Când te părăsește femeia...

În cultura japoneză, de exemplu, femeia e legată ever de bărbatul ei. El dacă-i spune să-și facă seppuku, îl va face. Dar, cum noi nu suntem în Japonia, să-i lăsăm pe ăia în treaba lor. Să revenim pe tărâmurile noastre mioritice, unde femeile sunt bătute ca-n pușcăriile comuniste. Și nu numai că sunt bătute...Auzisem în seara asta cum un mascul urla la o femeie. Dacă ar fi să reproduc, ar fi un mare beep!
Întrebare: ce este femeia? Femeia este acea creatură care dă viață, inclusiv unui cretin de bărbat. Ea trebuie respectată? Evident! Cum? Cu iubire! Ah, dar aici, copilași, avem o mare problemă: în iubire nu mai crede nimeni. Sau aproape nimeni. Ați auzit de expresia: dar te iubesc, proasto! La o primă vedere, așa simplistă, sunt două expresii care se bat cap în cap: te iubesc și proasto! Dar, na!, libertinajul expresiilor  te lasă cu gura căscată. Așadar, nu poți să-i spui unei femei ”te iubesc!”, iar apoi să-i dai o cafteală bărbătească. După cum am mai spus, bărbații nu mai știu să se comporte, să vorbească și să atragă o femeie. Ei cred, în prostia lor, că dacă sunt bădărani...sunt cool! Nu, sunt doar niște idioți.
   Când mergi în societate, la o cumetrie ceva, nu fă pe femeia ta să se simtă ca o maimuțică, sau ca un clovn. Respectându-ți femeia, ea te va respecta la rândul ei. Doar dacă nu-ți procuri vreo retardă. Femeia vrea un bărbat lângă ea, nu un Doru Octavia Dumitru care să facă glume pe seama ei.
   Jignirile au devenit un sport național. A vorbi frumos deja e de domeniul trecutului. Unii bărbăței nu mai fac diferența dintre familie și birt. Nevasta și plodul, trebuie să asiste la un expozeu de cuvinte din literatura de specialitate a ginecologului. Ce poți să-i spui unui animal îmbibat de alcool? El crede că dă o lecție de viață, ridicând pumnul și vocea asupra consoartei. Ea, terifiată, reușește cu greu să-l stăpânească. De copil ce să mai spunem?
  A face dragoste. Mda...aici este un tărâm puțin abordat. Se vorbește doar pe sub masă. Ia spune-mi bărbate, dacă-ți duhnește gura a borhot împuțit, te aștepți ca nevastă-ta să aibă  un orgasm? Mulțumește-te că nu a vomitat pe tine! Te urci peste ea, grohăi de trei ori...și gata, ești eliberat. Mai ai tupeul s-o întrebi dacă i-a plăcut...A câta oare se întâmplă asta? Tu te întorci pe dreapta, mulțumit nevoie mare, în secunda doi începi să sforăi ca un porc, iar ea- Ghici!- ce va face? O să plângă, fii sigur!
 Și, atunci, te vei mira că într-o zi ea te va părăsi. Iar tu, bărbate, vei rămâne doar cu mirarea: dar de ce? Ar trebui să-ți faci o analiză, o critică și să vezi unde s-a produs eroarea. Dar de unde atâta bucurie? Acest lucru se învață prin educație. Prin bun simț. Cum ele deja devin rare ca perlele...e nasol. Sper să învățăm ceva din viață. Mă repet: fără al pune pe Dumnezeu în prim-plan, bărbatul va continua să se comporte ca unul coborât din cocotier. A lua aminte! Hristos a fost un gentleman, nu un bădăran. A știut să se comporte. Ăsta așa, ca idee, dacă tot suntem într-o lume de progresiști.  Să fie primit!

Supune-ți femeia, n-o lăsa de capul ei.

