Început de final... #de_ce?

 Există atât de multe concepte, atât de multe idei despre Dumnezeu, despre divinitate- cortegii lungi de cuvinte în a descrie ceva ce nu poate fi descris. Mii de tratare teologice în a spune nimic. Sisteme filosofice, religii, mii de religii, toate având pretenția în a fi primele și cu adevărul suprem pe stindard, lideri religioși unul mai sfânt ca altul- un adevărat circ religios la nivel mondial. Și totuși, nici un sistem religios nu a reușit să-l descopere pe Dumnezeu cu adevărat. Iar atunci când ești impotent in a descoperi ceva, te răzvrătești. De aici și carnagiile religioase - politicul s.a folosit de biserică în a-și suprima dușmanii dar, mai ales, și viceversa, când biserica, cu ajutorul politicului, a scăpat de dușmani. Foarte puțini pot observa cum creștinismul se sparge tot mai mult, pe an ce trece, in mii și mii de bisericuțe. De la formarea lui, acest sistem religios a fost greșit proiectat, ca orice sistem religios inventat de oameni. Evident, Hristos e ultimul care e mărturisit. Toți se uită spre marea schismă, din 1054. A, nu, nu uitați, creștinismul se spărgea ușor începând cu secolul 5-6, când abia începea să meargă în patru lăbuțe, atunci când capii bisericii încep să-și făurească propriile destine glorioase: maltratarea creștinismului cu arma egoismului clerical. In 1054, boșii din fruntea facțiunilor doar sau scuipat ai blestemat oficial. Ce nu a convenit, a fost eliminat, Biblia a fost ciopârțită, sinoadele au tot complicat ideea de Dumnezeu, Hristos e întemnițat în dogmă. Ce vedem azi? Un palid creștinism, destructurat, epuizat și ros de carii. Capi de biserici orgolioși, mult prea bogați, mulți infiltrați din toate serviciile, biserica ajungând doar "opiu ptr lume", vorba lui Marx - un imens imperiu financiar. Tâmpul nemțălău a anticipat bine. Multi spun, în puținătatea lor, că lumea a devenit o scenă a ateismului, că lumea nu mai crede în Dumnezeu, concluzia venind din faptul că bisericile încep să rămână goale. Nu, pur și simplu lumea nu mai are încredere în biserică, în discursul ei, în oratorii ei. Lumea a ajuns in acel moment în care biserica nu mai poate discuta cu ea- s.a depărtat de sens (poate niciodată avut). De la mahomedanii care așteaptă virginele in rai dacă se aruncă în aer într-o piață plină ochi cu oameni, până la conflictele dintre catolici și protestanți sau bătăliile dintre autocefaliile ortodoxe. Să nu uităm de tătucul Kiril cel mult prea fericit... Unii cred că scăparea vine de neoproteatantism, de la Baptiști, penticostali și toată pădurea de biserici și adunări. Bine îmbrăcați, cu discursul la ei, cu cuvintele la ei, știind Biblia ca pe-o poezie - nu se aseamănă cu cariata biserică clasică. Cu noul " aveți timp să discutăm despre Domnul nostru Isus Hristos"? După 1900, aceste mici congregații sparg tot agrenajul greoi și ruginit al bisericilor clasice, lovindu.le cu bocancul direct în tibie. Dar nu sunt decât aceiași Mărie, dar cu altă pălărie. Costum, cravată, formație, instrumente, puțin dans, mâini ridicate. Multă manipulare psihologică. Mult show! Dar și Aceleași certuri sterile pe "eu îl cunosc mai bine pe Hristos", aceleași răfuieli mafiote. Și foarte mulți bani. Credulii dau zeciuială ptr ca o adunătură de farisei să aibă ...turme! Ideologii, țarcuri și turme. De ce? De ce nu! Să-l cunoști cu adevărat pe Dumnezeu...e foarte periculos. Mai ales ptr toate aceste organizații deținătoare de adevăruri supreme. Sau mulți cad în capcana oshoistă, unde e posibil să-ți faci de cap cum te taie mintea - unde te întorci, dai doar de extreme. Iar ca bomboana să fie cu adevărat pe colivă, religiile asiatice sunt tot mai căutate în accidentul încreștinat- mai o gimnastică, mai o meditare, mai o muzică de relaxare- viață, nenică! Tot mai multe rozătoare vin spre cașcaval... Iată începutul finalului religiei, așa cum o cunoaștem noi.

Și fotomodelul are vântul ei...

   

Imaginează-ți dragul meu cititor, cum e să auzi în timp ce îți bei șampanie scumpă, că fotomodelul tău, fetița/păpușica în care ai turnat zeci de mii de euro si pe care ai plastificat-o după chipul și gustul tău- imaginează-ți spuneam, că la un moment dat, în timp ce lauzi gustul Moetului, păpușica lu' matale, scumpă, trage un vânt. Ca la Chilia-n port, vorba lăutarului. Ea, săraca, e albă la față, palidă de cât l-a ținut în ea, de cât l.a strangulat- e albă chiar și cu toate acele straturi de farduri. Când papi icre negre, T-bone argentinian, vin de Corsica, desert de St. Martin și șampanie de fițe progresiste, stomacul nu ține seama de câte operații estetice ai, de sponsorul tatuat de lângă tine, de iubi- el își face doar treaba biologică, adică ce vâri in dânsul aia scoți pe țeavă, pe partea aialaltă.
     Așadar, doamnelor și domnișoarelor, cele care vă holbați cu jind prin reviste și emisiuni educative, acolo unde vi se arată domnițe perfecte și domn perfecți, care vă zâmbesc și stau în poziții lascive chiar și când se spală pe cap, de parcă treaba asta ar aduce un orgasm suprem: femeia e și ea un om (ce chestie, nu?), chiar și individa care e montată pe 90 60 90. Nu fiți invidioase, pentru că și acelor domnișoare le rămâne pâinea între dinți, pot strănuta cu stropi și nu se excită mereu când se spală cu șampon. Și mai au și trei zile pe lună...
    Bărbații cu pătrățele- așa este!- și ei sunt deosebiți, nu domnișoarelor? Puțin transpirați, cu tricoul în mână, blugii rupți șmecherește, părul creț și răvășit, cu mersul de felină feroce, ochi albaștri, mâini puternice- ce să mai vorbim, scoși din cutie! Deja visați frumos, nu doamnelor? Dar ce te faci când același Man feroce îl apucă o deosebită stare de cufureală autentică, chiar atunci când sunteți romantici și crezi că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior, când ai găsit perfecțiunea și vor muri de invidie fetele? Când zici că ești în al nouălea cer, dă cu tine de pământ cufureală. Ce ți-i și cu viața asta...
Se scuză deci, merge la toaletă -care toaletă când nu trebuie, amplifică sunetele mai ceva ca un concert din Hyde Park- și auzi melodicitatea desfundări în forță a colonului plus încercarea disperată a lui macho să atenueze hordocăitul apocaliptic al lichidului sub presiune. Dă drumul la apă, tușește, cântă, pornește telefonul, dar degeaba- macho devine un simplu om scos din reviste și pus în specia simplă de Homo Sapiens, care poate avea cufureli când prinde de picior divinitatea. Apari din toaletă extenuat de toate strofocările, fiecare privindu-se pe sistemul: ce, s-a întâmplat ceva? Să zicem că treci peste aceste amănunte biologice. Rămâi cu ideea că lauda cu captura bărbătească e mult mai importantă. Csf, ncsf! 

    Aveți o noapte super-mega șmecheră, te învârte în toate pozițiile, te trage de păr, îți dă palme, tu îl muști, el te prinde de gât- ce mai!-, toată recuzita dintr-un film porno privit pe ascuns. Fiecare pune în practică cât mai bine și cum poate tot ce-a văzut pe site-urile cu instalatori super virili și locatare super in călduri. Și Alejandro se mișcă mult mai bine ca fostul- boul de Aurel. Picați amândoi extenuați după atâta teatru pornografic de amatori, și adormiți. Și ce să vezi- tipul perfect sforăie! Ah, soarta asta! Te uiți mai atentă și îi vezi fața schimonosită în pernă, cum saliva are tentative de zvâcniri arteziene. Ai văzut la început un serafim tras prin inel, dar seara ai imaginea unui sac de organe care uneori mai cedează pe la supape și se deformează în somn. 

