Să nu ai motive să te trezești, să dormi până în amurgul vieții.

Simți uneori că vrei să urli, să țipi, să zbieri. Să spargi, să trântești, să calci în picioare toate  obiectele care te înconjoară în cameră, cameră care te strânge, care te bagă în claustrofobie, lăsându-te fără aer. Dar stai fără să poți face nimic. Te uiți în gol și nu pricepi nimic, nimic nu transmite vreo culoare, soarele e enervant, covorul pe care ai călcat de mii de ori se hlizește la tine hidos, batjocorindu-te, arătându-te cu degetul: ratatule. nu esti în stare de nimic, nici măcar să dai de pământ cu bibeloul ăla care te scoate din minți. Hai, ridică-te și fă-l una cu pământul. Obiectele încep să-ți vorbească, ești în lumea iluziilor. Totul se distorsionează, își pierde din valoare, ești aproape de a-ți pierde gramul de minte pe care îl mai ai.
Da, sunt zile negre în viața omului, când digul care ține durerea din tine începe să crape, inundându-ți conștiința și logica. Zile când vrei să fi singur, nici măcar cu tine însuți. Te enervează chiar și prezența ta. Ai vrea să-ți compui o scrisoare: ”dragă eu-le, vrei te rog frumos să mă lași în pace? De ce trebuie să te spăl, să-ți dau de mâncare, să te îngrijesc? M-am săturat de tine și de ifosele tale. Dă-mi liniște! Sadicule! ”.
Dar nu, simțurile încep să-ți revină, covorul redevine covor, bibeloul care trebuia să fie făcut bucăți este amânat până la următoare cădere în abis, așteptându-și cuminte sentința, privind detașat: s-a învățat cu asta. Tragi de tine: trebuie să fii la muncă, trebuie să muncești pentru existență- doar așa e scris, nu? Trebuie să zâmbești, trebuie să dai bună ziua domnului care-și citește zilnic, dimineața la cafea, ziarul. Trebuie să fii un bun obiect social. Să zâmbești în oglindă și să-ți spui a nu știu câta oara: hai, o să fie bine. Nu crezi, dar viața asta e construită pe un patern de minciuni care te țin în viață, astfel cimitirele s-ar umple de sinucigași.
Ai tras draperia. Socialul îți invadează temporalitatea. Soarele se chinuie să lumineze, lumea se chinuie să meargă, să râdă, să fie umană. Aproape totul se joacă după o mare minciună: minciuna că trăim, că viețuim, că suntem umani. Doar durerea ta e reală. Palpită în tine, te locuiește. Zâmbești, și ieși pe ușă. Aerul îmbâcsit de minciună te lovește din plin. B
ai revenit, Omule!

Dumnezeu ...a fost arestat, procurorii găsindu-L vinovat.

Nu, nu este defel o nevinovată glumă. Dumnezeu chiar a fost arestat. S-o luăm puțin cu începutul.
De câțiva ani vedem pe media înregistrări video si fotografii cu oameni arși de vii sau crucificați. Undele reale iar altele mai puțin reale, cert e că se întâmplă un mare rău în lume, adică mor oameni.  Și cum acest rău trebuia să poarte un nume, el a fost găsit de ceva ani: lupta în numele religiei. Cică, în numele lui Dumnezeu. N-au spus-o direct, ci au cotit-o. Țin minte, prin anii 90, cum niște unii se băteau mai rău ca în vestul sălbatic, nu departe de noi, adică prin Irlanda. IRA, Sinn Fain...o chestie dintre Irlandezi si Britanici, o luptă pt teritorii. Dar ce se auzea la tv? Catolicii și protestanții s-au căsăpit din nou! Deci, religia e vinovată! Mai simplu de atât... Apoi, dacă venim și mai aproape de noi, vedem cazul Serbiei. Tot o chestie teritorială, dar învelită si distribuită tot ca luptă religioasă. Cum treaba asta trebuie să se și vadă, bisericile au început să fie făcute una cu pământul. Puterea exemplului.
Și mai aproape de noi, dar ca timp de data asta: sinodul din Creta. Morișca de născut teologi, ca ciupercile după ploaie, se pune în mișcare. Curg anateme și blesteme, iar diavolul e văzut în toți și în oricine. Bătrânei din Athos încep să urle, călugări mai ortodocsi decât legea încep să găsească satani și satane la orice mișcare, se discută de trădări, conspirații, Soroși, de apocalipse, moartea bisericii, căderea aștrilor, ciocnirea Terrei cu Marte.
În timp ce unii de prin orient ne căsăpesc de ne sar fulgii, LGBT-ul face ce face și ne mai dă la gioale, consumerismul scoate pe Dumnezeu din ecuație, ateismul devine si el o mare religie, deci după toate astea, creștinătatea încă se mai joacă cu lopățica în nisip, acuzându-se de furtul găletușei. Mulți nu au înțeles că sunt probleme, si mai grave decât găletușa, sau cine e mai șmecher: papa sau patriarhul. Patriarhul cutărică sau patriarhul cutărică. Biserica cutărică are cu 3 kg mai mult Duh Sfânt decât cealaltă. Dar nimeni nu se sesizează că creștinătatea atinge tot mai mult vârful penibilității. Când auzi de la ce se ceartă ierarhii, iar după ei și biserica în general, te apucă plânsul. Fraților, Dumnezeu nu a fost arestat numai la o biserică. Dumnezeu există oriunde! Asta nimeni nu înțelege? Ne lovim de fel și fel de tertipuri, unele mai stupide decât celelalte, dar între timp creștinismul e scos din constituția UE. Acest sinod de la Creta ne-a dovedit, dacă mai era nevoie, cât suntem de dezbinați și în ce disoluție se află biserica. Și nimeni nu vede. Sau, mai precis, nimeni nu vrea să vadă!

Tu ce mască ai? Cine suntem cu adevărat?

Se pare că omul are două eu-ri, dacă e să ne luam după CG Jung: un prim eu interior, ca o mască interioară, ca o ușă închisă, unde de cele mai multe ori și nouă ne e cam frică să intrăm, unde ne ciocnim de încăperi cu locatari dintre cei mai aleși:  fricile, angoasele, coșmarul, răul, dar și a intimității, a păcii, a armoniei; al doilea eu, a doua mască e acea mască socială, uzitată în fiecare zi: masca omului familist, masca omului de la locul de muncă, masca omului de la Auchan enervat de coada care nu se mai termină. Multe măști, unele mai hidoase, altele mai aproape de uman. Suntem ca un dulap cu rafturi, unde stau cumințele chipurile de fiecare zi, de fiecare moment. Suntem un laborator de fabricat măști, fără oprire, zi și noapte, într-un freamăt teribil. Femeile își privesc chipul în oglindă, un chip făcut de propriile lor concepții și preconcepții: unele sunt mulțumite de ceea ce văd, alte nu. Fiecare om își lasă amprenta proprie asupra propriului chip: te poți vedea armonios sau te poți vedea dezastruos. Depinde de masca pe care o scoți din dulapul cu măști.
Suntem proprii noștri actori. Jucăm roluri, interpretăm personaje, zeci de personaje pe zi. Autenticitatea nu a fost dizolvată atât de mult și în asemenea hal decât la om. El a reușit să-ți împartă ființa în sute și mii de caractere și personaje, fiecare pentru momentele unde ele trebuiau să fie folosite. Suntem sparți în mii de cioburi; aceste cioburi, dacă s-ar aduna, ar rezulta Omul. Pot vorbi că Eu sunt... mai mulți. De multe ori ne pierdem în puzderia de măști la care ne raportăm; ne pierdem în propria pădure de măști și personaje, iar frica ne cuprinde, pentru că în această pădure locuiește și animalitatea, prădătorul care stă la pândă așteptând momentul de a înșfăca, de a devora, de a ucide. Pe propriul nostru teritoriu se dau lupte infernale, cu morți și răniți zilnic, personaje devorate de alte personaje care apar mereu și mereu, ca într-un carusel dement; rulete rusești la fiecare pas: ai prin glonțul, ești dus! Cine suntem cu adevărat?

Doamnă, vă supărați dacă stați în picioare?

Cineva spunea odată -adică eu!- că omul se cunoaște din felul în care șade pe un scaun. Bine, nu am inventat eu filozofia asta, dar am readus-o pe tapet. Stați așa, că nu mai vorbesc de felul în care se mănâncă... Dar, ca sa nu fiu lovit de cei care se luptă pe  frontul ”bă, dar ce ai cu săracii oameni”, mă las purtat de valul indignării, spunând atât: nu prea mai merge scuza de a nu cunoaște, mai ales în această eră. Ok, străbunicul meu nu avea nevoie de acest îndemn: mănâncă frumos, nesimțitule! Înaintea străbunicului meu nimeni nu se gândea la epilatul anghinal, pentru ca nu avea nevoie de așa ceva.
Mereu am avut o teamă teribilă de a cădea în penibil. Penibilitatea. Eram odată într-un cerc de apropiați, unii mai cunoscuți, iar alții mai puțin cunoscuți. Neavând ce face, m-am apucat eu, adică subsemnatul, să fac oarecare bancuri. A ieșit prost primul, nu a râs nimeni, majorității fiindu-i milă de mine. Dar, nu, eu am continuat, ca un jucător la păcănele crezând că iasă din a doua. Nu a ieșit nici din a doua și nici din a treia. M-a scos un amic văzând că nu încetez în a cădea în penibil. De atunci nu am mai deschis gura decât in situații foarte concrete si când am ceva de spus. Aici am vrut să ajung, oferind exemplul meu: la a vorbi cu rost, nu prostește. La a înceta a spune: eu știu tot, lăsați-mă pe mine, vă luminez eu! Luminători de felul ăsta îi tot vezi. Sunt peste tot. Ai o  problemă cu constipația, stai așa, îți spun eu!
Trebuie să cedezi locul unei doamne? Nu neaparat, dacă mai există si alte locuri libere. De multe ori se abuzează de ideea de bună-creștere.
Pot să intru cu bocancii în sufletul tău? Da, doamnă, poftiți vă rog. Multora le lipsesc buna cuviință, limita.
A vorbi tare! Un defect de fabricație, dar care se poate corecta. Frate, de ce vorbești așa de tare? Pentru că așa sunt eu. Și punct. Ai primit cea mai terifiantă explicație: așa sunt eu. Așa, și? Nu ar fi timpul să te schimbi? Dacă vrei să vezi un om care se îngroapă cu propriile-i brațe, critică-l: eh, ce să fac, așa sunt eu...spune dânsul resemnat, dar la căldurica oferită de această scuză. Păi și nu vrei să te schimbi? Eh... nu prea pot. Păi ai încercat să te schimbi? Auzi, stii ceva? Scutește-mă! vine răspunsul celui luat la întrebări. Deranjezi și ești consemnat drept papagal. Ia mai vezi-ți de treaba matale, măi deșteptule. Oamenii nu suportă schimbarea, aducerea omului nou la suprafață. De ce? Se cred suficienți. Sunt încremeniți în proiect. Să nu fiu înțeles greșit: nu vorbesc de situații minore, unde fiecare are lipsurile lui. Vorbesc de situații crase, care atrag antipatia. De exemplu, un lucru pe care nu-l suport e sărutul prea adâncit (înțelegeți voi, nu?) și lung, care nu se mai termină, acompaniat de plescăituri. Dar ce ai cu noi? Ne iubim! Foarte bine, iubiți-vă, dar fără sonor și imagine, vă rog. Unii uită că dormitorul nu este oriunde, ci în casa lor. Acolo se pot săruta, cu zgomote, 24 din 24.
Bună ziua. Aștepți un răspuns, dar care nu mai vine. O lași așa. Nasul pe sus nu-ți lasă timp să răspunzi la saluturi. Chestii elementare.
Schimbarea vine din noi. Cât timp nu vom învăța că vagonul de tren sau metrou nu sunt tomberoane, nu  poate fi bine. Cât timp nu vom învăța că după ce faci ceva la WC tragi apa...nu va fi bine. La fel cu gunoiul, scuipatul pe jos, rahaturile cățeilor din casă scoși pe stradă pentru a-și face nevoile ca mai apoi eu să calc pe ei. Vrem să mutăm luna de pe cer? Haideți mai întâi să nu mai aruncăm ambalajul de la cola pe jos. Simplu , nu?

