mufă. Și cum gențile femeilor pot avea și  două nicovale, un baros și, pentru orice nevoie un picamăr, distrugerile pot fi serioase.
   De ce nu putem fi naturali și trebuie să ne schimonosim în halul ăsta? De ce ne dăm identități false ca mai apoi să nu ne mai recunoaștem. De ce ne construim in minte persoana ireal, fără să vedem persoana reală din fața noastră? O ființă care poate sforăi, poate avea o cufureală terorizantă, poate arde cartofii, poate uita să bage haine in mașină, poate , poate, poate...Ne construim piramide unde ne îngropăm sufletele. Și uităm să trăim. Să fie primit!

Mă numesc...fruză-n-vânt!

Ce înseamnă să trăiești bine? Hai că aici este o dezbatere fără de final: unii ar dori să trăiască in peșteri, altii în vârf de munte, alții în pădure, iar ultimii, dar nu și cei din urmă, în orașe. Prima oară când am pus piciorușele mele sensibile în Timișoara...am luat un par după țeastă și mi-au furat banii. E bine, zic! M-am plâns babei la care stăteam, ea n-a pus botul și mă dădu afară. E bine și asta. Apoi a veni a doua zi la muncă și mă luă înapoi. Când tot zic că am atracție la băbuțe, tu nu și nu! Am zis să-mi croiesc o altă soarte, vorba imnului. M-am plictisit repede. Niciodată nu mi-a plăcut Timișoara. Nici acum, evident! Mă reîntorc acasă. Începe să scrie sărăcie și pe nori. Nu e bine! Zic: hai s-o tai undeva departe, vorba lui Holograf. Zis și făcut: nu am găsit decât China! O fi departe? Da. 22 de ore cu avionul. Măcar am mâncat și am băut bine! Acolo o altă viață...și o altă climă. Mă uitam la brazii de Crăciun și la termometru: ceva îmi dădea cu virgulă. În fine, trecem peste aspecte neinteresante! Evident, m-am plictisit și acolo, așa că am tăiat-o  spre sfânta Romanika. M-am jurat ca nu mai plec niciodată. Fals! Niciodată nu m-am ținut de jurăminte. Am eu o chestie să nu respect nimic. Nu totți suntem perfecți. Ajuns acasă, mă plictisesc iarăși și o tai din nou spre Timișoara. Mă plictisesc din nou și pun de-o nuntă. Cum scaraoțchi nu-mi dă pace, mă zgândăre să fac iar pe smecherul și să plec undeva departe, tot vorba ălora de Holograf. Să fie America. Mi-am luat consoarta de viață, și du-te Gogule! Acolo nu m-am mai plictisit , ci era să  mă duc pe câmpii. M-am certat cu toată lumea, ceea ce nu e nimic anormal la mine, am dat cu un sârb de perete, mai s-o iau de gât pe păsărica de la personal, am dat o țeapă companiei in cel mai pur stil românesc...și du-te Gogule din nou în Romanika. Din nou juraminți că nu mai plec. Pe moment sunt respectate...dar parcă mă mănâncă iar.
   Deci, unde-i mai bine? Mereu m-am intrebat. Unde e mai bine pentru om. Dacă vine unul pe stilul de gândire pozitivă, iți trântește niște citate din maeștrii lor și te închide. Suntem purtați de viață în toate părțile posibile. Care o fi bine...care o fi rău?
   Mereu am invidiat pe oamenii care-și cumpără o rulotă și colindă lumea largă. Ei sunt cei mai liberi. Restul sunt doar niște pioni în efemeritatea vieții. Sunt mulți care își mângâie orgoliul: eu sunt liber chiar și așa, ca pion. Haida de! Spune asta lui Mutu! Deci, facem jurăminte că...Ne mințim că...dar luăm un par de la viață și ne calmăm repede. Totul e sub zodia metaforei. Când crezi că-i serios...iți dă o glumă-n moacă. Să fie primit!

Despre mâncare, soacre și alte grețoșenii...