    Singura diferență dintre Alejandro și Aurel e că Alejandro a pus mai bine în regie ce a văzut la TV.
Totul e până la urmă o simplă regie, nu?

𝐕𝐢𝐚ț𝐚 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨: 𝐞𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚 𝐟𝐢𝐥𝐨𝐬𝐨𝐟𝐞𝐚𝐥ă.

Viața este/are o magie eternă. De la naștere și până la deces. Mai ales, la noi pământenii, unde a da naștere e virtutea principală a omului de a deveni cât mai ridicol. La moartea cuiva, e și mai înspăimântător. Dar nu pentru că se află un om decedat într-o cutie cât mai frumoasă cu putință ( lemn șmecher, de preferat), ci pentru un simplu motiv: că totul ia o turnură de faliment atunci când mortul îți cere toate resurse mobile și imobile din casă. Nu îți cere el efectiv din timpul vieții- îți spune voalat să te comporți cum trebuie atunci când va fi să închidă ochii. Te și amenință chiar cu bântuirea...
Și pentru că nu are deplină încredere în tine și le pregătește singur, deci un bun moment de a umple la refuz dulapul cu shopping negru. La întrebarea "ce faci cu atâtea haine", răspunsul e mereu asemănător: pentru zile negre.
Avem o afinitate supremă în fuga după ziua neagră. Îți prepari un coșciug și costumele bune, unul pentru duminică și ceilalt când vei închide pleoapele. Când ți se face frig la ochi, se mai spune. Și multe batiste, în speranța că cineva va plânge totuși după tine... Mulți se înșeală, pentru ca la înmormântarea ta nu plânge nimeni după tine- se plâng pe ei înșiși, ratele lor sau că n-au avut noroc săptămâna asta la loto. Nicidecum pe tine, deci stai liniștit în coșciug- ești bun cât finanțezi. După, Dumnezeu cu mila! Unii mai plâng totuși pentru că prea iau în dramatic moartea. Nimeni nu se bucură de ea. A fost o tentativă la Săpânța, dar a fost repede îngropată întru-un muzeu al Veseliei morții. Ce ironic!
Femeia își plânge bărbatul, chiar dacă l-a blestemat toată viața: vedea-te-aș mort, scârbă! Vedea-te-as înecat, bețivule! Acum că e mort, de ce nu este bucurie? Cine să mai înțeleagă omul??? Asistența oferă și bocitoarele de diferite calibre, dar depinde de buget. Dacă ești cu mâna largă, ești plans cu decibeli și zvârcoliri pe măsură. Dacă nu, subțireanu.
Cei din străinătate nu ar înțelege niciodată acest teribil concurs de plânset fals în jurul unui trup inert. Ai o viață falsă, așadar e păcat să nu ai parte, la căpătâi (și nu numai), de o pleiadă de băbuțe care să își rupă baticurile de pe capete, sau te vor lua în brațe, sau să te mângâie, sau să te ciupească de obrăjori. Ce își poate dori mai mult un spirit decât să vadă o armată de femei isterice ce-i înconjoară cadavrul, implorându-l să revină înapoi: unde plecat tu Gogule? Cum ar fi dacă, într-o ironie supremă a spiritelor, te-ai reîntrupa, să te ridici în capul oaselor, și să spui: dacă tot îmi spuneți că m-am dus la odihnă veșnică, nu puteți să faceți și oleacă de liniște? Serios!
Apoi să pleci din nou în lumea celor drepți- dar fără odihnă- și să lași în urma ta un cârd de indivizi leșinați de frică, iar alții cum rup ușa disperați, urlând din toți bojocii că mortul a înviat. Nimeni nu înțelege subtilitatea- chiar și morții își iasă din pepeni. Vă dați seama ce râsete ar fi în lumea celor drepți? Gogu ar discuta cu Ionică: ce ți-au pregătit la pomana? Trei feluri! Doar? Dar ție? Patru, cu tot cu desert. Pe lângă colivă? Evident! Da, spiritele mele- intervenit și Păulică- dar voi ați văzut ce copârșeu mi-au cumpărat? Cum să nu-i iubești? Cum să nu le strici seară de seară somnul,s le mulțumești bântuind voios casa, țopăind și jucându-mă cu telecomanda, chiar dacă au scos din priză televizorul? După pomeni, spiritele mai mereu au discuții filosofice sus în ceruri, cred... Unii spun că mai stau si pe lângă noi, că ne ascultă cu urechea. Curat spionaj pe șustache. Ce bucurie pe noi! SRI ul ceresc...
Mă duc să-mi pregătesc niște naftalină po hainele ălea bune.