În cât timp se va dezintegra România?

Hai să aruncăm o privire asupra acestei țărișoare. Se pun multe întrebări, se bagatelizează mult și se vorbește aiurea la fel de mult. Sunt câteva coordonate actuale care scapă privirii neatente a publicului larg. Cum ele sunt bine ticluite, majoritatea habar n-au de ele, trăind veseli o viață iluzorie: lasă, ca o fi bine și la noi. Nu , nu va bine deloc, dimpotrivă! Va fi rău, foarte rău, dezastruos chiar. Păi, ușurel, hai să vedem premisele acestor factori de distrugere a României. S-o luam pe puncte! Sunt ale mele? Habar n-am. :)
   1. Credința:
Ni se tot flutură sub nas că Româna e 80-90% țară creștină, in mare majoritate ortodoxă. Așa este, dar e cea mai mare aberație văzută de mine. Iar pt acest lucru urechez BOR-ul. De ce? Pentru ca se ascunde fățiș în spatele acestor cifre aberante, inchizând ochii la realitatea din teren. Nu, nu suntem in procentele astea, chiar dacă ele sunt reale. De ce nu suntem? Pentru că faptele dovedesc. A, că sunt botezați prichindeii la unele dintre biserici, asta nu înseamnă că și trăiesc la maturitate acel botez. Nu, mulți habar n-au în ce religie sunt! Sau își aduc aminte la recensământ: ce religie aveți? Ce religie am?? Ăăăăăă....ok, ce religie am...ah, da!, sunt ortodox/catolic/etc. Ați fost vreodată la biserică? Da, domniță, la vreun botez, nuntă sau altă paranghelie. Și când o să mor! Hahaha.... Și așa râde românul. Așadar, avem o credință aproape moartă, netrăitoare, chiar dacă, in aparență, bisericile sunt pline Duminica. In restul zilelor, Dumnezeu cu mila. Să aproximăm? 10-15% e mult. Cam ăsta ar fi procentul real de oameni care înțeleg cu ce se mănâncă credința, biserica și tot ce înseamnă spiritualul.
  2. Avorturile:
25 de milioane de avorturi. Cât o țară. Încă o țară ucisă. Am mai repetat asta. Nu interesează pe nimeni. Vine cineva și îți flutură vrăjeala: femeia e liberă să facă ce vrea cu trupul ei. Statisticile avorturilor care se fac zilnic sunt distrugătoare, asa că nu le mai reiau aici. Cu ce se leagă acest punct doi? Cu primul punt: într-o țară cu 90% crestini, să ucizi a ajuns o modă? Aici se vede diferența si prosteala acestor cifre înghițite cu multă ușurința de biserici.
  3. Natalitate-mortalitate:
Discrepanța e imensă. Cică în 2030 vom rămâne 16-17 milioane. E matematică simplă, si e foarte real acest scor. Deci, nu vom mai exista. Vom avea pământ neocupat din plin, ca sa nu ne mai văicărim că nu mai avem loc pe Terra. Dacă mai adăugăm și avorturile....
  4. Îndobitocirea:
După 50 de ani de comunism idiot, unde a fost predat un naționalism tâmp, vin 26 de ani de ”libertate”. Să nu mă ascund: libertinaj. Cum școala este în degringoladă de ani buni ceea ce iasă de pe băncile ei lasă mult de dorit. Degeaba ne fălim cu doi-trei premianți care câștigă pe afară, dacă în țară mustește a tâmpenie. Copiii urăsc școala din simplul motiv că ea nu se mai apleacă asupra lor. Nu mai există duhul predării, a educării. Vin niște indivizi, li se spun profesori, iau cursul în mânuțele lor fine, și încep să dicteze robotic aberațiile scrise de altii. Nu tu inițiativă, nu tu punere în practică a creativității. Nimic. Un sistem închis, de indobitocire, de manipulare, de prostire în masă. Si cum poți face asta cu brio? Prin copilași. Educă-i în stilul corectitudinii politice și ai asigurată masa amorfă de viitori idioți cu diplome.
   5. Scoala:
In mare parte am scris mai sus. Dacă ne uităm în ograda facultăților....ne apucă durerea de cap, măsele și spate. E dezastru. Vrei să faci facultate? Da! Ce vrei să faci cu ea după? Nimic! Perfect, bine ai venit în rândurile noastre.
   6. Sănătatea:
O să fiu scurt: dezastru. Suntem nația aproape cea mai bolnavă din UE. Asta spune tot.
   7.Neasumarea responsabilitații:
Cum nu ne face plăcere să ne vedem defectele, problemele și alte chițibușării nu ne rămâne decât să punem vina pe alții: Soroș, Putin, America, Rusia, Nato, UE, tanti Mița, el, ea, voi....dar niciodată eu sau noi. Da, dom,le, avem o mare vină pt ceea ce se întâmplă acum în România. Nu, nu vei auzi asta. Vei auzi o plângere națională, multe lacrimi la o țuică băută la birtul din cartier, pe sistemul: mama lor de hoți.
Așadar, stăm prost. Aș putea continua, dar nu are rost. Cineva ma poate întreba: dar lucruri pozitive, bune nu ai? Aceste lucruri sunt ca o picătură în oceanul de dezastru în care ne bălăcim. Încă suntem la nivel de cauză. Să ne ferească Dumnezeu de acea zi în care vom vedea efectul. Și ea vine galopant, fiind o chestiune doar de timp. De puțin timp. Să ne trezim? Prea târziu. Răul e făcut deja. Așteptăm doar consecințele. Aștept, mai bine spus. Majoritatea nu mai așteaptă nimic. Ei nu trăiesc, ci sunt trăiți. Să trăiți bine, vorba răposatului marinar

Priveşte-te in oglindă. Ce vezi acolo?

Eşti plictisit de viaţă, de job, de acelaşi drum spre casă, de aceiaşi nevastă. Eşti aproape terminat.  Si totusi, inexplicabil, ai tot ce vrei: maşina, casă, bani, un oarecare statut şi nu cauți prin gunoaie. Aaaa, esti un om norocos, ţi se tot spune, bătut fiind mereu pe umăr, privind invidia lor din ochi.  Te uiţi la ei cu disperare : da, aşa e, sunt un norocos.  Vrei sa ţipi, dar taci: e reputaţia ta in joc.  Incepi sa te minţi singur, uşor -uşor, îţi construiesti o poveste, te abandonezi in ea,  te laşi purtat de val.  Munciuna o transformi in morfină : adoarme disperarea, inutilitatea.  Jack-ul se mişcă duios prin pahar, făcând slalomuri printre cuburile de gheaţă. E bun.  Astâmpără animalul suferind din tine.  Simţi cum te relaxezi. Alcoolul are efectul scontat. Zi de zi el iti curge prin vene.  Singurul prieten e Jack Daniel, s. Nu te lasă la greu.  Îţi dă vigoare, mai ales acum cand te-ai contrat cu partenera de viaţă.  Te vrea langa ea. Dar tu nu mai poţi, nu mai vrei, esti deziluzionat. Simţi ca bătălia a fost pierdută.  Viaţa te-a biruit. Bruneta din preajma ta îţi face ochi dulci şi intri in jocul ei.  Alcoolul a pornit creierul reptilian. Şi o faci.  A avea amantă e văzut bine.  De ce sa nu ai si tu? Dacă viaţa e urâtă, o faci tu frumoasă.  Ajungi acasă si te uiţi la ea cum doarme.  Simte ca o înseli? Nu-ţi pasă!  Vrei sa-i mângâi chipul, dar mâna nu te ascultă.  E murdară.  Îţi simţi trupul murdar, vestejit si folosit. Te ridici înspăimântat, te duci in baie şi iti priveşti chipul în oglindă, încercând sa recunoşti personajul. Vezi un actor de partea cealaltă a imaginii. Iar pe partea opusă vezi un zombi.  Un actor si un zombi.  Două personaje fictive, într-o viaţă fictivă.  Îmi pare rău, spui resemnat actorului.  Imi pare rău si mie, raspunde imediat si zombi.  Te simţi ca Ilici, cel din Dostoievski, care spune pe patul de moarte: oare mi-am ratat viaţa?
Te trezeşti din acest coşmar dimineața.  Parcă a ţinut zeci de ani.  Ce vis!  îţi spui şocat. Te întorci si o vezi liniştită dormind lângă tine.  O atingi.  E reală.  O iei in braţe. Ea se cuibăreşte. Si adormi liniştit. Oglinda nu e reală.  Dar in ea aşteaptă oricând un actor si un zombi.

Eu, mie, îmi, pe mine, mă: dictatura EU-lui.

Eu-ul nostru cel de toate zilele. O fi bun? O fi rău? Mulți spun că el este un rău. Sau pe schema: are aroganțe. E cu nasu-n vânt. E fălos.
Trăim vremuri interesante și ciudate. Suntem părtașii erei cum să fii- ului si al cum să ai- ului, transmis nouă in mii de cărți de dezvoltare personală și de supralicitare a eu-lui. Numai că, vedeți voi, eul e transformat pe nesimțite intr-un  egoism, un egoism adormitor de conștiință. Psihologia a încercat să-i dea de capăt. Nu, nu vă bucurați: nu a reușit, ci a încurcat și mai mult ițele cu multe definiții, încrucisări de idei, un adevărat război dialectic. Și, ca să fim serioși, ce putere mai are psihologia când societatea de consum duce inevitabil omul spre un egocentrism ridicol. Nea Freud ne spune că există cam trei entități: sinele, eul și supra-eul. Să-l credem?
Mi-ar fi plăcut să văd o societate în care Eul să mai întoarcă fața și către Tu-ul de lângă noi. Cum eul a pus stăpânire pe noi, pe instinctele noastre, pe constiința noastră, e mai greu să ne deplasăm și către celălalt de lângă noi: bă, frățică, poți să crăpi, EU am alte priorități.
Suntem angrenați într-o adevărată luptă de a ieși din interiorul nostru, direcționați spre un exterior mirositor de libertinaj și apartenețe la disoluție și dezumanizare. Mai pe scurt: ne calamităm singuri. Ne tăiem craca de sub noi. Aceasta e libertatea prost înțeleasă, iar omul se transformă într-un hibrid numit- cinic!- tot om. Un umanoid, ca să fiu mai exact.
Așadar, ce avem de făcut? Nimic special, decât că ar trebui să ne mai adunăm, să ne mai împăcăm cu noi înșine, să ne supunem eul unei introspecții sincere și să vedem carențele proprii. Sună simplu, dar  e aproape imposibil să facem aceste exerciții într-o lume care încearcă să se debaraseze de ele. Nu sunt bune dintr-un simplul motiv: ele încurcă corectitudinea politică din zilele noastre. Noi trebuie să fim niște labili, cu eul excitat maxim, trăind mereu sub impulsul ”black friday”-rilor. O asumare a vieții nu interesează, acest lucru ducând la dezrobire. Și ce sistem vrea ca omul să nu fie rob? A, da, doar în Utopia. Acolo e posibil orice. Dar, așa cum se știe, schimbarea e la noi.
Egoismul nu aduce decât întuneric. Omoară lumina din noi; ucide.  Îl la final pe evanghelistul Matei să ne spună finalul, frumosul final: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune; sau: Voi sunteţi lumina lumii.

Poezia e furată de la Eminescu şi oferită unui individ turmentat, puturos şi murdar.

Avem parte zilele astea de o adevărată nebunie: poezia lui Celentano.  E drept, si eu am cazut in capcana ei, dar nu a ţinut decât cateva ore.  M-am dumirit. Aia e!  vorba lui Celentano.  10 milioane de oameni fac tribună in jurul poemului, se varsă lacrimi si se injura printre dinţi : mama lor de hoţi! Totuşi, pe cine vedem noi la microfon? Un personaj rupt, murdar si beat. Acest personaj reprezintă naţiunea.  O plânge si o deplânge. Aia e! Copiii au plecat peste mări si ţări, părinţii au plecat in pribegii, nationala o fură de la toţi.  Suntem in copac si copacul in aer.
Dar, nimeni nu vede simbolistica acestui poem, cine-l prezintă si pe cine reprezintă. Actorul, ca om, e genial, nu le asta fac referire, ci personajul interpretat. Ce vedem la personaj? Lene, beţie, delăsare, victimizare, complicitate, prostie si nesimţire. Nevoia de a nevedea chipul in oglindă ca societate, o arată nivelul mare de audienţă pe care-l are serialul.  Hai, măi, ca e drăguţ, ne spune si Pleşu. El nu e ipocrit şi-l urmăreşte. Sa fie sanatos. Si eu l am urmărit. Si se observă cum ne este învârtită aceiaşi paradigmă de popor fatalist. Un popor care se urăşte de moarte, care si-ar tăia gâtul fără regrete. Noul poet naţional : Celentano.  Vai de noi....

Unirea din 1918 se încheie, foarte dureros, în 1989.

Am văzut pe net o adevărată inflamare de românism, o inflație de steaguri agățate oriunde, steme puse aidoma. Dacă te pui să întrebi pe cineva ce reprezintă desenele ciudate din stemă, vă asigur, 80% habar n-au. Am stat flexat de 1 Decembrie. In primul rând că nu mai cred in unire. De vreo doi ani. Norocul nostru a fost ca a existat comunismul. Spun noroc cu ghilimelele de rigoare. De ce? Pt că perioada comunistă ne-a ținut uniți, că doream sau nu. Ne-au turnat pe gât că suntem cei mai cei...și gata, am răsărit ca nație. A apărut prosteala din 89. AU trecut anii, iar discrepanțele dintre regiuni au devenit adevărate găuri negre. Vestul de est, nordul de sud. Dacă mergi în vest, xenofobia e la ea acasă. Ura manifestată pt ceilalți....e înduioșătoare. Nu mai sunt român: sunt Transilvănean. Nu mai sunt român: sunt Bănățean, samd. România a fost spartă deja, iar fiecare e ceva, dar numai român nu! Apoi, an de an, apare acest trist 1 decembrie, cu aceleași spectacole dizgrațioase media, aceiași paradă cu aceleași hărburi de tancuri și autobuze Roman Diesel de acum 50 de ani. Același ciolan cu fasole, aceleași steaguri puse grabnic pe la geamuri, apoi luate repede ca nu cumva sa ne facem de rușine: bă, tu ești naționalist? Suntem de tot râsul! De exemplu, ziarele bănățene vuiesc de ură: un oltean nu a tras apa, un moldovean nu și-a spălat furculița. Nu, nu un om nu a tras apa. Un oltean, mama lui de oltean! Deja în banat inamicul nr unu sunt oltenii. Moldovenii nu prea mai sunt: majoritatea sunt in Anglia.
Și atunci, întreb: despre ce unire vorbim?

Când Moartea șopteşte: lăsaţi copiii să vină la mine!

                                                                                                                                                               

Vinerea Neagră. Îi mai spune si Black Friday.  E neagră. Aşa cum a ajuns să fie şi sufletul omului, negru de nepăsare, indolenţă si indiferenţă. Lumea a intrat in zodia fanatismului consumerist, luată de valul opulenţei prostesti. Putem vedea imagini dezolante cu oameni ajunşi in pragul nebuniei, culcând la pământ uşile marketurilor, bătându-se intre ei, rupandu-si hainele de pe ei.  Totul in numele unor tigai, plasme, roboţi de bucătărie care se vor strica într-un an, dar  si alte nimicuri. Publicitatea și-a făcut cu brio treaba: a intoxicat timp de o luna tot ce era zonă media.  Nu aveai cum sa scapi de asta.  Nici in mormânt. Aveai nevoie de un cosciug mai moka? Astepti vinerea neagră : poţi lua doua la preţ de unu.  Nu ştii niciodată cum o mierleste cineva din preajma ta, sau chiar tu!  Trebuie să fii pregătit.
     Am lucrat la un amărât de restaurant. Seara se aruncau cel puţin doi saci cu mâncare. Fiind o ţară foarte bogată, ne permitem aroganţa. Nu mai vorbesc de nebunia nunţilor, botezurilor si a multor paranghelii unde musteşte tâmp multă haleală, ca să fie, să gâdile orgoliul fericiţilor sau mai puţin fericiţilor organizatori. Pui pe masă cinci feluri de potol in 6 ore.  Ce om normal poate mânca atât? Paranoia face ravagii.
   Ca sa nu cad in ipocrizie, am aruncat într-o zi trei plase de mancare din frigider.  Evident, alterată. Trei plase cu bani cheltuiţi aiurea. De ce sa dai unui om sărman? Nesimtirea si egoismul e in floare chiar si in cazul meu.  Nu-mi fac mea culpa. După exemplul meu, sunt milioane de alte exemple. Se aruncă in draci.  Firmele de ridicat gunoiul muncesc după nesimţiţi de le sar fălcile. Totul in numele consumerismului.
   Intre timp, multi copii mor efectiv de foame.  Si nu trebuie sa ne uităm până in Africa pt a observa acest fapt.  E de ajuns sa aruncăm un ochi spre satele noastre: copii care nu au nici măcar focul din sobă. Nu ai lemne, nu ai foc. Nu contează.  Pădurile oricum dispar, fără sa ajungă la acei copilasi. Crimă? Evident, dar cine sa vadă? Pe cine interesează? Să lăsăm satele si sa mergem si prin blocurile unde stăm unii peste alţii, ca in cripte. Trei-patru familii cu mari probleme, minim.  Celelalte 97 se fac că ploua. Un caiet, un pix, un penar? O hăinuţă? Nu, mai bine le aruncam.  Mai bine unii plozi fac mofturi ca nu au penare de la Hello Kity. Se pun in fund si incep sa urle. Părinţii dau rapid fuguţa la magazin si asigură pofta neastampăratului. Pt ca nu mai există bun simţ.  Si normalitate.  Cum să-i spui plodului ca alţi copii nu au nici macat o bucată de pâine? Il traumatizezi si te va da in judecată.  Si uite aşa, omoram copiilor simţul răspunderii. Ca mai apoi sa ne rugăm de ei pt un pahar de apa.  Hai sictir, o sa-ti spună viitorul adult.

Când părintele Arsenie Boca e transferat la secția ”Spectacol de magie”.

Trăim o perioadă ciudată. Tind să cred că toate perioadele istorice au fost ciudate, au avut o conexiune fatidică cu răul. Dar, cât timp suntem noi în viață, perioada noastră o vedem ca fiind cea mai nefastă, cea mai apropiată de final, perfect apocaliptică. Da, acum poate fi considerat un timp atipic față de precedentul. Media lucrează foarte bine la acest capitol, luând naștere un soi de miraj al apocalipticului, o speculație teribilă de a da verdicte și de a pune ”termen de valabilitate” pe timp. Mai vine o babă Vanga, mai se scoate din context un citat  care aparține părintelui Arsenie Boca și uite așa, am mai pus-o de un sfârșit sigur de lume.
   Părintele Arsenie Boca, un mare trăitor contemporan. După zecile de documentare făcute pe seama lui,  devine un fel de piatră care poartă noroc. Când te uiți pe rafturile librariilor, nu ai cum să nu dai de o carte cu părintele. O fi bine? O fi rău? Nu știu. Apar  minuni, unele mai îndrăznețe decât altele; devine un spectacol în sine.
   Creștinismul are o virtute mare: buna cuviință. Când ea e dată la o parte, intră can-can-ul, poveștile cu iz magic și minunile spectaculoase. Ajungi în zona Prislopului, ești primit cu o binecuvântată mireasmă de mici. La tarabele incropite la mișto, se vând talismane purtătoare de noroc avându-l ca reprezentat, evident, pe Arsenie Boca. Îți pui un talisman pe geamul mașinii, nu mai faci accident; te face invizibil când depășești ca un bezmetic, fără să te înfigi în tirul care vine din față. Dacă totuși te înfigi, aia e! Ai avut ghinion. Cumva, ca la un bâlci magic, nu mai ai nevoie să respecți regulile de circulație: cât timp ai pe părinte agățat de geam, poți trece cu Logan-ul prin tir ca prin brânză. Legile fizicii zic altceva, dar ce mai contează?  Totul a devenit magie, un David Copperfield: dacă-i pui lanțuri legate bine, iasă din butoiul cu apă în câteva secunde.
   Dacă dai deoparte literatura abundentă despre părinte, rămâi cu o carte deosebită: Cărarea împărăției. Acolo părintele spune clar și răspicat: credeți în Dumnezeu, iubiți-vă între voi și respectați aceste două cerințe. Oare se respectă aceste cerințe? Am impresia, când ajungi la Prislop, ca Iisus a fost scos afară din mănăstire. Acel loc a ajuns să se măsoare în: ”ai auzit că pe un om în scaun cu rotile părintele Arsenie Boca l-a ridicat pe picioare?”; că ”unui orb părintele Arsenie Boca îi redă vederea?”. Eu am citit altceva de la părinte: că tot ceea ce face un om, face prin puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu face, nu omul. Omul e doar unealta. Hristos: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Așa ne învață și păr. Arsenie: Hristos e Viața.  Chiar și pt cel in scaun cu rotile.
   Hristos a fost uitat, din păcate. A fost indepărtat pt că mai interesante sunt magiile scrise de unii și de alții la adresa părintelui. Se vinde mai bine. Hristos a ajuns să plictisească. Trebuia ceva nou: o levitație, o decorporalizare, apariții misterioase, transfigurări dintre cele mai uimitoare...etc. Sfințenia aduce profituri mari, bag de seamă....
 

Sunt însurat, deci am burtă.

Burlacii au un avantaj: n-au burtă, eventual niște pătrăţele numai bune de a rupe inimi învolburate. Dar in viaţă trebuie facut un pas mare, adică o mică însurătoare; sau mare- depinde de viitoarea nevastă.  Ai textele la tine, mai te dai cu o cremă, mai arunci un litru de parfum pe tine, mai o freză, mai un spălat pe dinţi: toate astea până să te căsătoresti. După, e simplu: urmează schimbarea ADN-lui. Cumva bărbatul devine după un prim an de mariaj, un amnezic: uită să se mai bărbierească, uneori să se spele, iar maţele lui devin tot mai groase. Asta înseamnă ca burtica lui va fi tot mai prezentă, ca un semn al bunăstării.  Oare?
Nevasta se uită la propriul ei barbat.  Vede un alt om, vede transformarea pe zi ce trece.  Îi vine sa-i spună : dragul meu, nu mai vrei sa faci şi mata o mişcare, un abdomen, ceva? In mintea unui mascul se produce un fenomen des întâlnit, straniu: delăsarea.  M-am insurat, ce imi mai trebuie un corp de om normal? Păi trebuie, măi bărbate!  Pe lângă faptul ca stai lângă o femeie care vrea sa vadă ceva frumos in urmatorii 40 de ani, mai e si chestia de sănătate. Burta înseamnă grăsime, un ficat îndopat, deci incepi sa arăţi ca un gânsac. devine dizgraţios. Parcă soţiei nu-i prea mai vine sa te prezinte cu mandria din trecut. Oricât te culci mata pe o ureche, că lasă, dacă ma iubeşte ma iubeşte si aşa.  Nu fi aşa de sigur!  Căsnicia înseamnă luptă, iar această luptă înseamnă sa te menţi ca un om.  Nu ca un porcuşor, ca sa fiu elegant.  Femeia a luat un bărbat langa ea, nu un animal.  Asta e diferenţa, stimabile.  Deci, încearcă sa nu te transformi.  Ai grija de tine, pt ca asa cum ai grija de tine... aşa ai grijă si de familie. Simplu!