Mda, cam așa se proiectează concepția multora din semenii noștri, duși de valul iresponsabilității cuvintelor scoase pe gură. Există un verset în biblie, din Efeseni mai exact, unde toată treaba începe așa: femeile să se supună bărbaților lor! De la acest pasaj încep tărășeniile celor cu lene mare-n gândire. Am auzit de foarte multe ori abordarea acestui pasaj de către unii ”bărbați”, chiar dacă nu au citit niciodată tot fondul a ceea ce a dorit să spună Pavel. După sistemul: dacă scrie și-n Biblie, păi dă-i pe cocoașă muierii! Mare parte din oameni nu mai înțeleg ceea ce ingerează prin cele cinci simțuri. Nu mai au capacitatea de a sesiza realul de imaginar. Nu mai pot înțelege simbolul literei, pentru ca o literă este un simbol până la urmă. S-au format de-a lungul anilor niște preconcepții atât de tâmpe încât societatea devine una extrem de violentă. Pentru propriul uz se scoate din context orice se dorește. Păi, uite! Dacă și acolo scrie așa...nu-i așa? Nu, neuron obosit ce ești. Nu-i așa. De exemplu, în pasajul cu pricina, citim puțin mai încolo: Bărbați, iubiți femeile voastre așa cum Hristos și-a iubit Biserica. Deja nu mai sună bine. Le strică contextul. Și, ca să-i bagi în depresie, 5 versete mai jos atinge punctul culminant: Bărbații sunt datori să-și iubească femeile lor ca pe propriul trup. E cineva care-și sparge singur nasul? E cineva care-și învinețește ochii? E cineva care-și face asemenea ca în cazul în care și-ar bate nevasta până când își avortează copilul din pântece? Poate suporta un idiot de felul acesta, o asemenea durere? Din ce cauza se întâmplă toate acestea?
   1. Lipsă de bun simț: nu poți da într-o femeie pur și simplu din bun simț.
   2. Din lipsă de educație: părinți care și-au crescut pe lângă ei niște viitoare brute.
   3. Lipsa totală a discernerii: când apuci să dai în propria-ți femeie, problemele bărbatului sunt evidente! Mai ales cele psihologice.
   4. Prostia: trebuie să fii prost rău ca să-ți lovești femeia de lângă tine. Cum te va vedea ea după aceea? Ca pe un gunoi, scârbită de trupul tău!
   5. Ultima, dar cea mai importantă: lipsa lui Dumnezeu. Când îl porți pe Dumnezeu în inimă (real, nu doar așa, la mișto!), îți mai poți bate soția? O mai poți jigni? Toate acestea dispar.
Așadar, involuția bărbatului pleacă dinspre Dumnezeu spre animal. De aceea vedem atâtea brute in social.
Bărbați, înțelegeți iubirea! Ea nu se face cu forța. Ea vine din interior. E asemenea respirației: nu trebuie să te chinui să respiri. Să fie primit!

Facem nuntă sau bâlci? Din tenebrele măritișului...