𝓐𝓶 𝓾𝓬𝓲𝓼 𝓽𝓲𝓶𝓹𝓾𝓵

   

Parcul era luminat de puternicele raze ale soarelui, totul fiind scăldat în descompunerea căldurii, fiecare atom trăind într-o neființialitate absolută. 

   Eram pe bancă și făceam mari eforturi să exist, să nu intru în același carusel al atomizării universale, al disipării în multele multiversuri care ne înconjoară. Un bătrân își târa existența prin pâcla la de căldură, ca o nălucă, ca un zombi care tocmai evadase din criptă. Copiii se jucau într-un ocean de suprarealism, înotau în valurile cuptorului solar ca într-o levitație din timpurile străvechi, când șamanii făceau ca munții să plutească. Totul căpăta închipuiri ocultiste cu bătrâne hidoase, stând în spatele soarelui ca în jurul unui glob de cristal, râzând hidos și privind cum tot pământul se sfârșește sub pârjolire. Natura încremenise, fiecare copac chircindu-se sub propria-i neputință, ținând pe ramuri  păsări supradimensionate de contorsionarea aerului care curgea în valuri de foc. Am început să umblu pe asfaltul încins, ca după detonarea unei bombe termonucleare, picioarele lăsând urme în aleea parcului spre a arăta că - iată!-  ultimul om mai umblă  după ce un nebun apăsase pe butonul fatidic. În fața mea, după zidul de caniculă, stătea ea, învăluită  de destructurare biologică, când celulele se topesc- așa cum se topește o lumânare lângă un corp inert pe catafalc. Mă simțeam straniu, ca la o înmormântare-  doar că ea nu era intru în coșciug, ci în picioare, privindun-mă. Mâine îi atîrnau pe lângă corp inerte, albicioase cu nodurile pumnilor vinete, parcă ieșite dintr-un congelator. Nimic nu avea sens în înfățișarea ei. Buzele cândva delicioase, acum erau fără viață de o culoare incertă, spălăcită. Mă privea tăcută, cu ochii sticloși, care înghețau ființa, înconjurați de un maroniu cadaveric. Stăteam amândoi față către față, nemișcați, având impresia că timpul se oprise în loc, încremenit într-o fatidică așteptare, cineva să miște primul electron, primul electromagnetism, prima bătaie de inimă și primul val de sânge din vene. Dumnezeu uitase de oameni, uitase să mai dea impulsul electric, uitase să mai trimită moartea, uitase să  mai omoare lumea. Raiul si iadul își închiseră ușile, purgatoriul intrase în faliment golindu-se. Religiile căzuseră pe neașteptate în derizoriu, fără putința de a mai promite ceva omenirii. Timpul se oprise, soarele uitând să mai apună, să se mai odihnească. Își consuma cu viteză energia nucleară, topind secundele și minutele, cu fiecare oră care trecea peste umanitate. Copiii erau singurii care erau în dinamică, așa cum un titirez se mai rotește până când se va prăbuși inert.

 Erai ca într-un deșert, însetat și privind la Mecca în toată grandoarea ei, aproape, putând parcă pune mâna pe ea, dar fatidic de departe, prăbușindu-te in gol, cu ochii la ea, fiind lângă tine dar la mii de ani lumină în imensul vid.

𝙑𝙧𝙚𝙢 𝙨𝙥𝙞𝙩𝙖𝙡𝙚, 𝙣𝙪 𝙘𝙖𝙩𝙚𝙙𝙧𝙖𝙡𝙚?