În fiecare din noi stă un Hitler și un Stalin. Despre răul și animalicul din noi.

  Predispoziția omului de a face rău e clară, se cunoaște! Un animal feroce doarme bine ascuns în noi, pitit in desișurile cele mai negre, tenebros și distructiv. Dr. Scott Peck, are următoarea rațiune interesantă:  nu lipsa binelui înseamnă răul, ci răul total a fost înlocuit, prin evoluția omului, de bine. Deci, paternul distructiv, adică răul, există de la începuturi în noi, ca un fundament, ca o temelie. Așadar, mă gândesc eu, doar prin conștiință reușim să aducem și binele, să echilibrăm starea bine-rău.
   Știm din istorie că unele personalități s-au dedat unor atrocități în masă greu de digerat. Evident, problema nu sunt creatorii acestor atrocități, cât mai degrabă executanții atrocităților: servanții, locoteneții. Revoluția Franceză, Închiziția, cele Două Războaie Mondiale, epoca recentă a comunismului, Africa, Asia, Orientul Mijlociu.

   De ce omul e dispus să facă rău, să omoare? Factorii sunt diverși: cultură, familie, educație, stare psihică...etc. Să ne uităm la experimentul Milgram: acolo putem observa cum omul e dispus, pentru ca așa îi cere un superior, să facă un semen să sufere. Cu conștiința împăcată. Ceea ce doarme în noi, acel animal, e descătușat de un ordin, un ordin care spală conștiința aceluia care execută: răul este în concubinaj cu făptuitorul. Gardienii din lagărele naziste  sau comuniste, spun adesea, fără remușcări prea mari: așa a fost ordinul, așa era ideologia de atunci, deci trebuia apărată. Logica dispărea, binele era ucis, semenul devenea un dușman, bun de lichidat, de schingiuit, de supus la cele mai atroce bestialități. Doctorul Mengele nu  a fost singur în acele laboratoare: a fost cu asistenți, cu alți doctori, cu alți oameni. Întrebați si ei, la rândul lor...au ridicat din umeri: am executat ordinul.
   Puterea răului interior e imensă. Emil Cioran, scrie: dacă ne-am da frâu liber gândurilor distructive pe care le producem zilnic, pământul ar deveni un loc al măcelului total, al morții grotești, nu ar mai rămâne nimic din el. Și are dreptate: îmi vine să-l omor pe idiotul ăla! Auzim deseori spunându-se aceste cuvinte, nevinovate aparent. Oare?
   Mentalul uman deține imense rezervoare și zăcăminte de rău, iar acestea abia așteaptă să iasă la suprafață, având nevoie doar de un declic. Poate de aceea s-au inventat galeriile de fotbal: un bun motiv de a defula animalitatea. Vrei să ai o populație ținută în frâu? Circ și pâine. Sau, ca sa venim in timpul nostru, fotbal   și KFC.
   Cum omul fuge de responsabilitate mai ceva ca dracul de tămâie, este mult mai ușor să pui vina: pe un Soroș, pe o masonerie, pe Obama, pe Trump, pe Iliescu....oricine altcineva, dar nu noi. Până nu învățăm să ne responsabilizăm, nu avem șanse. Vom deveni tot mai răi și tot mai distructivi.

Prognoza meteo: va fi război și furtună.

Metroul Dristor 2, în România anului 2016. Doi indivizi vorbeau, că ce altceva să faci în metrou, nu?
 Filozofau. Mă, la anul vreau să fac un copil, zice unul din ei. Vorbești serios? răspunde celălalt. Ai curaj? Tu nu vezi ce se întâmplă în lume? Tu nu vezi că vine rozboiu'? continua celălalt impacientat. Celălalt se uita pierdut în metrou: începea să-și pună întrebări , să se teamă. Oare...așa o fi? Oare... vine vreun război?

M-a pus pe gânduri: lumea e speriată. Lumea e înfricoșată. Chiar dacă nu o arată, mentalul uman e invadat de spaimă, de spaima zilei de mâine. Mai bei o vodcă cu colegii de fabrică, uiți; mai bei un Moet cu amicii corporatiști, uiți; unul mai fuge la amantă, uită; unuia îi naște nevasta, uită. Toți uităm, dar frica e ascunsă adânc în inimile noastre: frica de război. Știu de la străbunicul meu că războiul nu e fain. Doare. Cotul Don, Odessa...sunt câteva amintiri care nu pot fi șterse din mintea lui și nu pot fi redate în cuvinte.
  Ce se întâmplă acum în lume e al naibii de aiurea. Aiurea la modul că, se zice, suntem duși spre a ne fi teamă. Așa o fi. Dar când te uiți în jurul tău, teama e destul de întemeiată. Și cum teama se pliază pe om, ea se manifestă unic. Deci, avem vreo 7 miliarde de frici.
   Ni se repetă mereu că suntem prea mulți, că pământul a obosit să ne mai susțină. Aseară, pe Rock Fm, știre: la halul în care consumă, mai avem nevoie de vreo două planete. Dacă privești coșurile din market-uri...le cam dai dreptate. Apoi dăm cu botul de un paradox: speranța de viață a crescut, se moare de boli într-o veselie, Europa îmbătrânește, Orientul Mijlociu se golește. Sună bine, nu?
  Ecologia, mama ei de ecologie. Cică dispare pădurea Ecuatorială. De când mă știu, ea tot dispare. Cică oceanele sunt pline de mercur și de substanțe numai bune de făcut bombe atomice. Unde să arunci rezidurile de centralele atomo-electrice? Corect: in oceane! Ce papă peștii? Alți pești și alte chestii. Printre care și substanțele emanate de prostia umană. Cine papă peștii? Corect, din nou: oamenii! Și cum oamenii papă pești prostește, pentru că, fie vorba între noi, jumate se aruncă, fauna băltoacelor are de suferit. Inclusiv Marea Neagră: mai puțin și devine ca o piscină, adică fără pești. Numai bună de făcut baie în ea. Asta cine are curaj!
  Conflictele înghețate nu prea mai sunt atât de înghețate. Încep să se dezghețe ca frumoasa Antarctica. Cecenia, Serbia, Palestina, Orientul Mijlociu care a devenit un mare maldăr de moloz, zona Tibetului, mâncărimile europei, genocidul din Africa, 65% din populația  globului suferă de foame. 65%, foamea, vreo 25% sunt comsi, comsa...iar restul, au! să le trăiască familiile lor!
  Să dăm un ochi și prin Romanika. Și cum suntem vecini buni cu mama Rusia, totul devine roz. Devine roz dacă bei un litru de vodca siberiană, altfel totul e destul de sumbru. Relațiile diplomatice sunt aproape nule, avem același discurs steril față de Rusia, nu știm să abordăm situația și nu există o minimă logică, o minimă  coerență. Din păcate, avem o ciudată amnezie și uităm repede de Yalta anului 1945, când suntem vânduți ca pe ultima cârpă. Că Rusia ne va face de petrecanie, este o chestiune de timp. Aaa, nu, nu vă gândiți că vine cu pac-pac, tancuri și alte mașinuțe. Nu, economic! Mai un gaz, mai un curent, mai un atac psiho (că la acest fel de război, rușii sunt de neîntrecut), ba la o prosteală, ba la un partid cumpărat, ba o infiltrație mică...au băiețașii soluții, să nu-i plângem, zic eu. Nu învățăm nimic din istorie. Cum destrămarea UE e doar o chestiune de timp, a te pune rău cu vecinii este o greșeală capitală. Cum noi nu avem relații bune cu niciun vecin, treaba devine și mai găunoasă. Hai că-i bine. Viitorul e roz. Deci, să bem vodcă!

Când iubirea devine o mocirlă, mirosul devine greu.

Te iubesc! Și eu!

Cunoaștem filmul foarte bine: două exclamații venite de la doi oameni. Unul își expune sentimentul, celălalt îi răspunde. Le auzim în permanență, le vedem în permanență: o adevărată inflație de astfel de sentimente, o invazie năucitoare. La auzim în melodiile fredonate disperant pe posturile de radio, le vedem exprimate in videoclipurile difuzate, la fel de inflaționist, pe Tv. Toate încorporând același mesaj gol de conținut: iubirea. Iubirea vine ambalată frumos în decolteuri, în mângâieri excitante și excitate ( nu credeți ce vedeți: se filmează doar), în interpretări lascive. E multă sexualitate; e mult carnal. Cumva creierul trebuie nivelat și spălat bine, iar prin simțuri merge de minune: excită-l! Fă-l să stea cu gura căscată, să-și imagineze, să-și facă filme. Seara o să fie în pat cu femeia lui: mesajul media și-a atins țelul.
     De asemenea, mesajul de multe ori e destul de clar pus pe timpul trecut: te-am iubit. Dacă e pe timpul prezent, afertanta ți se dăruiește total. Evident, cu tot cu filmele din cap. Contează fondul: cuvântul ”iubire”. Se folosește cu o abnegație înduioșătoare. Iubirea a devenit foarte solubilă, încadrată foarte bine la ”spărturi”: azi te iubește, mâine foarte simplu ...nu!  De ce? Pentru că mentalul colectiv e setat pe trecut, rezonează bine cu el: acel ”te-am iubit” merge de minune mereu. Dacă iubirea o putem transforma oricum, e bine: suntem salvați! Se poate întâmpla ca dimineața el/ea să-ți spună extrem de ușor: nu te mai iubesc! Dacă nu ești pregătit, primești o lovitură năucitoare.  Îți dai seama că iubirea se prostituează; că e posibil orice; nu vei mai avea încredere în ea/el. Intri în caruselul răzbunărilor, în selectul club al celor ”la fel voi face și eu”: lovești în stânga și în dreapta, victimă după victimă. Victima o să intre, asemenea ție, în același carusel, în același club select, ca o boală contagioasă: iată lanțul deșertăciunilor perfect! Rezultatul: nimeni nu mai crede în iubire. Nimeni nu mai crede în nimeni: el, invariabil, e suspect, e supus neîncrederii, un mincinos. Gând: la câte se întâmplă în lume, de ce ar face el notă discordantă? Etichetarea e pusă insesizabil: puterea exemplului exterior câștigă.
  Cum numărul despărțirilor mediatizate e infinit, totul a devenit relativ. Iar iubirea a devenit, la rândul ei, relativă. A fost vârâtă în mocirla prostituției. E fatal, iar asta nu inseamnă decât un singur lucru: suntem terminați!

