Să nu ai motive să te trezești, să dormi până în amurgul vieții.

Simți uneori că vrei să urli, să țipi, să zbieri. Să spargi, să trântești, să calci în picioare toate  obiectele care te înconjoară în cameră, cameră care te strânge, care te bagă în claustrofobie, lăsându-te fără aer. Dar stai fără să poți face nimic. Te uiți în gol și nu pricepi nimic, nimic nu transmite vreo culoare, soarele e enervant, covorul pe care ai călcat de mii de ori se hlizește la tine hidos, batjocorindu-te, arătându-te cu degetul: ratatule. nu esti în stare de nimic, nici măcar să dai de pământ cu bibeloul ăla care te scoate din minți. Hai, ridică-te și fă-l una cu pământul. Obiectele încep să-ți vorbească, ești în lumea iluziilor. Totul se distorsionează, își pierde din valoare, ești aproape de a-ți pierde gramul de minte pe care îl mai ai.
Da, sunt zile negre în viața omului, când digul care ține durerea din tine începe să crape, inundându-ți conștiința și logica. Zile când vrei să fi singur, nici măcar cu tine însuți. Te enervează chiar și prezența ta. Ai vrea să-ți compui o scrisoare: ”dragă eu-le, vrei te rog frumos să mă lași în pace? De ce trebuie să te spăl, să-ți dau de mâncare, să te îngrijesc? M-am săturat de tine și de ifosele tale. Dă-mi liniște! Sadicule! ”.
Dar nu, simțurile încep să-ți revină, covorul redevine covor, bibeloul care trebuia să fie făcut bucăți este amânat până la următoare cădere în abis, așteptându-și cuminte sentința, privind detașat: s-a învățat cu asta. Tragi de tine: trebuie să fii la muncă, trebuie să muncești pentru existență- doar așa e scris, nu? Trebuie să zâmbești, trebuie să dai bună ziua domnului care-și citește zilnic, dimineața la cafea, ziarul. Trebuie să fii un bun obiect social. Să zâmbești în oglindă și să-ți spui a nu știu câta oara: hai, o să fie bine. Nu crezi, dar viața asta e construită pe un patern de minciuni care te țin în viață, astfel cimitirele s-ar umple de sinucigași.
Ai tras draperia. Socialul îți invadează temporalitatea. Soarele se chinuie să lumineze, lumea se chinuie să meargă, să râdă, să fie umană. Aproape totul se joacă după o mare minciună: minciuna că trăim, că viețuim, că suntem umani. Doar durerea ta e reală. Palpită în tine, te locuiește. Zâmbești, și ieși pe ușă. Aerul îmbâcsit de minciună te lovește din plin. B
ai revenit, Omule!