   Să zicem că mergi pentru prima oară în vizită la părinții lu' tanti. La soacră, în special. Socru te va lua ca o ultimă scăpare a ta, și te va duce să vă îmbuibați de alcool. Îți va explica care-i treaba cu femeile. El are experiență. Are păr alb și burtă. E bine și așa. Deci, să revenim! Ea îți va spune suav, așa cum îi spune unui cățeluș: vrei să-mi cunoști părinții? Nu! va striga intr-o fracțiune de secundă instinctul. Dar cum instinctul nu poate glăsui, vei spune da! Ea se va bucura...sau nu! Dacă arăți nașpa...inima îi va fi strânsă, dar, nah, trebuie s-o facă, mă-sa o bate la cap ca o mașină de cusut Ileana (asta e pentru cunoscători. Cu Ileana, evident!). Dacă ai o mică avere, o tablă de mașina, niscaiva bani, o țoală mai de Doamne ajută, mai dai și-un citat din Soc
rate...gata, pregătirile sunt în toi. Tanti o sună pe mă-sa s-o anunțe că vine făt-frumos. E agitată, timorată, emoționată. Evident, mă-sa, că doar nu tanti. Băăărbateeeee!!!! țipă muierea cuprinsă de panică, vine fii-ta cu ăla la noi. Mișcă-ți hoitul ăla puturos și șterge geamurile. El se va pune alene să se facă a face că se face că face... procesul de șters geamurile( și cu gândul la țuica pe care o va bea cu ginerele). Oricum va mai trece femeie odată cu cârpa pe ele. Bărbatul mereu lasă o urmă. Începe nebunia: cum să-și facă fiica de râs? Trebuie îndopat viitorul ginere ca pe gânsac. De la 17 feluri de ciorbe, la ouă umplute, sarme, fripturi (genocidul animelelor de către viitoarea soacră, într-un ritual demonic). O lăsăm pe gospodină îngropată in oale de sarme, răcituri, fripturi (socru și-a umplut damingeana cu țuică, pe șustache, acum are meci de fotbal, joacă o echipă din divizia a 6-ea din Venezuela. Nu contează. Decât să asiste la procesul de ”depenificare” a găinii, preferă să-l vadă pe Rodriguez cu își dă gol în proprie poartă) și ne întoarcem la făt-frumos.
   Făt-frumos își va spăla rabla de mașină, o va coafa (cum se mai vorbeste in termeni mașiniști), se va spăla și pe el (dacă tot are ocazia), își va schimba chiloții ( nu se știe niciodată) dar are o dilemă: cei de pe dânsul sunt singurii care nu sunt rupți. Intră în panică, fuge la magazin, își ia un set de chiloți made in China, îi trace pe bojoci (evident, după ce i-a spălat. Bojocii, că chiloții erau curați din fabricație. Sau? Bună întrebare). Ghinion: chiloții sunt prea strâmți. Mai contează? După ce-și aranjează claia, dă fuga la prima gheretă de unde cumpără flori. Faine, deh, că merge la soacră. Nu mergi în fiecare zi, nu?
   Ok, trecem peste detalii. Se întâmplă minunea de se întâlnesc: soacra îl scanează mai ceva ca un radar NATO. Daca ar fi puse soacrele în aeroporturi și vămi, teroriștii ar muri de foame, detonându-se ei între ei. Socru e cu gândul la damingeană: hai că ginerele are moacă de bere Bucegi la 2,5 litri. Perfect bărbătesc: vom bea o damingeană în cinstea întâlnirii. Făt-Frumos se uită când la NATO când la Damingeană, care se învârt în jurul lui ca o ruletă. El are o altă problemă: îl strîng chiloții. Îi intră în fund, și i-ar scoate dar nu-i frumos. Nu dă bine la imagine ca el să se scobească în căutarea textilului buclucaș și soacra să te inspecteze. Deci lasă-i acolo. Măcar sunt curați.
