Și fotomodelul are vântul ei...

   

Imaginează-ți dragul meu cititor, cum e să auzi în timp ce îți bei șampanie scumpă, că fotomodelul tău, fetița/păpușica în care ai turnat zeci de mii de euro si pe care ai plastificat-o după chipul și gustul tău- imaginează-ți spuneam, că la un moment dat, în timp ce lauzi gustul Moetului, păpușica lu' matale, scumpă, trage un vânt. Ca la Chilia-n port, vorba lăutarului. Ea, săraca, e albă la față, palidă de cât l-a ținut în ea, de cât l.a strangulat- e albă chiar și cu toate acele straturi de farduri. Când papi icre negre, T-bone argentinian, vin de Corsica, desert de St. Martin și șampanie de fițe progresiste, stomacul nu ține seama de câte operații estetice ai, de sponsorul tatuat de lângă tine, de iubi- el își face doar treaba biologică, adică ce vâri in dânsul aia scoți pe țeavă, pe partea aialaltă.
     Așadar, doamnelor și domnișoarelor, cele care vă holbați cu jind prin reviste și emisiuni educative, acolo unde vi se arată domnițe perfecte și domn perfecți, care vă zâmbesc și stau în poziții lascive chiar și când se spală pe cap, de parcă treaba asta ar aduce un orgasm suprem: femeia e și ea un om (ce chestie, nu?), chiar și individa care e montată pe 90 60 90. Nu fiți invidioase, pentru că și acelor domnișoare le rămâne pâinea între dinți, pot strănuta cu stropi și nu se excită mereu când se spală cu șampon. Și mai au și trei zile pe lună...
    Bărbații cu pătrățele- așa este!- și ei sunt deosebiți, nu domnișoarelor? Puțin transpirați, cu tricoul în mână, blugii rupți șmecherește, părul creț și răvășit, cu mersul de felină feroce, ochi albaștri, mâini puternice- ce să mai vorbim, scoși din cutie! Deja visați frumos, nu doamnelor? Dar ce te faci când același Man feroce îl apucă o deosebită stare de cufureală autentică, chiar atunci când sunteți romantici și crezi că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior, când ai găsit perfecțiunea și vor muri de invidie fetele? Când zici că ești în al nouălea cer, dă cu tine de pământ cufureală. Ce ți-i și cu viața asta...
Se scuză deci, merge la toaletă -care toaletă când nu trebuie, amplifică sunetele mai ceva ca un concert din Hyde Park- și auzi melodicitatea desfundări în forță a colonului plus încercarea disperată a lui macho să atenueze hordocăitul apocaliptic al lichidului sub presiune. Dă drumul la apă, tușește, cântă, pornește telefonul, dar degeaba- macho devine un simplu om scos din reviste și pus în specia simplă de Homo Sapiens, care poate avea cufureli când prinde de picior divinitatea. Apari din toaletă extenuat de toate strofocările, fiecare privindu-se pe sistemul: ce, s-a întâmplat ceva? Să zicem că treci peste aceste amănunte biologice. Rămâi cu ideea că lauda cu captura bărbătească e mult mai importantă. Csf, ncsf! 

    Aveți o noapte super-mega șmecheră, te învârte în toate pozițiile, te trage de păr, îți dă palme, tu îl muști, el te prinde de gât- ce mai!-, toată recuzita dintr-un film porno privit pe ascuns. Fiecare pune în practică cât mai bine și cum poate tot ce-a văzut pe site-urile cu instalatori super virili și locatare super in călduri. Și Alejandro se mișcă mult mai bine ca fostul- boul de Aurel. Picați amândoi extenuați după atâta teatru pornografic de amatori, și adormiți. Și ce să vezi- tipul perfect sforăie! Ah, soarta asta! Te uiți mai atentă și îi vezi fața schimonosită în pernă, cum saliva are tentative de zvâcniri arteziene. Ai văzut la început un serafim tras prin inel, dar seara ai imaginea unui sac de organe care uneori mai cedează pe la supape și se deformează în somn. 