Ascultam zilele trecute confesiunea unei amice despre nunta la care trebuia, cică, să fie mireasă. Mai avea câteva zile. Șocată și aproape în depresie. Paranoia îi bântuia visele. Am ascultat un om perorând jumătate de oră, aproape intrat în apoplexie. Vreau să fiu ca o prințesă! îmi spune ea, sugrumată de emoții. Și cine nu te lasă? răspund eu în mod birjăresc. Păi dacă...și începe o înșiruire de ”dacă”-uri, pe alocuri enervante. Îmi venea să-i trac o palmă peste meclă, poate-și revenea la realitate. De la dacă a trecut la un șir nedefinit de vreau, vreau...Vreau flori mari, vreau o rochie ca-n povești, vreau să...vreau cu...vreau în...vreau pe...Dar, așa ca idee, totuși, o căsnicie vrei? întreb ca un veritabil psiholog ce sunt. Cum adică? se oprește ea din dorințe.
A face nunta nu e simplu. Am trecut și eu printr-un astfel de proces. Poate dărâma, pur și simplu. Miresele, împinse de societate, o iau razna. Nu mai vorbesc că , pur și simplu, nunta e luată la mișto. E luată la mișto în sensul că aspectul cel mai important din tot acest tablou, adică Biserica, e lăsat în beznă. Cheful trebuie să fie grandios, plin de culori, cu multe decoruri, flori inutile...mai pe scurt:țigănie! Biserica...mă lași cu ea? Ea e parcursă, totuși, în dorul lelii. E făcută că așa cere datina, mama ei de datină! În cazul meu, cel mai important moment a fost cel din fața altarului. După, la bairam, am fost un mare absent. Nu din ipocrizie sau egoism. Pur și simplu nu mă aflam în elementul meu. Punctul maxim se întâmplase deja: Biserica. Mă eliberasem. Dar nu: pentru unii...nunta începea după cununie. Să curgă vinul ghiurghiuliu, vorba cântecului.
Așadar, viitoarele mirese sunt împinse să intre în disperare , mai ales de mame. De frustrările dânselor. Uită că liantul care face o căsnicie durabilă e acea infimă procesiune din fața altarului. E ca și când ai face o casă punând cărămidă peste cărămidă, dar ignorând mortarul, liantul construcției. Când voi face nunta din nou, nu vreau să mai aud de parade, bâlciuri, flori inutile și pupături cu fețe pe care nu le-am văzut în viața mea. Nu vreau decoruri pe post de ființe vii. Vreau prieteni care să se bucure alături de mine, să-mi trăiască starea de plenitudine, să fie cu mine. Vor fi 20? Nu mă interesează! Vor fi 5? Foarte bine! Va fi cea mai perfectă cină între prieteni! Să fie primit!

Bruneta cu ochi de smoală...

Zi frumoasă. Până la un moment dat...Cum eu mă plimb mai mereu cu căștile pe urechi, nu am făcut rabat nici în acea zi. Merg eu liniștit și, la un moment dat, îmi sare una-n față, o brunetă cu ochișori negrii. Mai să fac cu corazonul. Adică infarct.  Saluuut! îmi spune ea, plină de-o melancolică bucurie. Mă uit la ea ca la un extraterestru și mă panichez: niciodată nu mi-au plăcut surprizele. Prevestesc ceva nașpa, ca să spun așa. Bine! zic eu încercând să fac față cascadei de bucurie a brunetei. Mergem la o cafea? și spunând acestea mă apucă ușurel de braț și mă târăște, ca pe un moș ramolit, spre un bar. Ea continuă să vorbească într-un mod cavaleresc: ce mai faci, cum o mai duci...chestii de viață. Aș fi vrut să-i răspund, dar nu reușeam: viitura întrebărilor mă copleșea. Ajungem la un bar, eu ca un mut veritabil, ea continuând să-mi vorbească. Oare, dacă voi face un copil cu ea, acel plod o să vorbească din prima secundă de la momentul conceperii? Ne punem la masă, comand o cafea. După juma de oră trec pe bere: neuronii trebuiau relaxați cumva. Deja ochii îmi stăteau pe o sticlă de vodkă. Memoria îmi dădea rateuri: n-o găseam pe individă. Aveam o amnezie care mă sufoca. Bruneta mă știa de vreo trei vieți și alte șase cicluri de reîncarnare în fluturi, viespi și alte animăluțe. Mă știa bine. Eu nu. Mă uitam la ea ca un prost. Era frumușică, ochi negri tulburători, părul ca de smoală. Dar gura...Era un hibrid între Oprah Winfrey, Andreea Esca, Vadim și Florin Piersic. Vorbea cât toți patru la un loc. Mă întrebam când mai respiră. Pe WC, la fel face? Vorbește în timp ce se derulează procesele naturale de golire a mațului? Gândul ăsta îmi provocase indigestie. Ești cam tăcut! îmi spune hibridul la un moment dat. Eu intru în panică: cum tăcut? Dar când să vorbesc? E ca și când ai recita poezii de dragoste lângă un tractor sovietic din anii 60. Ok! zic eu la un moment dat. Stop joc! Spune-mi, de unde ne cunoaștem? întreb eu, chiar dacă riscam să mă vâr în cea mai tâmpă penibilitate.  Ea începe să râdă. Mie îmi vine să plâng. Chiar nu mă recunoști? insistă ea aiuritor. În momentul acela îmi venea să-i dau cu berea-n ochi. Începeam să mă simt ca Puiu Călinescu. Adică să mă bâlbâi. Nu! răspund eu aproape intrat în depresie. Sunt X-ulasca. Îmi sparg din nou creierii obosiți. Nimic. Neant. Gol. Abis. Am lucrat împreună în X loc...Din nou apelez la memorie. Memorie impotentă. E bine și așa. Există Viagra pentru creier? Noi doi am lucrat împreună! continuă ea bucuroasă. În viața asta? zic eu pin de amărăciune. Hei, gata cu enigma: sunt X-lescu, îmi spune ea. Eu, șocat, mă uit la ea: păi ești un el...când văd că ești un ea? Eram într-o ceață totală, iar sticla de vodcă îmi făcea și mai mult cu ochiul. Păi, da! spune ea. Sunt Gogu (nume fictiv, evident. O să râdă când va vedea povestea asta), colegul tău. Numai că, de câțiva ani, sunt travestit. Mi-am schimbat orientarea, spunea ea/el zâmbitoare. Îmi cade fața și țip ca un dement: ospătar, 100 de vodcă Stalinskaya. Vorba reclamei: pentru bărbați puternici!