Din viață adunate...pe Facebook lăsate

*După părerea mea, cea mai mare dramă media de după 89 a fost închiderea postului TVR Cultural. Un nou atentat la identitatea culturală din România. Pașii mărunți în disoluția românismului...Aia e, vorba lui Celentano! Să fie primit!-14,07
 *Lumea e retardă rău. Acum a mai intrat un rahat in mintea unora cu mintea odihnită: Pokemon Go. Doi din US au cazut de pe niste stânci...unii in Germania au cazut de pe niște clădiri...altii, in cătarea de pokemoni, trec aiurea pe strazi făcându-i apoi afis pe asfalt de către mașini. Demența devine deja o problemă de siguranță națională. Dacă se apucă unul din ăsta să joace mizeria asta pe la vreo centrala atomo-electrică?-16,07
 *Căutăm ca disperații Pokemoni. Dar oare, mă întreb ca un prost, bunul simț îl mai căutăm? Mai căutăm iubirea curată, pacea și liniștea? Mai căutăm pe cei care chiar au nevoie de ajutorul nostru? Sau am luat-o razna de tot? Cine își bate joc de rasa umană, cu o performanță încă neegalată? Au mai fost manipulări în istorie, dar ca în aceste momente nu mi-a fost dat să văd. Cei care au regizat tot acest tacâm de tâmpit massele, cred că râd de se sparg. Au deschis șampaniile: lupta cu rasa umană a devenit o joacă de copil. Nu e deloc romantic. Bărbați in toată firea aleargă disperați după maimuțoi imaginari. E grav!-19,07
 *În lume sunt cam 10.000 de discipline, multe din ele concentrate în jurul Universităților. Și totuși ignoranța și prostia sunt la cote alarmante. Complexitatea lumii e descoperită an de an tot mai mult, dar, din păcate, acest lucru rămâne doar la nivel de uz academic. Fizica cuantică, de exemplu. Ar putea arăta că atunci când iți lovești nevasta undeva in univers se dereglează o structură, ceva foarte mic din spatele atomului, care scoate din armonie ceva conceput deja armonios.-22,07
 *Prin renegarea creștinătății în Europa, putem observa o imagine uimitoare: un continent cuprins de teamă, terifiat, lovit in inima lui, oameni dezorientați, lideri viciați și rupți de realitate, un tablou sumbru, colorat zilnic de sângele celor care mor în numele unei democrații idioate. Suntem martorii unei morți anunțate de zeci de ani...Nimeni nu a băgat de seamă: Karl Marx și-a făcut cu brio datoria. Fie țărâna ușoară....sau molozul...-23,07
 *Azi noapte m-am gândit sa las geamul si plasa deschise: proastă idee, ca multe alte... După trei minute un batalion de țânțari imi intra in casă, in inimă si in creier. Zumzetul scos de fiinţa asta, de cele mai multe ori pe la ureche ( o fi stiind ca treaba asta scoate din minţi omul?), dă frisoane reci. Am inchis plasa de ţânţari. Ei au inceput sa râdă de mine, la mişto : prietene, deja suntem inauntru. Eşti idiot? A, da? M am imbracat adecvat de 2 noaptea, am luat cu asalt primul non stop si am cumparat un spray. Si am inceput razboiul. A fost egal...pt ca am ceva autografe de la ei pe piciorul drept....-24,07
 *In timp ce incerc sa pun ceva soare pe mine, undeva la o imensa coadă la mici două domne se certau: una-i cobora celeilalte toti dumnezeii si zeii din întraga mitologie a lumii, iar cealaltă îi cobora celeilalte tot neamul de la maimuţă la cea in cauză ( a doua era mai "cultivată " in înjurături, le zicea mai bine). Motiv: se gataseră micii si mai dura 5 minute până venea un alt vagon cu deliciile in cauză. Acuzaţia era ca prima luase "de,a dreacu" pe toti cei rămaşi pe grătar , doar s-o facă pe prima sa-i crape papilele gustative de poftă si ciudă . Mi e teama sa nu înceapă al treilea război mondial din cauza micilor. El sigur începe din România. Sa ne fie de bine si sa fie primit. De ciuda voi merge sa halesc un pepene. Mi a trecut pofta de mititei.-24,07
 *Bărbații s-au atrofiat, și-au pierdut masculinitatea, chiar dacă sunt pachete de mușchi. Nu mai luptă ci duc o viață de șobolan de birou/companie/firmă al erei pupincuriste, în care tac și înghit orice sperând la o mărire de salariu sau, măcar, să nu fie dați afară. Era bărbatului...25,07 *În momentul în care cineva nu face ceea ce este predestinat să facă și face altceva, i se va da peste mână dur! Pur și simplu, ceea ce ești destinat să faci tu și nu ai făcut, nu va face nimeni altcineva acel lucru. Universul, vorbind la modul de metarezonanță, TE VA OBLIGA să faci acel lucru, pentru că fiecare om are semnătura lui proprie în viață. Nu poți rămâne dator vieții.-27,07
 *Bagă capul o băbuţă printre banchetă, mai sa fac un stop cardiac, cu un batic strans bine. Maică, zice tanti, mi e frig de mor, ce sa fac? Ma uit melancolic la dânsa. Sa Faca flotari...nu poate. Abdomebe...o sa rămână culcată la prima ridicare din trunchi. Miscati.vă, zic eu. Mamă, zice tanti din nou, am făcut la ture de ajungeam la Brașov inaintea trenului. Am plecat la baie sa râd ca un idiot. Prea tare tanti! CFR ul are grija de ea: o conservă mai bine.
*A nu pierde timpul compătimindu-te. N-ai să întâlnești oameni puternici mental care să se plângă de circumstanțele în care se găsesc sau să insiste asupra faptului că nu au fost tratați cum trebuie. Ei au învățat să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile și rezultatele lor și au o înțelegere intrinsecă a faptului că, adesea, viața nu e corectă. Ei sunt capabili să iasă din situațiile dificile cu conștiință de sine și recunoștință pentru lecțiile învățate. Când o situație se termină rău, ei răspund cu expresii cum ar fi „Ei, bine…” Sau poate, pur și simplu, „Mergem mai departe!”
 * Mamă, mamă...intră un individ fioros in biserică, plin de tatuaje, lanţuri cat pentru un tractor, mâinile cât corpul meu, privirea cruntă si feroce...un individ absolut înfiorător. Mare, plin de muschi...dădea fiori. Mă gândesc : ce caută arătarea asta in biserică? Se închină evlavios, crucea făcută corect. Ceva nu se potrivea. Se întâlneşte cu un părinte, se iau in braţe, își sărută obrajii, frunţile de descrețesc, îşi zambesc cu dragoste. Era un om al bisericii. Dar preconceptiile oamenilor( si a mea, evident!) fac dintr-un om un monstru. Imaginea de afară nu relavă pe cea din interior. Sa nu judecăm! 14,08
 *Adolf Hitler a fost, fără exagerare, cel mai abil manipulator emoţional din istorie. Dar a avut si avantajele media. Ma uit la discursurile lui: captivante. Avea darul unic de a transmite maselor exact masajul de care aveau nevoie, de a pune mesajul unde trebuia. Restul nu era decât o simplă formalitate. Asa a luat naștere mitul Hitler: jocul cu emoţia. Cea mai terifiantă armă. Astfel, azi, manipularea emoţională a devenit esenţială. Cine are această unealtă câştigă bătălia. Cine nu, pierde. Ghinion!24,08
 *Vrei răzbunare pe cineva? Hai sa-ti dau un sfat, cum s-o faci cât mai perfect. Mergi la biserică, ia o lumânare, aprinde lumânarea, si spune: Doamne iartă-l pe cutărică, dă-i înţelepciune si iartă-mă, Doamne, si pe mine cel care i am purtat ură. Nah, boss, aşa să te răzbuni, da? Sa fie primit! *m observat ca Fluturii Irinei Binder e cea mai vândută carte. Nu mă mir. Acasă tv încă face audienţă, sau unele telenovele nevrotice. Dacă vreţi sa observaţi (studiu de caz) cum bărbaţii se transformă in băieţei, citiţi cartea. Pentru mine a fost un adevărat chin. Al treilea volum e mult prea mult . Nu mai sunt in stare. Desi eram curios ce mai fac Matei si Robert....
 *9 dimineata. Suna soneria. Nu stiam ca am sonerie. Ceva suna ca un clopot si nu stiam ce . Credeam ca m am ţăcănit, ca aud clopote in ţeastă. Încă nu e momentul, vorba unei amice. M am prins de smecherie. Bag ochiul pe vizor. Beznă. Nu e vizor. E doar o amăgire, un gemuleţ care nu are deschidere pe partea cealalta. Cine o fi fost atât de inteligent? Deschid. FBI-ul in faţa uşii. Doi oameni imenşi, ca doi ruşi, îmbrăcaţi la 130 de ace. Zâmbitori. FBI zâmbăreţ? Ma arestează zâmbind? Putem vorbi despre Iehova? mă intreaba Serghei. Aaaaaaaaa, zic eu in gandul meu. Frăţiorii de la Martori. Poftiţi, va rog. Intră. Se uită pe pereţi, icoane. Pe noptieră, candelă si icoană. Se privesc deznădăjduiţi. Incep o poveste, eu le zic ca nu am decat 20 de minute, facem un schimb frumos de idei. Oameni simpatici, inteligenţi si cu care se poate discuta. Cei doi. Pe restul nu i cunosc. Sa vezi habotnicii: mă, ecumenist nenorocit. Anatema!
 *Cred că cel mai terifiant pasaj din Biblie e: "Deci, după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. ŞI ERA NOAPTE ". Acest " şi era noapte" mi se pare de un tragism inegalabil. Dacă ieşi de la Hristos afară nu e decât NOAPTE. Am învăţat ceva oare de la Iuda?10,10
 *O mamă se plangea alteia ca nu se mai înţelege cu fiica ei. Ce să mă fac cu ea? întreba dânsa. Cealaltă spune la ison, că nici ea nu prea stie ce sa facă cu plozii ei. Criza de identitate în care traiesc părinţii e absolută. Ei nu mai stiu ce sa facă, efectiv, în faţa noilor provocări. Sunt totalmente depăşiţi. Si plozii fac tot posibilul ca părinţii lor sa fie depăşiţi de situaţie, să,i bage-n ceaţă. Aici e marele război, nu că vin ruşii şi ungurii să ne cotropeasca. 11,10
 *Nu există, după umila mea părere , barbat bun sau femeie bună. Există caractere care se pot suda sau nu. Eu, de exemplu, pt unii sunt bun...iar pt alţii sunt o nenorocire. Depinde de cine dai, ce vrea de la tine, si ce vrei de la ea. Şi, ca idee, nu mai băgaţi in seamă oglinda. Ea reflectă doar imaginea din mintea fiecăruia, nu relitatea. Oglinda e doar o hologramă.19-10
 *De ce nu există iubire? Simplu : habar n,avem ce să facem cu ea. Ea există, in fiecare om, dar e cenzurată, e marginalizată, e luată in derâdere. A iubi nu e uşor: ea este in dinamică, trebuie procesată, trăită, gustată. Lăsată fără seva vieții, ea se usucă. Odată uscată, il obligăm pe Dumnezeu să intervină. Si cand El intervine, doare. De aceea mulţi preferă sa stea într-o încremenire de proiect. Iubirea înseamnă transcedere, evoluţie spirituală. Iubind pe Dumnezeu...iubirea devine uşoară. Pace voua!14,10
 *Ce vrei sa fii in viaţă, o intrebare des rostită. Un copil raspunde: vreau sa fiu fericit. Nu, nu ai înţeles. Te-am intrebat vrei să fii in viaţa. Nu, dumneavoastră nu aţi înţeles viața.
 *A trăi ca fiinta umană este in sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală si munca au o valoare sacramentală. A deveni om înseamnă a fi " religios" .- Mircea Eliade, istoria religiilor.2

Patroni și patroane= love! Love față de batjocură. Evident, la adresa sclavilor... ăăăă...scuze, a angajaților.