   Se vor pune la masă care e aproape pe punctul de a se rupe din cauza oalelor de ciorbă. El se întreabă dacă mai apare un batalion de armată care a mărșăluit neîncetat prin deșertul Sahara. Se liniștește. E pentru el mâncarea. De fapt nu se liniștește. Chiloții continuă să-l terorizeze. E prea devreme să se ceară la baie. Mai rezistă. Ar da orice pentru a se putea scărpina. Începe procesul halirii: primul fel. Ciorba. De care vrei dragul meu? întreabă soacra. Enigmă. Sunt 17. De care vreți dumneavoastră! încearcă el să fie drăguț. Vrei o țuică? întreabă socrul în secunda doi. Dacă zice da, îl va crede soacra bețiv. Dacă zice nu, o să-l jignească pe socru. Cum chiloții își fac de cap, ființa suferind teribil, da! vrea o țuică. Pune damingeana, dă-o dracu! Hai, spune, ce ciorbă vrei? Las la aprecierea d-v. Vrei țuică de 40 sau de 60? De 40! Ciorbă de văcuță e bună? Bună-i! Țuică de mere sau de prune? De prune! Dar trebuie s-o încerci și pe aia de burtă, e genială. O voi încerca! Hai că încercăm pe aia de mere prima oară. Doamne ajută! Așa-i că-i bună? Excelentă! Spui printre înghițituri. Hai, noroc! spune socru. Noroc! spui tot printre înghițituri. Bei. Ciorbă cu țuică. Excelent! Stomacul dă în foc. Dă-l în mă-sa. Chiloții intră și mai tare-n fund. Să curgă ciorba! Hai să-ți pun și de burtă. Mulțumesc, e de ajuns. Aaaaa, se poate să nu încerci bunătate de burtă? Ai idee cât am lucrat la ea? Nu mă interesează!! ai vrea să-i spui. Dar te oprește socrul cu încă o închinăciune. Noroc! și obrajii încep să-ți ardă. Mânci și burta. Deja ești plin. Urmează sarma (mai ales dacă ești în Banat). Nu poți scăpa de ea. De moarte scapi, dar de sarma ba! Te uiți disperat la farfuria umpluta cu chestia aia din varză. Mai ciocnești odată cu socrul Noroc! Creierul începe să dea rateuri. Chiloții devin insuportabil. Duci mâna în jos, dar te oprești la doi centimetrii de fund. Fărâma de rațiune de oprește. Nu-i frumos! Începi să mânci o sarmă. Pe a doua. A treia nu mai vrea să intre. Soacra iți repetă munca depusă. Nu scapi. O înfingi în gât și îi dai drumul. Îți dau lacrimile. Vrei să te călugărești. Vrei să te scarpini în fund. Noroc! strigă socrul. Mecanic apuci pahăruțul și-l torni peste gât. Se lovește de sarmale. Mijlocul corpului devine un reactor nuclear. Cernavodă. Dacă dai un pârț, explodează cartierul. Ginerele devine   bombă biologică. Vine friptura. În loc de cotlet, vezi un monstru. . Cu cartofi sau cu orez? Te uiți melancolic și descumpănit la soacră. Spui cel mai sincer ”nu mai pot” din viața ta. Soacra îți va repeta munca depusă. Vrei s-o înjuri. Te cenzurezi. Te scarpini în fund. Nu mai ai cum să reziști: tot răul din lume dispare. Senzația de bine îți cuprinde ființa. Închizi ochii și nu mai auzi nimic. Doar pe socru: noroc! Deschizi ochii, umplut de plăcere. Nici cele mai profunde orgasme nu-ți puteau oferi senzația de răcoare. Te scarpini în fund și lumea devine mai bună. Deci, ce spuneați că avem la felul principal? spui tu plin de viață, digestia repornindu-ți după procesul de scîrpinat și tras chiloții strâmți din fund. Dar cei trei se uită la tine ca la un extraterestru: plăcerea ta nu a fost și plăcerea  lor. S-a dus naibii tot. Noroc! spune în continuare socrul. Pentru el viața merge înainte. Să te scarpini în fund într-un birt la un pahar de țuică nu-i nimic anormal. Dar femeile nu înțeleg asta. Și așa făt-frumos și-a făcut intrarea în familie. Să-i fie de bine. Și să fie primit!