Omul din oglindă.

Oglinda e tabloul nostru real unde ne putem vedea chipul. Ochii sau durerea. Tristețea sau sublimul. Dimineața, seara, la prânz...sau pe orice suprafață ce reflectă propria-ți imagine. Ne uităm mereu spre chipul din oglindă. Îl privim in ochi, îl cercetăm, îl vedem cu cearcăne, obosit , stresat. În acele cazuri facem cumva și-l scoatem din proiecția noastră: nu-i chipul meu! Cine ești, străine? Străin, așa e, pentru că, de foarte multe ori, vedem un străin în oglindă, fiind,- atât de simplu!- suma noastră, a trăirilor, a vieții. Acest rezultat îl vedem în oglindă. Oglinda sufletului? Pe asta cine o mai bagă-n seamă? Luați de valul vieții uităm pur și simplu să ne uităm la noi cu sinceritate, să ne analizăm în profunzimi. Am uitat de noi. Am uitat pe celălalt în oglindă, care ne privește ori de câte ori dăm cum ochii de el. Îl mai rimelăm puțin, îl mi fardăm puțin...poate, poate îl mai extragem din propria-i singurătate. Omul din oglindă așteaptă să fie văzut, chiar dacă el e privit zilnic. Fardul ascunde doar inexpresivitatea. Pe cine credem că mințim? Vine vremea când acel chip din oglindă ne va cere socoteala. Vine vremea când chipul din oglindă sperie și aduce frică teribilă-n inimă. E prevestitorul morții. Unora! Altora e reversul: îmbrățișare, împăcare cu sine. Fiecare alege în viață, toți fiind supuși aceleiași  teribilei legi: legea cauză- efect. Să fie primit!

Mami...mă iubești și pe mine puțin?