    Singura diferență dintre Alejandro și Aurel e că Alejandro a pus mai bine în regie ce a văzut la TV.
Totul e până la urmă o simplă regie, nu?

𝐕𝐢𝐚ț𝐚 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨: 𝐞𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚 𝐟𝐢𝐥𝐨𝐬𝐨𝐟𝐞𝐚𝐥ă.

Viața este/are o magie eternă. De la naștere și până la deces. Mai ales, la noi pământenii, unde a da naștere e virtutea principală a omului de a deveni cât mai ridicol. La moartea cuiva, e și mai înspăimântător. Dar nu pentru că se află un om decedat într-o cutie cât mai frumoasă cu putință ( lemn șmecher, de preferat), ci pentru un simplu motiv: că totul ia o turnură de faliment atunci când mortul îți cere toate resurse mobile și imobile din casă. Nu îți cere el efectiv din timpul vieții- îți spune voalat să te comporți cum trebuie atunci când va fi să închidă ochii. Te și amenință chiar cu bântuirea...
Și pentru că nu are deplină încredere în tine și le pregătește singur, deci un bun moment de a umple la refuz dulapul cu shopping negru. La întrebarea "ce faci cu atâtea haine", răspunsul e mereu asemănător: pentru zile negre.
Avem o afinitate supremă în fuga după ziua neagră. Îți prepari un coșciug și costumele bune, unul pentru duminică și ceilalt când vei închide pleoapele. Când ți se face frig la ochi, se mai spune. Și multe batiste, în speranța că cineva va plânge totuși după tine... Mulți se înșeală, pentru ca la înmormântarea ta nu plânge nimeni după tine- se plâng pe ei înșiși, ratele lor sau că n-au avut noroc săptămâna asta la loto. Nicidecum pe tine, deci stai liniștit în coșciug- ești bun cât finanțezi. După, Dumnezeu cu mila! Unii mai plâng totuși pentru că prea iau în dramatic moartea. Nimeni nu se bucură de ea. A fost o tentativă la Săpânța, dar a fost repede îngropată întru-un muzeu al Veseliei morții. Ce ironic!
Femeia își plânge bărbatul, chiar dacă l-a blestemat toată viața: vedea-te-aș mort, scârbă! Vedea-te-as înecat, bețivule! Acum că e mort, de ce nu este bucurie? Cine să mai înțeleagă omul??? Asistența oferă și bocitoarele de diferite calibre, dar depinde de buget. Dacă ești cu mâna largă, ești plans cu decibeli și zvârcoliri pe măsură. Dacă nu, subțireanu.
Cei din străinătate nu ar înțelege niciodată acest teribil concurs de plânset fals în jurul unui trup inert. Ai o viață falsă, așadar e păcat să nu ai parte, la căpătâi (și nu numai), de o pleiadă de băbuțe care să își rupă baticurile de pe capete, sau te vor lua în brațe, sau să te mângâie, sau să te ciupească de obrăjori. Ce își poate dori mai mult un spirit decât să vadă o armată de femei isterice ce-i înconjoară cadavrul, implorându-l să revină înapoi: unde plecat tu Gogule? Cum ar fi dacă, într-o ironie supremă a spiritelor, te-ai reîntrupa, să te ridici în capul oaselor, și să spui: dacă tot îmi spuneți că m-am dus la odihnă veșnică, nu puteți să faceți și oleacă de liniște? Serios!
Apoi să pleci din nou în lumea celor drepți- dar fără odihnă- și să lași în urma ta un cârd de indivizi leșinați de frică, iar alții cum rup ușa disperați, urlând din toți bojocii că mortul a înviat. Nimeni nu înțelege subtilitatea- chiar și morții își iasă din pepeni. Vă dați seama ce râsete ar fi în lumea celor drepți? Gogu ar discuta cu Ionică: ce ți-au pregătit la pomana? Trei feluri! Doar? Dar ție? Patru, cu tot cu desert. Pe lângă colivă? Evident! Da, spiritele mele- intervenit și Păulică- dar voi ați văzut ce copârșeu mi-au cumpărat? Cum să nu-i iubești? Cum să nu le strici seară de seară somnul,s le mulțumești bântuind voios casa, țopăind și jucându-mă cu telecomanda, chiar dacă au scos din priză televizorul? După pomeni, spiritele mai mereu au discuții filosofice sus în ceruri, cred... Unii spun că mai stau si pe lângă noi, că ne ascultă cu urechea. Curat spionaj pe șustache. Ce bucurie pe noi! SRI ul ceresc...
Mă duc să-mi pregătesc niște naftalină po hainele ălea bune.

