Eram pe bancă și făceam mari eforturi să exist, să nu intru în același carusel al atomizării universale, al disipării în multele multiversuri care ne înconjoară. Un bătrân își târa existența prin pâcla la de căldură, ca o nălucă, ca un zombi care tocmai evadase din criptă. Copiii se jucau într-un ocean de suprarealism, înotau în valurile cuptorului solar ca într-o levitație din timpurile străvechi, când șamanii făceau ca munții să plutească. Totul căpăta închipuiri ocultiste cu bătrâne hidoase, stând în spatele soarelui ca în jurul unui glob de cristal, râzând hidos și privind cum tot pământul se sfârșește sub pârjolire. Natura încremenise, fiecare copac chircindu-se sub propria-i neputință, ținând pe ramuri păsări supradimensionate de contorsionarea aerului care curgea în valuri de foc. Am început să umblu pe asfaltul încins, ca după detonarea unei bombe termonucleare, picioarele lăsând urme în aleea parcului spre a arăta că - iată!- ultimul om mai umblă după ce un nebun apăsase pe butonul fatidic. În fața mea, după zidul de caniculă, stătea ea, învăluită de destructurare biologică, când celulele se topesc- așa cum se topește o lumânare lângă un corp inert pe catafalc. Mă simțeam straniu, ca la o înmormântare- doar că ea nu era intru în coșciug, ci în picioare, privindun-mă. Mâine îi atîrnau pe lângă corp inerte, albicioase cu nodurile pumnilor vinete, parcă ieșite dintr-un congelator. Nimic nu avea sens în înfățișarea ei. Buzele cândva delicioase, acum erau fără viață de o culoare incertă, spălăcită. Mă privea tăcută, cu ochii sticloși, care înghețau ființa, înconjurați de un maroniu cadaveric. Stăteam amândoi față către față, nemișcați, având impresia că timpul se oprise în loc, încremenit într-o fatidică așteptare, cineva să miște primul electron, primul electromagnetism, prima bătaie de inimă și primul val de sânge din vene. Dumnezeu uitase de oameni, uitase să mai dea impulsul electric, uitase să mai trimită moartea, uitase să mai omoare lumea. Raiul si iadul își închiseră ușile, purgatoriul intrase în faliment golindu-se. Religiile căzuseră pe neașteptate în derizoriu, fără putința de a mai promite ceva omenirii. Timpul se oprise, soarele uitând să mai apună, să se mai odihnească. Își consuma cu viteză energia nucleară, topind secundele și minutele, cu fiecare oră care trecea peste umanitate. Copiii erau singurii care erau în dinamică, așa cum un titirez se mai rotește până când se va prăbuși inert.
Erai ca într-un deșert, însetat și privind la Mecca în toată grandoarea ei, aproape, putând parcă pune mâna pe ea, dar fatidic de departe, prăbușindu-te in gol, cu ochii la ea, fiind lângă tine dar la mii de ani lumină în imensul vid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu