Teoria chibritului în relații. Să vorbim despre nimic.

 
Îmi aduc aminte de un dialog simpatic avut la telefon: ce faci, iubi, spune ea? Bine, răspund eu. Cum bine? insistă ea. Mă bagă-n ceață. Bine...cum se face bine, zic eu consternat. Tu de ce nu-mi spui niciodată iubi? îmi spune ea plină de venin, ridicând glasul în receptor. Nu mă mai iubești? continuă ea, luând locul lui Nostradamus. Acest gen de întrebare e moartea pasiunii! Apoi începi cu  idioatele de explicații, de lamentări. Ea nu crede, evident! Se face verde la față și în loc de buzele ei frumoase și cărnoase vei observa o dungă vișinie. Femeia știe să dezvolte un subiect. Bărbatul nu. Și-l dezvoltă atât de complex încât matematicienii se vor scula și vor pleca la cules de bureți prin păduri.
   De fapt, ce înseamnă iubirea? Are cineva impresia  că spunând non-stop iubi, acea persoană chiar iubi? Dialog: Ceau , iubi! Ce faci, iubi? Bine, iubi. Ești acasă, iubi? Da, iubi. Ai băgat hainele la spălat, iubi? Nu, iubi. Ești un tâmpit, iubi. Știu , iubi. Pa, iubi. Te iubesc, iubi. Și eu te iubesc, iubi. Ahhhhh....cât de grețos!!!! Atât de mulți iubi pe metru pătrat că-ți vine rău, aproape să verși. Eu văd o problemă în cupluri: se depersonalizează. Personajele nu se mai numesc Gugu, Chirița, Vasilică, Georgel sau Giorgica. Se numesc bombonica, dulcica, iubi ( cu acest iubi am o problema mare), iubiric, păpușă, pișcoțele, țuțuroi, țuțu, țonțo, ursulețul meu, dragoste, fă..și alte diminutive. Limba Română e extrem de vastă. Stai cu doi la masă și începe teatrul: cât te iubesc, iubirea mea. Și eu te iubesc. Vine inevitabilul mozol (de preferabil cu limba), cu inevitabilul plescăit, care se aude în toată locația ca orice tâmpit să știe că Țoțo + Dulcica = Love. Te faci că nu-i cunoști, dar ești cu ei la masă. Dacă ai ghinionul să fii la masă cu propria-ți bombonică îți va spune, cu mare probabilitate, atunci când ești doar cu ea, așa: ai văzut iubi cum se iubeau ei doi? Noi de ce nu putem fi la fel? și ți-o va spune cu un glas atât de suav că îți vor da lacrimile. Ai vrea să-i răspunzi că nu ai stomacul atât de tare, dar îți vei risca o geantă în mufă. Și cum gențile femeilor pot avea și  două nicovale, un baros și, pentru orice nevoie un picamăr, distrugerile pot fi serioase.
   De ce nu putem fi naturali și trebuie să ne schimonosim în halul ăsta? De ce ne dăm identități false ca mai apoi să nu ne mai recunoaștem. De ce ne construim in minte persoana ireal, fără să vedem persoana reală din fața noastră? O ființă care poate sforăi, poate avea o cufureală terorizantă, poate arde cartofii, poate uita să bage haine in mașină, poate , poate, poate...Ne construim piramide unde ne îngropăm sufletele. Și uităm să trăim. Să fie primit!