Suntem o țară colonială? Da, și este un subiect închis. Se știe, se cunoaște...nu mai este niciun secret. Ne comportăm ca niște sclavi. Stăm în genunchi ca niște sclavi. Ceea ce se întâmplă pe domeniu ”forță de muncă” este absolut dramatic. 1000 de lei salariu. Da, atât au majoritatea românilor. Ca să ai mai mult, trebuie să-ți crape bojocii : să lucrezi sâmbete și duminici....Te uiți la angajatori (să nu le mai spunem patroni...e anacronic) și le vezi tupeul din priviri, nesimțirea exasperantă. Nu mai au nicio opreliște. Din bunăstarea lor, din mult-prea-plinul lor îți spun, verde-n față, că nu pot ridica salariul. Și totuși, aroganțele lor sfidează orice bun simț elementar. Nu-ți convine? Hai, marș! Vine alt prost. Că-mi vine să-i scuip...e puțin spus. Pentru ceea ce fac, ei patronii, sunt vinovați de genocid. Pur și simplu omoară omeni. Nu pe loc, dar pe termen lung: cum îți plătești dările dacă un nenorocit de angajator te ia la mișto cu 800-1000 de lei, cică salariu? Nu plătesc taxele oamenilor. Fac evaziune cât cuprinde. Nimeni nu se atinge de ei. Fac ce vor cu angajații. Au un tupeu fără margini. Pe unul ca ăsta l-aș vârâ 25 de ani în pârnaie și i-aș confisca toată averea. Nu ai putință financiară? Atunci cum, măi patroane!, ai mașini de sute de mii de euro? Și, totuși, noi continuăm să ținem gura închisă. Nimeni nu are curajul să-i apuce de gulerele lor scumpe și să dea cu ei de pereți. 

Dar oamenii sunt proști. Acceptă. De aceea România rămâne goală: pentru că niște mafioți de patroni își fac legea. Cu parlamentari în spate, cu pile în toate structurile, cele care ar trebui să controleze această mafie. Dar cine să controleze, când se pleacă cu plasele pline? Cu buzunarele pline? Partidul trebuie să trăiască și el, nu? Nu avem decât să ne luăm tălpășița. Pentru că nu mai are rost. Pentru că suntem terminați. Pentru ca suntem conduși de mafioți. E simplu. Și ei ne râd în față: vă dau de lucru, mă șoarecilor!

Ori evoluăm, ori ne ducem în râpă. Ne papă focul veșnic și cazanul?

De ce e bună evoluția spirituală?

Simplu: toți, la un moment dat, vom muri, asta-i clar. Suntem, făcând o idioată analogie, niste consumabile, dar cu un hard etern, adică sufletul. Trebuie să fii dus rău cu pluta să crezi că după ce corpul își pierde utilitatea, gata, se termină cu noi. Nu. Noi mergem în alte dimensiuni: fiecare numește această dimensiune cum vrea, dar ea va exista. O să existe si pentru ateu, si pentru budhist, si pt musulman, si pt taoist...și pentru toți. Ma repet( chiar dacă unii vor sari, din nou, ca arșii): nu cred în focurile feșnice ale iadului. Nu într-un foc fizic, așa cum ne învață unele ideologii. Nu cred că Dumnezeu a fost coleg cu cei din SS, să fim serioși!

După umila mea părere, evoluția e imperativ necesară spre a cunoaște cât mai mult din Lumina lui Dumnezeu, de a ne apropia de Ea, de a accede spre Ea. Când vezi ceva frumos, te arde dorința de a fi acolo. Când vezi ceva care nu are asemănare în cuvântarea noastră omenească...cum o să ne ardă dorința? Cred că despre asta e vorba atunci când se face referire la ”focurile iadului”. Nu este decât o metaforă...dar care arde. Într-o casă împărătească, splendidă, omul murdar și plin de noroi pe picioare, duhnind a nespălare, împrăștiind numai vibrații negative, clar, nu va avea acces acolo. Cum va putea un om, ca cel descris mai sus, să intre în împărăția lui Dumnezeu? Dacă un asemenea om apare în fața ușii tale, îi dai foc? Îl arunci într-un cazan cu smoală topită? Îi spui: omule, mergi de te spală, curăță-te și revin-o! Oare, în acest caz, Dumnezeu nu face asemenea? Daca moare un om care nu a auzit niciodata de Hristos, a fost canibal printr-o jungla ecuatoriană, mâncându-și doi din cei douăzeci de copilași, pt ca atât e cunoașterea lui despre viață, se închină la o nucă de cocos..etc, deci, un astfel de om, când moare, o să ardă? Da, vor veni zeloșii și vor spune: sfinții părinți spun că cei care nu l-au cunoscut pe Hristos, vor pieri. Iertat să-mi fie tupeul, eu nu cred în asta.

De ce e bine să evoluăm spiritual? Nimic mai simplu: ni se deschid uși extraordinar de importante, nu neaparat acum. Cu cât evoluăm mai mult, cu atât vom avea acces la ceva de nedescris. Pare simplu, dar e de o complexitate uluitoare. Cel mai important pas, în existența noastră pământeană, va fi atunci când sufletul se desparte de trup în secunda premergătoare morții, care de fapt nu va mai fi nicio secundă, timpul întrerupându-și existența. Acesta e unicul moment! Restul sunt perisabilități. Sunt supuse distrugerii. Acel tâlhar de pe cruce a spus: Adu-ți aminte, Doamne, de mine! Poate că acel om fusese un criminal în serie, violase, omorâse. Toate s-au suspendat: Adevărat îți spun, vei merge cu mine în Rai. Ce om e perfect pe lume? A, că trebuie să tindem spre asta, e cu totul altceva. Dar ce om e perfect? Există cineva? Ridică cineva mâna? Nimeni? ok! Asta ar însemna să ardem cu toții? Budhiștii au deja pregătit un cazan, pe care scrie: fiți bineveniți? Mă îndoiesc. Ce bine ar fi dacă nu am mai abera la acele morți pe care le prognozăm altora....

Nu e bine să ucizi. Da , așa este. Totuși, prin secolul 13 alta era abordarea, pe aceiași temă scripturistică. Problema se rezolva repede: duel. Cineva o mierlea, apoi învingătorul mergea la Liturghie fără prea mari remușcări, spre deloc chiar. Ce a făcut ca viața să evolueze? Educația! Dar, ciclic, mai apare vreun Hitler. Sau vreun Stalin. Nu sunt aduși degeaba pe pământ, oricât o ard unii cu masoni, soroși si alți copilași de feull ăsta.

Să fim înțelepți și să gândim, dar mai ales cu inima, cu sufletul, acolo unde stă Dumnezeu. Pace!

Salut, părinţi, bunici si copii.  E timpul sa vorbim de hrană sănătoasă, ce spuneţi? Da, pentru ca e foarte important. Copilaşii trebuie să înveţe să crească bine şi frumos, sănătoşi si plini de viaţă. Exact: îi aşteaptă o viaţă.  De trăit, evident!  Avem zi de zi o invazie de reclame la fast food-uri.  Jucării, maimuţele, maşinuţe...numai bine de atras novicii.  Copilaşi, nu vă lăsaţi atraşi de lucrurile astea.  Nu fac bine.  Ştiu, e greu de digerat asta,  e greu sa nu iei in considerare toatã aceastã influenţă media. A mânca sănătos,a te hrăni corect înseamnă viaţă lungă, copilaşi sănătoşi, cu mintea limpede.  De ce? E simplu: carnea dăunează inteligenţei. Nu o spun eu...o spun studiile. Exact, ştiinţifice, făcute de marile centre universitare. Cand plecaţi la şcoală, uitaţi de salam, de sandwich - ul cu margarină si salam.  De ce? Nu face bine.  E plin de substanţe nocive. Cine? Da, aţi ghicit: sandwich -ul. Buni, Buni mergem la un Mec? Nu, Buni.  Nu du copilul la Mec.  Spune-i că-i rau. Cum? Inventează ceva, vârstă iti permie. Un copil educat o sa înţeleagă.  Verdele aduce beneficii.  Copiii, cu cât veţi mânca mai sănătos, cu atât veţi creşte mai sănătoşi.  Vreţi sa fiţi sănătoşi? Uitaţi de şaorme, chebaburi, si alte asemenea mizerii. Când o sa fiti mari- exact, cand o sa fiţi mari! - veţi înţelege de ce a trebuit sa vă reţineţi de la aceste feluri de mâncare.  Da, stiu,sunt gustoase. Dar aici e problema. Aici e capcana: sunt gustoase artificial, ca sa cădeţi voi in plasa lor. Roşia si castravetele sunt naturale.  E, ce vedeţi la aceste fast food - ri sunt artificiale.  E simplu : mergeţi la Mec si mâncaţi plastic.  E ok sa plăteşti 25 de lei pe un meniu de plastic? Pai, in cazul ăsta, de ce nu mâncăm găleata de acasă, condimentată frumos!? O găleata costa doar 10 lei.  E mai bună investiţia.
Asadar, ma adresez tuturora, fie părinţi, copii sau bunici: vreţi sa trăiţi sănătoşi? Renunţaţi la chimicale.  Mâncaţi natural.  Te intreb: tu cât vrei sa trăieşti? Gândeşte-te bine!  Mai ai timp.  Esti tânăr.

De ce să mâncăm sănătos? Simplu: să nu murim.

Exact.  De ce sa mâncăm sănătos? Să nu facem cancer, să nu murim de inimă rea, adică de infarct . Hai să aruncăm cateva priviri pe nişte statistici de senzaţie, o dovadă de inconştientă, de crasă inconştientă, criminală si sinucigaşă.
S-o luăm cu Romania:
80 de mii de cazuri noi, anuale, de cancer.
50 de mii de oameni mor, anual, din cauza cancerului
Riscul de a face cancer in România e de 28% din populație. Sunt date oferite de Federaţia Bolnavilor de Cancer din România.
La nivel mondial apar 14 milioane de noi cazuri de cancer. Mor, atentie!, 8,2 milioane de persoane din cauza cancerului. Cât Ungaria. Adică, anual, dispare o ţară. Sau, si mai interesant, lagărele naziste au omorât 3,5 milioane de oameni. Frumos, nu?
Acum, să ne uităm puţin si in ograda inimioarei:
60% din decesele înregistrate in România sunt din cauza problemelor cardiace.  Simplu: din cca 300 de mii de decese anual 160 de mii sunt din cauza inimioarei. Nimeni nu se întreabă de ce? Nu prea.  Se fac comiții si comintete, cum spune Caragiale...dar degeaba.  Totul rămâne la nivel declarativ.  Atât!
In SUA, spre exemplu, sunt trei cauze majore de deces: 1. Infarct; 2.Cancer; 3. Greşeli medicale( confirm Studiului China).
După atâtea cifre dezastruoase, unde e problema? Problema se afla in stilul de abordare a vieţii. Mâncarea, de exemplu. Mâncare noastră cea de toate zilele e sursa noastră de sănătate...sau de moarte.  Stul de alimentaţie inteligent a inceput, mai ales in ţările dezvoltate, de prin anii 60-70. Până atunci, Dumnezeu cu mila.  Fast food -urile au început sa fie puse sub semnul intrebarii, datorita exploziei obezităţii, care, fie vorba intre noi, incepe sa fie o problemă la nivel mondial. Tot mai multe studii arată că mancarea cu cât mai putine ingrediente de origine animală nu ne face rău. Dimpotrivă, consumul spre deloc de proteine de origine animală ajută organismul să fie cat mai echilibrat. Aşadar, consumand mai multe vegetale putem sa fim mai sănătoşi.
Sa ne gandim ca acest raport al sănătăţii are repercusiuni si asupra moştenitorilor, pentru ca o genă îmbâcsită se va moşteni mai departe. Un ADN si un ARN imbacside se duc mai departe, spre urmaşii nostri. Deci, nu numai ca avem grijă de noi, ca indivizi, dar le putem oferi generaţiei viitoare, copiilor noştri, o imunitate mai bună.
Daca tot am vorbit de copilaşi, sa fim atenţi ce la dăm spre a mânca.  Trebuie o grijă deosebită, iar dacă in familie se merge pe o alimentaţie corectă  si copilul nostru, la randul lui, va învăţa sa manance corect.  Daca in familie se mănâncă mici si se bea bere, un copil nu va mânca salată de brocoli, cu siguranţă. Alimentaţia pleacă din familie. Acolo se întâmplă adevăratele miracole. Iar dacă nu e familia, scoala, grădiniţa trebuie sa ofere educaţia necesară in procesul de formare a tânărului. O grădiniţă care merge pe o alimentaţie, corectă copilul va reuşi sa iasă din involuţia familiei din care vine.
Morala: cum ne hrănim asa existăm. Sa avem grijă de nii si de generaţia care vine din noi.