 Taci, că avem, din nou, aceleași tâmpe interogații: dacă nu se construiau biserici, acum aveam spitale ca-n vest, cică. Evident, logica e ruptă brutal, uitându.se de faptul că, intenționat, statul a "pierdut" miliarde de euro destinate sănătății prin tot felul de mașinațiuni criminale. Evident, ca să vezi situația în ansamblu, trebuie materie cenușie, care să facă niște conexiuni neuronale, adică să se gândească. Omul să gândească. Dar nu, unii oameni, mai ales când le dai o mică putere feisbucistă, sunt noii "moraliști", arătând prin imagini suprapuse o catedrală și un spital/salon/aparatură medicală performante, apoi scrie mare, ca toată stâna să vadă: dacă nu ar fi construit statul asta..., și textul continuă cu înșiruire de concluzii. Și turma comentează: huooo, hoții!!!! Ardeți pe popi! Dar știe cineva că industria farma, de 30 de ani, toacă miliarde de euro? Înțelegeți, da? Miliarde! Știați că băncile, în Romania, au cel mai mare profit din UE? Că industria farmaceutică se simte extraordinar de bine in Romania, că se dau șpăgi uriașe medicilor ptr a vinde medicamente, care mai apoi bagă în spitale oameni intoxicați cu zeci de rețete? Că președintele preferă să vâre bani in avioane second-hand, miliarde? Deci, aici vorbim de miliarde și miliarde. Nu de lei, ci de euro. Băieții nu se joacă cu mărunțiș, mai ales într-o țară bolnavă. Dar unii dăștepți vin cu "vrem catedrale, nu spitale". Oare? *Nu.mai bine vrem niște medici spăgari închiși? Tare mi că sistemul de sănătate ar rămâne fără medici... * Nu mai bine vrem vizibilitate totală la achizițiile de medicamente și la tot acest joc făcut? * La managementul spitalelor? * La managementul direcțiilor de sănătate? * La managementul ministerului sănătății? * La rulajul miliardelor din tot acest sistem? * La noul joc periculos făcut de stat cu spitalele private, care vor păpa o parte din asigurările medicale? Nu, ă? E mai simplu sa fii prost și să pui o catedrală lângă un spital. Nu iau apărarea Bisericii, care începe să mă dispere la câți funcționari-impostori are in sânul ei, dar când văd atâta alienare in acest război imbecil spital vs catedrală mă înduioșez. Adică pui vina pe un pârâu ptr dezastrul făcut de Dunăre? Curată logică! Medicamente ptr proști, nu?

Fii OM!

Viața e bazată, în mare parte, pe cicluri de câte șapte ani. Puțini înțeleg asta, mai ales azi, când desprinderea de conceptul de om e tot mai persistentă. Școală cât mai rapidă și ruperea de copil cat mai devreme posibil în instituții care cu asta se ocupă: ruperea omului de el însuși. Și când se poate face treaba asta cât mai abitir? Când copilul e mic, foarte mic, acel burete care absoarbe totul. TOTUL! Un copil bagă în cap tot ce vede, tot ce simte, orice mișcare și orice gest. Totul e depus ptr tot restul vieții în conștient, dar mai ales în subconștient. Acum sunt tot felul de grupe, grupa zero, minus zero, minus unu...etc. Ajungem sa ne dam copiii în instituții de când sunt la nici două luni. Îi facem și deja vrem să scăpăm de ei. Suntem ocupația. Avem joburi. În primii șapte ani au fost spălați bine pe creier, mai ales că mass-media se ocupă cu brio azi de asta, cu largul concurs al majorității părinților inconștienți. Ce urmează? Următorii șapte ani, în care copilul ( viitorul om matur) e pus într-o închisoare, 8-10 ore pe zi, tocind, cunoscând lucruri fără voia lui, fără un consimțământ al copilului. Ce știe el, nu-i așa? Pe toți pruncii ii credem niste imbecili care trebuiesc reinventați de către noi. Uităm de cel mai important lucru: să le descopere bucuria. Să se joace. Să fie pe maidane. Să cunoască alți copii fericiți. Dar masacrarea copilăriei este un job bine structurat, pe timp și ierarhii. Sunt educați să fie "cât mai buni". Se dau note, ca la vite. Competiție. Cât ai luat? 10! Bravo, iubitule! Ești cel mai bun din clasă. Tu cât ai luat? 5. 5? Da, mamă! Ești nebun? Abia ai trecut clasa? Ce se va întâmpla cu tine în viață? Vei fi doar un amărât de măturător. Și trec ciclurile..și te trezești la 70 de ani, dacă ai noroc. Și te pregătești de moarte. Moartea nu mai este ceva suprem azi. Azi se bocește, se plânge, e un teatru infernal. Se plâng pe ei înșiși, stai liniștit- nu pe tine. În fața unui cadavru ai revelații- te vezi acolo. Fuck! Cum o fi în locul ăstuia, pe țesătura aia alba și în cutia asta de lemn? Și te ia groaza. Dacă ai peste 50 de ani, e nasol. Dacă ești pe la 30 te mângâi că mai ai oleacă de trăit, reflectezi puțin dar îți trece la prima gură de țuică pe care o vei bea la pomană. Dar îți va rămâne totuși în minte ptr o perioadă fața buhăită de descompunere a celui care zăcea în groapă și mai ai puseuri de imagini cu tine în locul lui. Nu, moartea ar trebui sa fie ceva măreț, repet! Nimic care să te facă să te cutremuri! Să mori liniștit! Câți mai mor liniștiți? Câți mai stau la căpătâiul unuia fără să se tăvălească pe jos în ieșiri spasmice de plânsete, cu văicăreli? Toți știu unde se duce mortul, dar nimeni nu pricepe: unde te duci tu, Gogule? Unde vei merge și tu, femeie! Unde vei mergi tu, bărbate! Unde vor merge toți! De ce sunteți imbecili? Când stai la capul răposatului, te uiți la el și îți spui: da, uite un om care a murit demn, a trăit o viață demnă și va pleca acolo unde trebuie sa plece. Aceasta ar trebui să fie ultima imagine. Nu trebuie să-ți spună niciun preot că acel suflet va merge in Rai, ptr că acel corp care stă cuminte în sicriu emană biletul de Rai: lumina care iese din el spune exact ce trebuie să spună. Nimeni nu-l va plânge. Oamenii bociți până la disperare nu-i vad bine. De ce? Marii oameni ( le putem.l spune.si.maestri) au murit cu discipolii in jurul lor fără să ceară această infantilă milă: plânge.ma! Nu are nevoie de asta și nici discipolii nu vor asta. Se despart știind că este DOAR o chestiune de timp până când se vor reîntâlni. A plânge înseamnă că nu ai încredere, că e gata, ca în veci nu te vei mai întâlni cu acea persoană. Te plângi pe tine și plângi și pe celălalt. Cine a înțeles, se desparte de celălalt în liniște, cu o mare plăcere să-i mai vadă corpul ptr un timp scurt până ce pământul îl va lua în stăpânire. Atât! Te uiți, îl saluți, ii faci cu ochiul și îi spui zâmbind: prietene, drum bun și ne vedem curând. Ai grijă de tine și ai grijă și de mine. Pune o vorbă bună acolo sus. Și gata, ajunge! Pregătirile acelor cicluri de câte șapte ani e tocmai sa te pregătească de o moarte demnă. Fără să ți se jelească stupid la cap. Fără că lumea să fie cuprinsă de depresii sau jocuri de teatru. De aia societatea nu vrea sa fii liber. Fiecare ciclu de șapte ani îți este măsluit. Fiecare. Și.mori ca un prost. Apoi te întrebi de ce nu ai loc în cer și el te rejectează înapoi pe pământ. Păi nu te-a judecat? Nici măcar nu am ajuns la poartă. Ca sa ajungi acolo măcar trebuie sa fi făcut ceva în viață, un proiect, o dezvoltare, ceva. Nu doar lumesc, dar mai ales interior, spiritual, să dărâmi ziduri și bariere. Să devii OM! Unul superior. Să fii.mai.bun că ieri. Hristos: dacă e căldicel îl scuip! Fii fierbinte sau rece, dar fii!