𝓐𝓶 𝓾𝓬𝓲𝓼 𝓽𝓲𝓶𝓹𝓾𝓵

   

Parcul era luminat de puternicele raze ale soarelui, totul fiind scăldat în descompunerea căldurii, fiecare atom trăind într-o neființialitate absolută. 

   Eram pe bancă și făceam mari eforturi să exist, să nu intru în același carusel al atomizării universale, al disipării în multele multiversuri care ne înconjoară. Un bătrân își târa existența prin pâcla la de căldură, ca o nălucă, ca un zombi care tocmai evadase din criptă. Copiii se jucau într-un ocean de suprarealism, înotau în valurile cuptorului solar ca într-o levitație din timpurile străvechi, când șamanii făceau ca munții să plutească. Totul căpăta închipuiri ocultiste cu bătrâne hidoase, stând în spatele soarelui ca în jurul unui glob de cristal, râzând hidos și privind cum tot pământul se sfârșește sub pârjolire. Natura încremenise, fiecare copac chircindu-se sub propria-i neputință, ținând pe ramuri  păsări supradimensionate de contorsionarea aerului care curgea în valuri de foc. Am început să umblu pe asfaltul încins, ca după detonarea unei bombe termonucleare, picioarele lăsând urme în aleea parcului spre a arăta că - iată!-  ultimul om mai umblă  după ce un nebun apăsase pe butonul fatidic. În fața mea, după zidul de caniculă, stătea ea, învăluită  de destructurare biologică, când celulele se topesc- așa cum se topește o lumânare lângă un corp inert pe catafalc. Mă simțeam straniu, ca la o înmormântare-  doar că ea nu era intru în coșciug, ci în picioare, privindun-mă. Mâine îi atîrnau pe lângă corp inerte, albicioase cu nodurile pumnilor vinete, parcă ieșite dintr-un congelator. Nimic nu avea sens în înfățișarea ei. Buzele cândva delicioase, acum erau fără viață de o culoare incertă, spălăcită. Mă privea tăcută, cu ochii sticloși, care înghețau ființa, înconjurați de un maroniu cadaveric. Stăteam amândoi față către față, nemișcați, având impresia că timpul se oprise în loc, încremenit într-o fatidică așteptare, cineva să miște primul electron, primul electromagnetism, prima bătaie de inimă și primul val de sânge din vene. Dumnezeu uitase de oameni, uitase să mai dea impulsul electric, uitase să mai trimită moartea, uitase să  mai omoare lumea. Raiul si iadul își închiseră ușile, purgatoriul intrase în faliment golindu-se. Religiile căzuseră pe neașteptate în derizoriu, fără putința de a mai promite ceva omenirii. Timpul se oprise, soarele uitând să mai apună, să se mai odihnească. Își consuma cu viteză energia nucleară, topind secundele și minutele, cu fiecare oră care trecea peste umanitate. Copiii erau singurii care erau în dinamică, așa cum un titirez se mai rotește până când se va prăbuși inert.

 Erai ca într-un deșert, însetat și privind la Mecca în toată grandoarea ei, aproape, putând parcă pune mâna pe ea, dar fatidic de departe, prăbușindu-te in gol, cu ochii la ea, fiind lângă tine dar la mii de ani lumină în imensul vid.