Carnagiul lumii.

7,3 miliarde de persoane. Tot atâtea lumi. Tot atâtea abisuri. Tot atâtea manifestări criminale. Tot atâtea carnagii. Dragă prietene, ține minte: nu suntem decât niște câmpuri de bătălii, unde ne măcelărim secundă după secundă. Omul nou contra omului vechi- veșnica bătălie a umanității. Prezentul împotriva Trecutului și Viitorului. Timpul împotriva omului. Moartea împotriva vieții. Dar toate aceste bătălii nu sunt decât niște iluzii. Totul este o butaforie. In acest carnagiu uman, nimeni nu iese învingător. Omul nu vrea a pricepe că viața și moartea nu sunt decât niște concepte abstracte. Este un perpetuum mobile. Este o mișcare veșnică. Atomul, cuanta și gaura de vierme se vor mișca mereu, se vor neutraliza unele pe altele și vor renaște așa cum au dispărut, exact în aceiași fracțiune de secundă. Putem vorbi de fracțiune de secundă la nivel universal? Evident,nu! Acolo totul se întâmplă instantaneu. Dar omul a aruncat instantaneul la gunoiului umanității. Nu mai are nevoie de universalitate. S.a închis în închisoarea timpului. In carnagiul oferit de timp. Omul a inventat bomba termonucleară, bomba cu hidrogen, plutoniul sărăcit, multe altele în ale distrugerii in masă- dar cea mai mare găselniță în sistemul de extincție a fost invenția timpului, a secundei. Secunda a ucis miliarde de oameni, mii și mii de miliarde de coșciuge, mii de miliarde de morminte- totul sub înaltul patronaj al timpului. Când a fost inventat timpul? In momentul in care omul s.a despărțit de Om. Când Omul a dorit să guste moartea. Acel măr, acel neastâmpăr uman, , acea mușcătura a scos timpul din cutia Pandorei, a năucit viața, a înviat marea gaură de vierme, a săpat primul mormânt. A pus prima cruce. De atunci, de la prima mușcătură, omul se scufundă, se afundă, zace într-o continuă involuție- de la acea mușcătură omul a rupt veșnicia in două. Trăim, aici pe pământ, o primă veșnicie, înfricoșați, gheboșați, plini de lacune, plini de boli, plini de rugini, plini de frustrări. Omul a pierdut pentru moment noțiunea de veșnicie. Îl sperie. Se naște într-un mormânt- numit și corp- și-l modelează, și-l înfrumusețează, și-l parfumează. Apoi, când celula refuză să mai activeze, tot acest mormânt e pus într-un alt mormânt, și e dat dispariției in neantul biologicului. Ați mirosit un cadavru? Va sfătuiesc să o faceți. Veți avea ocazia să vă mirosiți. Degeaba acoperim mormintele cu flori- ele nu rămân decât o poartă spre eternitate. Marea spaimă față de veșnicia morții. Secunda- un carnagiu al lumii.

Singurătate

Cine s.a împrietenit cu singuratatea, este salvat. Orice atasament cade sub ridicol. Într-o lume a metainformatiei singurătatea a devenit cea mai detestată stare a omului. Atunci când participi la o înmormântare, poți vedea in toata splendoarea ei singurătatea. Moartea- acea stare în care oamenii se vad goi de conținut, când devin singuri cu ei înșiși. Moartea unui prieten te poate pune in ipostaza de a plânge. Dar niciodată nu plângi pe prietenul care zace în cosciug, ci pe tine te plangi! Iti plangi existența. Plangi ca un copil. Plangi pentru că îți este frica. Moartea înfricoșează omul. Moartea bagă în sperieți pe omul atașat. Pe cel atasat de material. Când vei merge la vreo înmormântare, dragă prietene, să ții cont că, ceea ce vezi in acel coșciug, acel trup lipsit de viață, acea materie care-i supusa descompunerii- nu este decât o oglindă. Este o oglindă a ceea ce esti tu, doar ca, pentru moment, încă inima.ti bate, celula îți mai respiră, creierul mai dă comenzi.
Omul se sperie de întuneric pentru că este oglinda cosciugului. Stinge lumina, prietene drag, și stai singur într-o camera. O cameră aruncata în beznă și liniște mormântală. Totul în tine se schimbă. Creierul începe să țiuie, corpul devine tot mai neliniștit. Voi doi-tu cu tine- începeți să nu mai încăpeți în același trup. Sunteți străini unul de altul. Deveniți niște dușmani. Iar acesta poate fi perfectul act cinematografic a propriei morti. Niciun om singur nu se sperie de moarte. O așteaptă, chiar! Este o izbavire, chiar! Să stai doar cu tine, să te cunoști bine, să te împrietenești cu tine, aduce acea stare de eliberare- vrei sa te eliberezi cât mai repede, pentru că ati trecut testul vieții, v-ați cunoscut. Ți-ai cunoscut Dumnezeul din interiorul tau, acel Dumnezeu adevărat, te-ai descoperit pe tine însuți- nu te-ai atașat de alte chingi vremelnice. Când vei muri, iti vei privi carcasa, în acel sicriu ironic, nu te va inspaimanta duhoarea putrefactiei după cinci zile de zăcut în groapă, îți vei primi viermii in fosta ta locuinta cu bucurie, ca pe un fapt normal, ca pe un proces de curățire, de igienizare. Natura are grijă să igienizeze tot, de la balegar și până la carcasa unui om. Tu pleci împăcat. Neatasat de nimeni. Singur, tu și cu tine.