Am ajuns la spital : doriţi un coşciug?

La muncă.  Ce bine sună : la muncă. E o vorba: numai tractoarele muncesc. Să trecem peste. Geoargiu-Băi. O colegă dă să moară. Mi, e rău, au,au!  Ce facem? Evident, 112. Toate bune şi frumoase, o sa trimitem o ambulanţă. Vine ambulanţa. Ea si doar şoferul. Un medic ceva? Nu avem!răspunde încurcat şoferul. Ok, aia e, hai la drum. Ambulanta mai puţin si se dezmembra. Aia e.  In timp ce soferul făcea drifturi, îi cade pe cap colegei mele trusa de prim ajutor, adica o geanta imensă. Poc!  Am crezut ca, i face omletă capul.  Nu era omleta, erau doar niste ochi.  Ochii ei ieşiţi din orbite. Te doare? Nu, mor de placere,veni răspunsul.  Atunci e bine. După un drum prin deşertul Sahara, ajungem la spitalul Orăştie.  La urgenţe.  Impropriu spus urgente. O cameră insalubra,cateva paturi antice (cred ca le luase de la Sarmizegetusa. Decebal dormise pe ele), o tanti care nu prea ştia de ce se află acolo. Am ajuns!ne spune soferul. Doamne ajută.  O car pe colega, pt ca ceream prea mult un căruţ. Ajungem la urgente. Sunaţi!  Sun.  Nimic.  Sun din nou. Mormânt.  Ăsta sigur e spital? După câteva rateuri, raspunde cineva la interfon: mda!...veni raspunsul. O urgenţă, zic eu.  In ce problemă? Aici m am blocat. Deschide-ţi, va rog, si vă veţi lămuri. Imediat, zise acea tanti.  Acel imediat, e acel timp care nu are sfârşit. poate dura oricât. După un imediat aproximativ, apare tanti. Spuneţi!  Colega mea se simte rău. Ce are? Păi nu știu, de asta am venit aici. Poate e răcită. Dacă e caz grav, mergeţi la Deva. Păi nu vreţi sa vedeti daca e un caz grav? Mă rog, poftiţi!  O pune pe pat, o intreaba daca nu e gravidă, ce simte. Mda...spune tanti. Are cu stomacul. A mâncat ceva. Maine o sa fie bine.  Îi fac un calmant. Îi vâră acul in trânsa, calmantul intră in vene, o amorţeşte, deci e bine.  Gata? Gata, mergeţi acasă.  Plecăm.  A doua zi si mai rău. Toate analizele bune, ea moare. De la neuro, la gastro, la gineco, la pneumo...toate.  Filme peste filme, parca eram Studiourile Mediapro. Nu ştim ce are. Un raspuns care te descumpanea. Ok, zic eu. Cum am fost prin China, stiam de acumpuctura. In trei şedinţe o pune pe colegă pe picioare.  Ce a avut? intreb eu. Dezechilibru energetic.  Pam-pam!  Deci, mergi la spital. Dar fă-ţi si o programare la pompele funebre.  Nu se ştie niciodată.  Intre timp, noi platim in continuare sănătatea. O batjocură totală. Mizerie, indiferenta si neprofesionalism. Nu pot generaliza, dar cam asta e situația. In spitalele mici, orăşeneşti...e dezastru. Măcelărie. Sa fie primit.

Femeia şi bădăranul: tu, mai vrei ceva? Din noapte...citire!

Cinci mici, cartofi prăjiţi si mult muştar, da? Tu vrei ceva? Hai,  dă-te,n spanac, spune odată, nu ţine omu ăsta aici degeaba. Hai, adu,i si ei niste mici. Mi e foame.
Dialog foarte frecvent la restaurante.  Un el si o ea.  Stau la masă, el de o bădărănie înfiorătoare, ea mai cizelată. Dar nu le plâng pe acele tanti care,și bagă ochii in pământ cât timp sunt cu bărbaţii lor la masă, oriunde ar fie ea: nuntă, cină, pomană, parastas. Ele au ales.  Fiecare alege. Ma intreb, de ce ai sta cu un om de genul ăsta? De ce ai sta c,o femeie care râde de şochează restaurantul? Cu unul care râgâie ca un tanc rusesc?
Lipsa elementară de cei sapte ani de acasă e devastatoare. Am mai spus,o: eu as da ,prin lege, examen din Codul bunelor maniere. Sa fii aristocrat e ceva depăşit. Trebuie să se iasă in evidenţă, trebuie ca individul sa fie nesimţit. Măi oameni buni,  cand apari într-un restaurant, într-o locaţie oricare ar fi ea, nu da dovadă de neam-prost.  Sunt nişte reguli simple, de la deschisul uşii, la clasica " buda, unde e? " La budă îi mai spune si toaletă. Si,  cel mai al naibii,  a disparut acel " te rog". Parca m, aş cunoaşte cu acel individ de 40 de ani, făcând armata la genisti împreună. Nu mai spun de "bună ziua"... Fraţilor, cand veniţi la restaurant învăţaţi vă sa va comportati, pentru ca nu e decât o prelungire a societăţii in care trăiţi. Asa vă comportaţi si,n alte situaţii, in alte cazuri.  La locurile voastre de muncă,de exemplu.  La fel de prost-crescuti.  Văd femei care vorbesc ca pentru o tribună de stadion.  Feminitatea din ele e undeva prin Alba Iulia, iar ele sunt in Constanţa.  Ti se par că sunt nişte jucătoare de Rugby, asteptandu,te sa,ţi facă un placaj in orice moment. Repet: nesimţirea e la cote înfiorătoare. Si e abia început.

Părinte, chiar ai nevoie de Tuareg? Cum își dă BOR şuturi in fund singură.

Nenorocitule!  Sorosistule!  Te iei, bă animalule,de Biserica cea sfântă?  Cateva mangaieri lexicale de pe net la adresa lu' subsemnatul. Motivul: am pus întrebări, am problematizat. Nu ai voie.  Biserica e sfântă, deci mucles. Ca idee: biserica e vie si e supusă criticii prin simplu fapt ca e condusă de oameni.  Si, după cum stim, oamenii mai si greşesc. Daca omul greseste, îi spui: omule, vezi ca ai luat, o pe câmpii.
Ok, mi am adus aminte de o întâmplare ,in contextul vizionării unei frumoase bijuterii... care căra un prelat.
Caraş-severin, acum ceva ani.  Slujbă arhierească prin prezenta PS Lucian Mic. Atunci Gândul scria despre Biserica : Godporația.  Adevărul facea adevărate reportaje despre cât de hoți sunt popii.  PROtv, ul facea rating pe seama BoR, pt problemele ei. Să revenim.  Încep pregătirile in sat, ca vine Înaltul. Haleală, bauturică...tot ce trebuie. Amintesc ca acel sat era tipic românesc : sărac, fără locuri de muncă.  Tot satul in asteptare. Apare si momentul mult aşteptat.  Dar, pe lângă moment, mai apar două Passat, uri si un Tuareg. Aţi ghicit: in 4×4 era PS ul. Oamenii s au uitat,  au dat din cap si au inceput sa vocifereze. "Spurcatul, ia uite ce bine o duce.  Ia uite ce masini au si noi trebuie sa le dam de mâncare? Pai, da,  ca au de unde.  Proştii dau bani!" Bun,  acum vin cu nişte întrebări la care,  din păcate, Înalții nu catadicsesc sa le puna in discuţii.
1. De ce ar avea nevoie un prelat de un Tuareg,  Merţan, Passaturi,  X-uri, Audi. Nu am vazut un Logan,  de exemplu, sau o Corsa.  Consuma puţin si are tot patru roți. Ştiu, e mai mică. Aia e!
2.Ţinând cont de loviturile permanente din partea mediei,  de ce ierahia nu se de deranjează să rezolve problema? Măi, daca ţara se scaldă in mizerie si sărăcie, cum dă  la imagine un ierarh coborand dintr-un X6? Ca naiba,  nu?
3. Sunt atât de multe minţi luminate in BOR, dar, mă întreb, chiar nimeni nu vede problema? Ca existã o crasă problemă de imagine? Ca BOR ul e văzut ca o ierarhie de înbuibaţi? Se pune vina pe media, dar media, din nefericire, mai arată si situaţia de pe teren, aşa cum am vazut-o si eu.  Dacă eram un jegos,  filmam si făceam nişte bani. Mai intrebam doi, trei sateni cum vad ei situaţia.  Ăia sigur i ar fi injurat ca la uşa cortului.  Un motiv de reportaj.
Nu spune nimeni ca PS Lucian trebuie sa sa vină pe bicicletă, dar nici cu Loganil sigur n,o sa tuşească. Daca stai pe dealul Patriarhiei, ai sa vezi un adevărat parca auto cărand Înalţi. De ce această opulenta? De ce se dă motive de înjurături? Cand se spune in predică ca trebuie sa fim buni si sa ajutam, oamenilor nu prea le mai vine. Cand il vede pe părintele care tocmai coboara dintr-un BMW, ei, oamenii, contributorii, se cam întrebă de unde are bani de această masina,  salariul nefiind de parlamentar. Si,  etic, la un preot nu prea se cade sa coboare dintr-o limuzina. Stie la ce se înhamă, ce atribuţii are, printre care si smerenia.  Da,  o chestie de care mulţi nu mai ţin cont.
Sunt Preoţi care sunt pâinea lui Dumnezeu. Dar nu i poți vedea de puzderia de limuzine. Foarte usor se poate cadea in ispită.  Foarte usor oamenii pot fi provocaţi.  De ce biserica oferă această situaţie? Nu ştiu,  dar e ciudat.  Foarte ciudat.

Nu, mă, nu te iubesc!

Cât suntem noi de bățoși ( noi, mă refer la regnul masculin) am avut, macar odată in viaţă, fenomene de genul: iubi, simt ca nu mă mai iubeşti! Jură, te!  Dar cum ai simțit? In sange, in urină...sau cum? Ai o simţire, gata, ăla de lângă tine nu te mai iubeşte.  Trebuie s, o spui non-stop: te iubesc.  Altfel te ia naiba!  Există impresia ca iubirea creşte in copaci.  Uite, iubi, ce plin e copacul ăsta de iubire.  Ne luăm si noi acasă? Nu draguțelor, iubirea nu creşte in pomi. "Vai, de ceva vreme esti cam tăcut.  Nu mai esti ca la început". Păi nici nu poţi rămâne ca la inceput.  O relaţie evoluează. Mai ai si zile proaste cand bossul te scoate din pepeni. "Sigur ai pe alta" continuă dânsa.  Aici nu ai ce explica. Te iei si iti dai cu tălpăşiţa.  Tanti e subevoluata. Ai bun simţ, faci mâncare pe alocuri, mai dai cu aspiratorul ca nu, ţi cad unghiile. Dar nu,  nu e de ajuns.  Trebuie reprodus mereu: te iubesc.  Cer sfat la o altă tută : măi, dar asa suntem noi femeile.  Vrem s, o auzim mereu.  De ce? Spunând mereu...e necesar sa fie si real? Am auzit o întrebare idioata : mă iubeşti mai mult ca pe Dumnezeu? Ce poţi raspunde la asta? Aşadar, sunt momente cand îţi vine sa spui: nu, mă, nu te iubesc.  Azi nu te iubesc.  Ma poţi lăsa si cu mine oleacă? Asta înseamnă înţelepciune: sa i dai un mic răgaz si celuilalt de lângă tine.  Astfel il storci.   Il sufoci. Il termini.  Mereu sub presiune va face ca o oală : va bubui.  O tachinare continuă,  parcă partenerul devine un bun personal, un roboţel. Mama ei de înţelepciune...