Cum e să fii copil? E frumos. Așa îmi imaginez eu o copilărie, mai ales cea pe care am trăit-o eu. A fost o altă lume? Poate că da. Oricum, a fost o altă societate în care copilașii puteau zburda în voie. Am făcut o școală unde respectul și bunul simț erau etichete bine stabilite. Acum? Acum paradigmele s-au schimbat. Copiii care se sinucid pentru că părinții sunt inconștienți, făcându-i să devină maturi mai devreme decât prevede natura. Cei mici sunt împinși, ca într-un abator, în nenumărate activități extrașcolare, activități care efectiv le taie starea de copilărie. Înainte zburdam prin jurul blocurilor, mamele noastre urlând ca disperatele după noi să mai halim ceva. Cine avea chef de asta? Azi, plozii sunt scoși în țarcurile de joacă. Mamele înfig în dânsele 2-3 țigări cu alte câteva mame, apoi își duc în casă copilul. Hai, gata, să mergem. Mama are de văzut un serial. Și-a făcut datoria: a scos copilul la aer, ca pe un cățel. Și-a făcut nevoile, hop sus în casă. I se va pune o tabletă în ochii copilului, i se va da niște desene animate tâmpite cu monștrii și bătăi intergalactice, copilul este sedat mental, deci el va fi cuminte. Mama o să-și vadă serialul liniștită. Asta în cazul fericit când mama e cu copilul. În cele mai multe situații copilul e ținut de terțe persoane. Ei trebuie să muncească ca disperații pentru a achita cele trei abonamente de telefonie, curentul de la cele patru televizoare din toate colțurile camerelor, cele două mașini care gâdilă orgoliul familiei. O familie modernă care lucrează pentru a achita starea de confort...de care nu ai nevoie. Și, atunci, copilul o să te întrebe, după ce se satură de sutele de desene văzute: mami...mă mai iubești și pe mine puțin?

Mă droghez, beau...sunt happy!!!

Nu, nu sunt eu cel care a spus asta, chiar dacă am cochetat și eu, în trecutul meu glorios, cu astfel de probleme existențiale. A spus-o un copil prins de poliție, după ce era făcut praf de droguri. De alea serioase, nu glumea prichindelul. În Neamț, de exemplu, 1 din 10 puști s-au drogat. Asta-i pe lista ăstora de la centru. Dar, vă asigur, ea este cu mult mai terifiantă. Copiii se  droghează în draci. Școlile sunt pline de drogați, droguri și alcool. Este o problemă de timp ca puștiul tău să-ți spună cu ochii împăienjeniți: mă droghez, beau...sunt happy. Atunci să vezi distracție.
Măi, până la urmă mă întreb, unde Dumnezeu sunt părinții? Când vezi că statul e depășit în a da protecție copiilor, de ce nu intervin părinții? De ce nu se adună în hoarde și să meargă la  Insepectoratele Școlare, acolo unde se doarme foarte bine pe niște salarii frumușele? Degeaba, tu, ca părinte, dai vina pe sistem după  ce-ți vezi plodul în ultimul hal! Degeaba dai vina pe sistem dacă tu, ca părinte, nu te interesezi de situația lui, crezând că al tău copil n-o să fie atins de acest flagel. Și dacă vi fi atins de el? Ce te faci atunci? Cum gestionezi situația, fiind puțin cam târziu? Școala, din păcate, a ajuns un loc în care se vinde moarte. Școala a devenit o colectivitate de violență, cu profesori depășiți și prost instruiți fără a avea elementara vocație spre a putea educa și construi viitorul unui tânăr . Un profesor poate scoate din mocirlă un elev foarte simplu. Dar, cei 26 de ani au destructurat total sistemul de invățământ, disoluția lui fiind foarte profundă. Situația e dramatică , iar absolut nimeni nu face nimic. Pe mine mă șochează această lipsă de atitudine a părinților. Ratarea copiilor este în mâna directă a celor de acasă. Părinții se fac principalii vinovați de situația actuală. Si e doar începutul. Căscați ochii bine: sunt copii voștrii. Nu-i lăsați să moară! Mai ales sufletește.

Despre iubire.