Nunta: misiune imposibilă.

 

A face nuntă a devenit o afacere. Și un clișeu, evident! Mă uit, stupefiat, cum decurg nunțile. Te ia cu amețeală. Dar să intrăm în patologia  lor (a nunților):
  1. Viitorii miri încep bezmetica alergătură după o locație. Dacă s-ar putea ar închiria Raiul pentru marele eveniment. Dar cum Raiul e ocupat de către sfinți (că, deh, trebuie să locuiască și dânșii undeva), merg spre un restaurant, cort, cămin, magherniță, birt sau în plin câmp. Depinde de buget ( de cât te împrumuți în bancă, mai ales când familiile sunt sărăcii). Nu, bugetul nu trebuie să fie realist: el trebuie să satisfacă prostia din capul unor muieri, care se tot visează prințese tânjind la o nuntă ca în basme. Numai că lângă dânsele nu stă un făt-frumos pe un cal alb, ci stă un papă lapte care nu prea știe pe ce lume trăiește. Dacă spune nevasta, e lege. Dacă spune nevasta și soacra, e inchiziția: ai căscat gura, în secunda doi creierul explodează (neuronii au și ei limitele lor). Dacă regina tot vrea o nuntă de basm, să curgă creditul, ratele apoi falimentul. Ce mai contează? Noi să fim sănătoși!
   2. Să zicem că mirii au găsit locația, fie că e de basm, fie că-i o hrubă. Patru pereți să fie și, eventual, un WC. Încep să apară minciunile de o parte și alta a baricadelor. Ăia cu locația aburesc mirii că au cea mai bună mâncare din Calea Lactee, mirii îi aburesc că vor cea mai tare nuntă din lume. Se zâmbește fals, se schimbă amabilități la care nimeni nu pune botul ( așa e corect politic), dar, fie!, se face fiecare că crede. Meniul e stabilit, cu veșnica sarma și alte 40 de feluri de mâncare, un adevărat genocid al ficatului. Nu mai contează: dacă e basm, basm să fie! Aici intervin soacrele, care sunt atotștiutoare. Mirele, de obicei, e redus la tăcere. E băgat în silentio stampa! Se uită prostit la femeile care cotcodăcesc în ritmuri aiuritoare și se întreabă ce dracu caută acolo. E primul semn de întrebare! Vor urma și mai multe. În 80% din cazuri, mirii sunt de-o muțenie care mă scoate din minți. Să ai un punct de vedere? La ce bun? Oricum nimeni nu-l bagă-n seamă.
   3. Până la nuntă, femeile intră în paranoia târând și pe făt-frumos la buza nebuniei. Târgurile de nunți sunt luate cu asalt, rochiile albe de mireasă (pentru unele ar trebuie colorate in negru, dar asta-i altă problemă), curg râuri de nervi, intervin soacrele și atunci vor curge fluvii de nervi. Bărbatul e depășit de situație, în pragul depresiei. Femeia îl învinovățește în permanență că nu se implică. Soacra îi spune că este un prost. Mireasa confirmă! Pentru mire IML-ul e tot mai aproape. Rochia de mireasă n-o încape. S-a îngrășat, iar cântarul devine principalul dușman. Încep discuțiile pentru aranjamente: mireasa îi vorbește mirelui. El se face c-o ascultă. Nu mai poate asculta. E plin de aranjamente, rochii de mireasă, vaiete, soacre. Vrea să se termine totul. Să plece-n luna de miere, asta dacă mai are cu ce. Și nu e lună de miere, e săptămână. Și nici măcar o săptămână: jumătate o faci pe drum.
   4. Se fac invitațiile, pleacă la destinatari invitațiile. Vin și refuzurile frumoase: nu pot că...și încep cele mai ingenioase găselnițe de a nu veni: mă duc pe Lună, vizitez centrul pământului, sap un tunel sub casă, îmi naște nevasta ( la câte nunți se refuză sub minciuna asta, acea nevastă ar trebui să fie concurența Chinei), sunt la un dineu cu Obama...etc. Românul e genial în a da motive. Vai de neamul la care procentul de refuz e prea mare. Cine se încumetă să vină tottuși, cât timp durează nunta se gândește la gaura din buget pe care trebuie s-o gestioneze după.
   5. Dacă cei doi supraviețuiesc, nunta e gata de a începe. Ospătarii vin fără chef, invitații se fac că sunt bucuroși mai ales după ce au fost plimbați prin toate parcurile pentru ca mirii să facă poze cu flori și boscheți, în poziții tandre de semi-îndrăgostiți. Vin pupăturile! Mirele nu cunoaște jumătate din invitații ei. Ce contează? Vin aclamațiile: vai, ce frumoși sunteți! Râd amândoi neîncrezători, ciupiți de obraji, mai ales el pentru ca mireasa are un strat de machiaj mai mare decât un blindaj de tanc rusesc T34. Pe mine mă distrează coafurile mireselor: sunt oribile, ca de Alieni! Saloanele de înfrumusețare fac din mirese niște ființe de o hidoșenie rar întâlnită. Când te întorci să-ți vezi pentru prima oară nevasta, mai că-ți vine să faci atac de cord: n-o mai recunoști. Toți aplaudă și aduc ovații față de frumusețea ei. Mirele se uită și vede altceva. Nunta începe, se dansează dansul mirilor pe un cântec ( de obicei sunt aceleași melodii) cretin, un Komornic dacă se poate, mirii sunt varză la dans, mai ales când se optează pentru tango (abia poți merge, dar vrei să dansezi tango), toți filmează pentru ca a doua zi să le șteargă.
  6. Finalul! Da, finalul, când invitații, buhăiți de alcool, nevestele trăgând de ei, scoțându-i din WC-uri cu voman-n nas, merg agale să pupe din nou mirii și să lase cash-ul. Se numără apoi banii, curg dumnezeii la adresa celor care nu au pus după cum gândeau însurățeii, se fac aprecieri, critici și totul se reduce la rezultat: cât a fost câștigul. Dacă e măcar oleacă...e bine! Dacă nu...se caută vinovații. Buzele se fac vinete, reproșurile curg ca apa din țevile stricate  administrate de ApaNova București. Și cam așa decurg majoritatea nunților. Cum a fost a mea?  De domeniul trecutului (m-am scos, nu?). Dacă aș mai face nunta odată, ar fi cea mai simplă din lume. Doar să nu fie vreo prințesă! Atunci am toate șansele să fiu un făt-frumos ratat. Să fie primit!