Sex... si o carte.

Cum in metrou poţi face aproape orice, mai puţin duş, vad o cunostinta pe care nu o mai vazusem de foarte mulţi ani.  O femeie incredibil de frumoasă, inteligentă...tot ce are nevoie o femeie. După pupatul si luatul in braţe de rigoare, mergem la un pahar de vorbă. Enumăr acum un dialog rezumativ.  Eu:  Ce cauţi aici?  Ea: Gata cu bogăţia.  Am obosit. Eu:  Eşti bogată? Ea: Da. Eu: Ce ai facut pt asta?  Ea: Sex! Eu:  Unde? Ea: In Dubai, pe foarte mulţi bani. Eu: Mă gândesc ca acum ai vilă...Ea: Nu, nu am.  Am vândut tot. Nu mai am nevoie de nimic.  Banii aceia însemnau mizerie.  Multă mizerie.  Am pierdut doi copilaşi, mi am pierdut părinţii, aproape tot.  Eu: Si ce vei face  mai departe? Ea: Mă regăsesc. Sunt pierdută. Ochii sunt uşor umezi de lacrimi. Sub chipul ei superb domnea durerea.  O durere monstruoasă. Eu: Ce te,a făcut să renunţi?  O carte.  Jurnalul Fericirii. In ultima seară, eram pe pat.  Aveam cartea cu mine de zece ani. Niciodată nu o citisem. In seara aia am dat de ea.  Am luat,o , citind cu nesaţ.  A venit el.  Avea chef de sex.  Dar ceva in mine se inchisese.  Ermetic. Nu mai puteam. Am refuzat sa fac sex

in acea noapte. M-a întrebat : vrei sex sau vrei sa citesti cartea? Vrei bani sau rămâi cu cartea? Am ales partea a doua. M,a pleznit peste faţă si m,a trimis acasă. O carte poate salva o fiinţă. Un jurnal al fericirii...din iadul robiei banului.
Îi multumesc prietenei pentru permisiunea de a scrie.  Probabil că zâmbeşte acum.

Ora 00.00. O mică poveste de groază.

Moldova. An necunoscut pentru mine, dar în viața asta sigur. Ca idee, acolo se mai practică dezgropatul mortului după 7 ani.  De ce? Nu știu. E tradiţie.
  Să încep cu inceputul: eram tinerel.  Si curios. Procesiunea dezgropatului începe. Pam,pam! Se dă pământul la o parte, se iveşte o chestie de lemn roasă de timp. Trebuia să fie coşciugul. Era, dar într-o stare avansată de putrefacţie. Ca si nenea care dormise in el.  Oasele stateau frumos la locul lor, hainele putrezite de la umezeală, parul vâlvoi, nepieptănat. Vorba aia: şi coafura nu rezistă. Nu a rezistat nici barbița , care statea cuminte la nivelul gatului. Zâmbea audienței. Si mie, îndeosebi. Doi dinţi lipsă.  A stat bine moşul cu dantura, bag de seamă. Mă uitam si vedeam anatomie live, a la Moldova. Au ridicat cu grijă cosciugul, au scos pe nenea zambăețul,  l-au spălat frumuşel, l-au imbracat iarăşi şi l-au vârât într-un nou cosciug. Nimic ieşit din comun. Seara, după pomenile de rigoare ( nici la nuntă nu se haleşte aşa de bine...), incep povestile tragic-comice: o babã moartă prinde găini prin sat, are unghii lungi.  i-au băgat un ţăruş in inimă...bla-bla.  Tanti nu se lasă.  E şmecheră. N-are somn. Si, ca la cinema, continuă istorisirile a la Dracula. Ok.  După toate aceste filme mi se cam face de dormit. Locuinţele moldave au o cameră cu un gemuleţ micuț, de îți bagi deș'tele in ochi din cauza beznei. Ma incită o cameră închisă cu cheia. Gasesc cheia, intru si privesc.  Multe poze. Un pat, o masă...nimic special. Vine gazda si mă trage afară şocată: nu intra aici! spune dânsa cu ochii mari. Aici s a sinucis cineva de grindă. Pam-pam!  Excelent. Deja m-il imaginam atârnând, cu limba scoasă. E bine. Era deja ora 11 noaptea.  Dupa sporovăiala de seară, cu alți morţi si alte decese ciudate, mergem sa dormim. Asta cine putea, evident. Mama într-un pat, eu in celălalt si îmi trag o plapumă de două tone pe mine. Moldovenii au nişte plapume grele cât un tractor. Ora 12, noaptea vine. Bezna era totală. Nu se distingea nimic. Ca într-o peșteră. Începe distracţia: plapuma e trasă de cineva. Cineva e in cameră. Îi simt respiraţia.  Grea, de astmatic. Mama nu are astm, asta ştiu sigur. O trag înapoi, încăpăţânat, până la gât. Dupa cateva secunde ea e trasă din nou. Mă gandeam: ce are cu plapuma? Sângele ajunge la temperatura de minus 3 grade.  Îngheț. Inima pompa ca un reactor nuclear.  Puteam da curent pentru întreaga Europă. Intram la concurenţă cu Porţile de Fier. Încercam să strig.  Neeee...glasul a zis pas.  Blocaj. Să mă mişc, nici vorbă.  Doar mâinile care ţineau plapuma. Visez? Nu, totul era real.  După un timp T, las plapuma să meargă in voia ei.  Aia e!  Si merge, uşor. Cade la picioarele mele, pe podea. Acum aşteptam doar ca cineva să sară pe mine. Sa mă înhaţe. Blocat pe pat, îngheţat de frică, aşteptam deznodământul. N-a mai venit. Ca să fiu sincer...îmi era si ciudă. Aram curios acum. Apare si luna in gemuleţ. Se prind contururi. Eu încep să mă mişc. Aprind becul.  Mama dormea dusă. Plapuma jos, se odihnea.  O ridic, mă uit in jurul meu. Mama se trezeşte. Nu dormise. Alb la faţă, o intreb dacă a fost cineva in cameră. Ai simţit si tu? mă întreabă mama.  Da!  A doua zi ne luam frumuşel tălpăşiţa spre casă. Am fi plecat in seara aia, dar nu ne puteam teleporta.
Acele imagini mi-au rămas atat de vii in minte... Le simt perfect şi după ani buni. Ce a fost atunci? Nu am răspuns, dar am fost martorul a ceva de dincolo de noi. Zic și eu... Nu dau cu parul.

Mai am un singur dor: să fiu rupt in fud.

Beau o cafea liniştit într-un bar. Muzica urlă încetişor, cat sa acopere un tractor din anii 60. Nu, i rău. Radio Zu: la trei melodii de doi lei, in care ne reaminteşte cum o tanti iubeşte pe altul,  una urlă la mă-sa ca s a îmbătat...intră şase ore de reclamă. Pastă de dintir, daca te doare undeva- şi sigur te doare! - cumperi pilula minune, una pt o berică, o haleală, deci tot ce ne doreşte inima.  Lipseşte reclamele la vreun copârşeu .
Să revin.  Unde? A, da, beam, după cum spuneam, o cafea. La masa vecină vin două pipiţe. Bine văruite pe meclă, de credeai ca vin dintr-un concediu de la morgă. Se înţelege, acolo e cam frig si intuneric.  De ce multe muieri se albesc asa la faţă, este o enigma pt subsemnatul. Vine ospătăriţa pentru comandă.  Aşteptăm pe cineva, zic ele neîncrezătoare. Stiu vrăjeala asta. Ochii le circulau ca două girofare: care i norocosul care face cinste? După dou,j de minute,  isi pierd speranţele. Nimic convingător. Apare din nou ospătăriţa : dacă e sa cadă ceva la interval facem para- para, da?  Vine un ok scos cu excavatorul. Ma ocheşte una.  La cum ma uitam, putea sa fie si pe Marte si ma observa.  Se ridică,  vine agale spre mine si se aşează : dai ceva? N am bani, zic eu amuzat. Atunci la ce c...t te uiți? Si plecă.  Eu abia ma ţineam sa nu fac o explozie de râs. Dezamăgire crunt se ridică de la masă. Nimic pe azi.  Cred ca aduc ghinion. Aia e.  Poate data viitoate. Ma uitam dupa ele, mai ales la blugi: o textila 80 % zdrenţuită, tăiată, decupata, cu aţele curgand după ele.  Două tăieturi grosolane pe fund.  Si, da, tanga era roz.  Cum puteau fi altfel? Aialaltă îi avea albi.  Sper ca erau...in totalitate albi. De unde moda asta idioată,  sa fii toată ruptă? Văd si pe stradă, pe oriunde merg: pantaloni si bluze rupte.  Parcă vin din războiul civil sirian. Femei care se luptă cu ISIS. Este o adevărată nebunie.  Dar e cool sa fii rupt in fund.  Asta a ajuns femeia? Nasol!

Să facem sex, dacă tot traim intr-o eră sexuală.

Păi,  da,  că aşa ne învaţă media: dacă o femeie face sex de doua ori pe săptămână e mai frumoasă. E faină, ca sa vorbesc ca Iohannis. Deci,  dragi barbati,  ca să aveți femei faine,  faceţi praf patul. Pe sistemul: iubi,  hai sa facem prostii, că mâine suntem invitați la nuntă si trebuie sa fiu frumoasă. Dacă faci sex ţi se aminteste mereu ca eşti mai calm.  Păi cum, măi copilaşi, sistemul medical să falimenteze? Cum rămâne cu Prozacul? Sa ne amintim celebrele discuții: fă si tu ceva,  ca eşti isterică. Dupa ce o faci,  zen!  A fost bine, iubita? Da,  iubitule,  a fost bine.  Te ai descurcat de minune.  Te-ai depăşit cu un minut.  U tv.  Post de muzică.  Da de unde!  Post cu videoclipuri erotice spre porno.  Mă, da' mă laşi? Ce vrei sa dea? Numai cu calugari cântând pricesne? M am bucurat: omul avea habar de pricesne.  5 milioane de "Libertăţi" şi "Can-Canuri" se vad pe zi.  Cu ţâţe goale pe prima paginã. Sunteți culmea!  Da' ce vreţi sa bage? Călugări, vorba ăluia? De asta se ocupă Patriarhia. Trei cucoane se holbau într-un ziar. Ce bună-i asta,  zice una.  Dă-o dreaqu, că şi-a pus silicoane. Fă, da proastă mai eşti,  îi spune colega. Nah...nu pot s-o contrazic... Adevarul, ştiţi voi fiţuica buclucaşă, ne învaţă zilnic tot felul de poziţii. Pe spate, in cap, pe cap, sub cap, misionari, voiajori, sus, jos, la mijloc. Are gaură? Perfect. Introdu bagheta magică.  Ce bine ca in cutia craniană nu existã o gaură. S ar adeveri o zicală românească, ceva cu creierul. In şcoli trebuie să se introducă ora sexuală.  Să doarmă liniştit nenea Cernea.  Să stie ăla micu'  cum stă treaba cu penisul si spema. Treaba e ca ăla micu'...cam dă lecţii la aia mare, adica la profă.  Lecţii despre penis si spermă, evident!  Dar nimeni nu vede kilele de droguri care se plimbă prin şcoli.  Problema rămâne, pt unii,  necunoasterea spermei si ce rol are dânsa. Ştiu, se mai fac si creme de faţă din ea. E ok: să fim frumoase, nu? Mai oameni buni, daca tot faceţi sex ca disperaţii, măcar faceţi o cum trebuie.  Era o vorbă : parinte,  uite ce de pacate fac ăştia.  Lasa-i in pace, tu nu vezi ca nu sunt in stare să facã nici macar păcate cum trebuie? Sexul nu e ca atunci cand mergi sa cumperi cartofi de la Auchan.  E o artă! Aia e!  vorba lui Celentano.