Cum e 2,30 în noapte și având ceva insomnii, ce aș putea să aberez? Corect: să elaborez tratate filozofice despre iubire. Nu că m-aș crede vreun filozof, dar dacă Iohannis se crede președinte, eu de ce nu un mic filozof? Așadar, să începem.
Ce-i iubirea? Nimic! Cum nimic? E, uite așa, nimic! Este o construcție interioară normală, oferită de Divinitate.  Ea nu trebuie să fie ceva, ea ESTE! Ok, acum că am definit iubirea, ce-i cu ea? Cum ce-i cu ea? Păi da, ce-i cu ea! Nu e nimic cu ea, chiar dacă ea, săraca iubire, e pe buzele tuturor. A ajuns curva societății. Traseista notelor muzicale, ciudățenia din texte. E omniprezentă. Iubi, iubirici, iubire, ibirica...ea este schimonosită absolut.
Cum trebuie să iubim? Ca un om, măi oameni buni. Dacă iubești, cum Dumnezeu să fii gelos? De unde această ruptură de logică? Așa de bine e împământenită, la fel ca aberația față de biserică. Se spune că scrie în Biblie următoarele: crede și nu cerceta. Au văzut că nu merge cu Biblia, au cotit-o spre Biserică, cum că ar fi zis ea. E, așa-i și-n cazul iubirii: nu ai cum să fii gelos. Păi, hai, și tu acum. Parcă puțin trebuie să fii, nu? Nu, cap de alună! Nu trebuie să fii gelos. De aia a lăsat Dumnezeu pe pământ încrederea. De aia se spune la altar: cu tine până la moarte, și nu până la primul amant. Dacă ai amant, esti o cretină, măi tanti. Dacă ai o amantă, ești un cretin, măi nene. Și într-un caz și-n celălalt...nu ați învățat nimic din viață. Spune-i, bre, soției: fă, nu te mai plac. Vreau să fiu sincer cu tine. Nu te mai suport. Puți, ești leneșă, hai lasă-mă! Dar îi spui. Fii bărbat! Iubirea implică sinceritate! Aaaaa, păi spune așa, măi nenică.  Scuză-mă, dar ce-i aia sinceritate?  E, aici e buba buboasă! Lipsa de sinceritate și de încredere anulează iubirea. Iubirea profundă! Nu aia cântată de Guță și fratele Salam...și nu numai.
De ce trăim în viață? Cum de ce? Să avem pentru ce muri! Măi, ești țăcănit? Eu întreb de altceva. Nu știu, spune-mi tu, mă deșteptule! Să invățăm, plantă ornamentală ce ești! Să învățăm. Luăm capace, pumni în ficați, în bojoci...ne ridicăm și o luăm de la capăt. Am avut experiențe neplăcute? Dar oțelul cum se face? Am ca pregătire meseria de oțelar. Că am ajuns ospătar...e altă poveste. Că mă mai dau și filozof după 2 noaptea...e melancolic deja. Deci, revin la oțel: cum se face el? Las în urmă elaborarea lui, de la faza de rocă la metal. Dar, un oțel, ca să-i dai o formă, se reîncălzește, se înroșește pentru a putea fi maleabil. Așa se poate forma o sabie de samurai  perfectă: prin înroșite, batere repetată, șlefuire și ștanțare. Apoi te uiți la sabie și-i vezi perfecțiunea. Așa e și-n cazul nostru, cel omenesc. O dai în bară. Nu a fost bine. Vezi rezultatele, le analizezi, vezi