Veșnicia s-a născut la sat...efemerul s-a născut în oraș.

 

Suntem îngropați sub mormane de gânduri, ne învârtim printre idei, legi și articole, într-un dans exagerat în impulsuri animalice. Suntem târâți într-o stratificare gândită pas cu pas, unde discrepanțele sunt nesimțit de evidente, dar, fiecare, având conștiința împăcată: asta e! Asta e soarta! Soarta? Ce-i soarta? Cu ce se mănâncă? Am devenit o societate de lași unde scăparea primordială a devenit-corect, ați ghicit!-soarta. Și totuși...Și totuși, condiția noastră de oameni e uitată, sau, ca să fiu mai corect, este indusă o amnezie colectivă cu tente de alienație mintală. Am devenit niște numere-nimic nou!-într-o înșiruire matematică, fără identitate și personalitate. La ce bună personalitatea? Nu e bună. Strică sistemul! Se pare că materialismul dialectic și-a făcut cu brio datoria. Paradigma de sec 19 și-a schimbat hainele, se face o rebrenduire permanentă inovându-se noi experimente de laborator, lumea devenind un imens laborator de unde scapă cine poate. 80% din timp acționăm mecanic, adormiți frumușel de luminile noii societăți, de lupta de clasă pe care o acceptăm bătând frenetic din palme, într-un somn adânc care mușcă din ființa  noastră, care prin excelență ar trebui să fie liberă. Libertatea a devenit un non sens într-o lume ”superbigbradizată”, intimitatea devenind anacronică. Interesant este că nimeni nu mai vrea intimitate. Procesul de ralativizare a ajuns atât de departe încât ne-a scos la iveală caracterul nostru primitiv, aruncând undeva în inconștient simbioza noastră om-divinitate. Reușim performanța de a ne lua la întrecere cu diavolul în persoană. Îi facem concurență. Îl lăsăm fără job. Cred că nici el nu se aștepta la desfășurarea asta de forțe. Îl depășește.
   Să fii normal nu mai este la modă. Să fii libertin și excentric, iată noua condiție umană! A călca pe cadavre. Sisteme de învățăminte de un egoism feroce, NLP-uri, dezvoltări personale, modele de viață aduse de nicăieri...totul spre a dezvolta un om nou, totul sub un ambalaj lucios: noua spiritualitate. Exact ca-n cazul oamenilor spiritualitatea a devenit un amalgam de învățături, toate cu diplome,oferindu-ne pe tavă fericiri pe bandă rulantă, garantate: vrei ca în 15 zile să fii bogat? 10 pași de a deveni fericit(sic!). Cu niște bani plătiți pe N module, niște teoreticieni ne învață cum să avem toate formulele de inițiere...în fericire. Cine pune întrebări devine un ”gică contra”. Nu ai voie să fii un om cu îndoieli. Nu intri în clubul select de om corect politic.
   Așadar, trăim niște vremuri foarte interesante unde selecția celor care pun întrebări și au nedumiriri îi vor salva. Restul vor deveni o turmă bună de manipulat, corporatiști semidezumanizați.
Să fie primit!
   

Suferința: destin tragic sau renaștere.

 

Sunt momente în viață când suferința te atacă nemilos, perfid și fără să te întrebe de sănătate. Lovește nemilos, fără remușcare. Personal, țin minte o  suferință sufletească avută cu ceva timp  în urmă: sufletul doare într-un asemenea hal că-ți paralizează orice inițiativă. Aproape de o săptămână nu am fost bun de nimic, enervându-mă letargia care mă lovise, ținându-mă legat fără să pot face nimic. A trebuit să duc o luptă teribilă pentru a putea să ies din această stare.

   Exemplul personal îl dau pentru a putea exemplifica cât mai bine durerea sufletească. Acest gen de durere e atât de profundă că te zguduie existențial, înfiptă în adâncurile ființei, care te dărâmă cărămidă cu cărămidă, pilon după pilon, lăsând sechele cu durată mare de timp. Dar, paradoxal, durerea și suferința pot fi niște aliați foarte benefici în schimbările de mentalitate și conștiință pe care un om le poate avea, la un moment dat, în viață. Un om e părăsit de soție, inexplicabil, apoi află că suferă de o formă agresivă de cancer: durerea provocată de aceste înșiruiri de evenimente fac dintr-un om un simplu zombi. Depresia se va instala ca la ea acasă, boala va evolua și mai agresiv pe un fond psihologic distrus, transformat în epavă. Acel om nu va mai avea niciun motiv să-și dorească a trăi. Moartea va fi să fie singura scăpare plauzibilă. Orice motivare externă e de prisos. În maxim 6 luni, acel om va fi doar o amintire. Însă, dacă acea persoană poate trece peste acele drame, conștiința lui se va transforma radical, născându-se un om nou care va evolua spre cele mai înalte culmi ale virtuților. Toate aceste suferințe se reduc, simplist, la două căi: spre moarte sau spre evoluție.

   Vedem azi o suferință teribilă și în cazul copiilor. Părinți care preferă să facă bani în detrimentul propriilor copii, punând în față veșnica motivare stupidă: vreau să-i ofer un viitor mai bun. Total fals! Foarte multe studii arată că un copil resimte foarte mult lipsa părintelui, fie mamă sau tată. Nimeni nu-i poate înlocui, iar acest lucru lasă amprente asupra psihicului, comportamentului și acțiunii de mai târziu. Ai un copil având acces la tot ce e mai nou pe piață, dar zdremțuit sufletește. El va crește cu această durere, imperceptibilă la inceput, dar care se va acutiza cu trecerea anilor transformând viitorul adult într-un personaj predispus unor depresii din orice, incapabil să lupte cu testele oferite din plin de viață...o victimă sigură. Părinții sunt incapabili să înțeleagă că, în multe cazuri, nu banii sunt cei care îl va forma pe viitorul adult, ci dragostea familiară.

   Căsătoria, de asemenea, poate avea un impact foarte nociv asupra unui om. Dacă relația se transformă din iubire-asta în cazul în care există-în ură profundă, suferința e catastrofală. Vedem, de multe ori, o inexplicabilă abordare: stăm împreună pentru copil. Ce poate fi mai poluant psihologic decât un mediu viciat, unde ura e la tot pasul? Se știe că un copilaș poate resimți cu mult mai profund tensiunile existente intr-o familie. E vorba de energie, foarte simplu, pe care unii n-o iau în considerare, excluzând-o. Orice gând este o energie! Dacă soții se înjură permanent în gând, acea casă va deveni un câmp pârjolit de undele unei explozii nucleare. Nimeni nu bagă-n seamă puterea gândului, gândul fiind cea mai teribilă armă din universului. Necunoașterea poate avea efecte dramatice asupra soților, în primă fază, și asupra copiilor în fază viitoare. 45% dintre copii, suferă de ADHD. E teribil. De ce? Mai are rost să ne întrebăm? Copii care-și văd părinții doar seara, cel mult jumătate de oră, părintele fiind prea distrus psihic de muncă ca să mai poată întreține o relație părinte-copil. Dacă intervin frustrările în familie, intervine și alcoolul, apoi, ca extensie, și bătaia. Cum protecția copilului există doar pe hârtie, un copil va deveni o victimă sigură, iar când evenimentele devin extreme acel copil va fi aruncat într-un centru de plasament unde violența e prezentă de ani buni, fără ca nimeni să rezolve problema. 

   Așadar, prin suferință putem să ne reconectăm cu viața, s-o trăim...nu să ne trăiască ea pe noi. Putem renaște, putem deveni Oameni. Dacă avem șansa să ne lovească durerea, ar fi bine să înțelegem că, prin ea, putem evolua pe verticală, întărindu-ne, chiar dacă moartea poate interveni. A muri demn în fața suferinței înseamnă o mare victorie. Așa cum ne spune părintele Necula: nu uitați că noi trăim în veșnicie. Aveți o veșnicie la  îndemână! Să fie primit!