unde ai greșit, iți faci o critică severă dar constructivă, și mergi mai departe. Vad ameni care au căzut în depresii severe. Că i-au lăsat nevasta. Sau soțul. Dar, de ce te-a lăsat oare? Dacă ești nevinovat, ghinion! se întâmplă. Dacă ei culpe, stai nene jos, ia un pahar de țuică curată, analizează-le profund, pune-le pe o hârtie, și trage niște învățăminte din trăirile trecute. Prostia doare, și să insiști pe ea nu te duce decât in disperare și, poate, la sinucidere. Gândiți-vă: de ce ar trebui să suferim? Dacă tot trăim în veșnicie, iar când o vom mierli de pe acest pământ schimbând doar starea de agregare, de ce ne-am urca pe pereți de dureri? Serios! Cât de cretin putem fi? Iubirea înseamnă să-ți trăiești viața. Fie cu persoana iubită, fie cu Dumnezeu! Este o chestie de alegere. Te uiți la doi bătrânei ținându-se de mână, care încă mai au puterea de a-și zâmbi. No, copilași, aia-i iubire. Fără alte frazeologii goale. Acei doi bătrânei, după 400 de ani de căsnicie, au reușit să fie înțelepți. Da, înțelepți. Prin înțelepciune reușești să învingi problemele, care sunt, slavă Domnului, cu căruța. Au știut să negocieze, chiar dacă aveau momente interioare când i-ar fi rupt capul soțului. Dar, problemele sunt ca o oglindă: vezi răul din tine in celălalt. E simplu!
Întreb pe o tanti: nu te-ai săturat să stai la cratiță? Încercam să fac pe inteligentul. O fac din iubire, îmi răspunde ea. El când îmi spune” Sărut mâna de masă, a fost delicioasă” și mă sărută pe frunte și mă ia în brațe, mă simt ca-n Rai, împlinită absolut. O fac din dragoste și iubire. Chiar și după 10 ani. No, fraților, m-a lăsat fără cuvinte. Cea mai frumoasă declarație de dragoste. De ce mai stai cu el, când zilnic mergi în fața aragazului, roșie de furie, mai dai un dumnezeu, și faci o haleală plină de ură. Cretinul vine acasă, nu vede drama care se consumă in interiorul soției, mâncă bine, râgâie bărbătește și se pune la meci. Asta înseamnă o căsnicie ratată. Sau mergi la o bere cu baeții și apari acasă duhnind a borhot împuțit, întorcând mațele tuturor vecinilor de pe scară, nevastă-ta mai având puțin până să moară. Asta înseamnă o căsnicie ratată. Când îți lași sistematic ciorapii împuțiți în mijlocul camerei. Când nevasta face curat de-i sar ochii și tu te scarpini filozofic in cur. Când nu participi cu ea la făcutul ciorbei, fasolei cu cârnaț, a curățeniei. Când faci dragoste cu ea de două ori pe an...că n-ai chef. Asta înseamnă ratări. Ce-i iubire? Bun simț. Dacă ai bun simț, poți avea o viață corectă, vei ajunge după decenii de căsnicie s-o iubesti ca la început și să-ti fie prietenă, soție, amantă....tot!
Pentru greșeli gramaticale, nu mă împușcați. Am urât-o toată viața! Pe doamna gramatică. :))) să fie primit!

Bă, dar proști mai sunteți!

Eh, vorba vine. Știți cum e: titlul atrage. Dar, este și un adevăr aici. Hai să ne gândim. Unui om îi venise dor de munte. Și se gândea în gândul lui gânditor să plece la munte. Cum? Cu ceva mijloc de transport. Dar când? Opaaaa....e, aici e baiul! Când? Când să ne mai bucurăm de viață? Nu poți pleca pentru că ești la muncă. Nu poți pleca pentru ca dai un jeg de examen. Nu poți pleca pentru că nevasta o doare-n cot. Nu poți pleca pentru că pe tine te doare-n cot. În generel, nu poți pleca pentru că ceva aiurea te reține. Munca e aiurea? Da, mai ales în Romania! Și uita așa viața se duce naibii, îmbibând-o cu frustrări și nereușite. Suntem proști? Suntem.
Te însori cu o țoapă/țop ( ăsta o fi masculinul?). Viața devine un calvar. Certurile devin o specialitatea a casei. Nu te desparți de ea. Nu cunoști motivul, dar mereu îți spui aceiași placă: hai, că poate va trece. Nu, nu va trece. O să fiți doi bătrâni frustrați, care se urăsc de moarte unul pe altul și care-și doresc moartea unul pentru altul. Suntem proști? Suntem.
Ai un salariu de mizerie, stai într-un oraș de mizerie, și totuși, nu rupi ușa. Rămâi încremenit în proiect. Nu poți ieși. Te uiți dimineața în oglindă, și îți spui: Dumnezeule, încă o zi de muncă! Fața, ușor, ușor se învechește, frustrările din matale se înmulțesc ca gândacii de bucătărie, ai vrea să te sinucizi dar gândul că, in altă viață, o altă muncă năucitoare te așteaptă, te face să te răzgândești rapid. Suntem proști? Suntem.
Sunt o serie de (in)acțiuni în viață care dărâmă. Viața, evident. Am folosit des cuvântul frustrare. Exact: el e principalul aliment cu care ne hrănim traiul. Într-o lume complet idioată, dezinformată sau lipsită de  caractere...unde ar trebui să te poziționezi, ca ființă? Să mergi să dai cu parul  în cap individului care ți-a secat creierul? Nu e frumos. S-o scuipi pe țoapa care te-a lăsat pentru cefosul cu merțan? Nu e frumos și ai putea lua și bătaie. Ce să faci? Și, neștiind mai nimic, alegi să stai căldicel: nici așa, nici așa. Mergi la muncă, pleci capul. Mergi acasă, pleci capul. Mergi pe stradă, pleci capul. Alo, doamnelor și domnilor, mai avem și noi puțină demnitate în noi? Sau lăsăm pe orice mârlan să ne jignească, să ne scuipe și să ne arate cu degetul? A spune verde-n față ce ai de zis, este  o crimă? Da, pentru unii este! Unora la place să pupe mai des decât o actriță de film porno, în fund(uri). Să se lase manipulați, să se lase prostiți. Unora le face plăcere să NU fie demni. Să se rateze existențial, chiar dacă sunt rezolvați financiar. Banii nu aduc demnitatea. Suntem proști. Suntem.  Să fie primit!

Cine îmi dă o găleată cu curent?

Că generația de copii a fost tâmpită nu mai e un secret. Toți știu asta. Factorii de decizie  se fac că știu, se fac că fac ceva nefăcând nimic. Familia e tâmpită și ea. Că tinerii sunt analfabeți...de asemenea nu mai este un secret. Și nu vorbesc de un analfabetism în stilul clasic. Nu, acești copii nu mai înțeleg sensul cuvintelor, nu mai percep simbolistica din spatele cuvântului. Se uită la tine ca boul la poarta nouă. Dar ce să ceri de la un copil când părintele habar n-are să scrie corect? Nu cere nimeni să fii întrupat în Pruteanu, dar nici să-ți bați, conștient!, joc de limba română. Cum se face educație unui copil: prin puterea propriului exemplu. Dacă un tată, de exemplu, nu a pus niciodată mâna pe o carte, măcar așa, la vrăjeală, cât să vadă plodul, dacă în casă se ascultă cea mai proastă muzică, dacă plodul poate face ce vrea fără pic de opreliști, dacă ...dacă...Atunci, mă întreb, cum se poate educa un copil când familia e tâmpită? Și nu mă refer la familiile de la țară,  care, vorba aia, nu au acces la cultură.
Un caz pe care l-am auzit de la un amic: un profesor cere elevilor să aducă o găleată cu curent. Trei sferturi au ridicat mâna cerând să facă treaba asta. Profesorul se șochează. Repetă. La fel. No comment! Tot mai mulți sociologi spun că plozii nu mai sunt în real: ei trăiesc în online. Capacitatea lor de a fi atenți se reduce semnificativ, oameni numai buni de manipulat. Niște viitoare legume. Nu mai spun de mâncare, o haleală plină de E-uri, care, de cele mai multe ori, afectează exact gândirea și capacitatea de a mai fi receptivi în real. Să nu mai povestesc de desenele animate. Părinți care-și uită plozii în fața Tv-ului, deranjându-i deranjul copilului care deranjează deranjul din creierul lor. Pesimism? Nop! Dacă ar fi numai atât...Oricum, somn ușor în continuare. O să creșteți pe lângă voi, dragi părinți, niște viitori condamnați la viețuire! Să fie primit.