Mami...mă iubești și pe mine puțin?

Cum e să fii copil? E frumos. Așa îmi imaginez eu o copilărie, mai ales cea pe care am trăit-o eu. A fost o altă lume? Poate că da. Oricum, a fost o altă societate în care copilașii puteau zburda în voie. Am făcut o școală unde respectul și bunul simț erau etichete bine stabilite. Acum? Acum paradigmele s-au schimbat. Copiii care se sinucid pentru că părinții sunt inconștienți, făcându-i să devină maturi mai devreme decât prevede natura. Cei mici sunt împinși, ca într-un abator, în nenumărate activități extrașcolare, activități care efectiv le taie starea de copilărie. Înainte zburdam prin jurul blocurilor, mamele noastre urlând ca disperatele după noi să mai halim ceva. Cine avea chef de asta? Azi, plozii sunt scoși în țarcurile de joacă. Mamele înfig în dânsele 2-3 țigări cu alte câteva mame, apoi își duc în casă copilul. Hai, gata, să mergem. Mama are de văzut un serial. Și-a făcut datoria: a scos copilul la aer, ca pe un cățel. Și-a făcut nevoile, hop sus în casă. I se va pune o tabletă în ochii copilului, i se va da niște desene animate tâmpite cu monștrii și bătăi intergalactice, copilul este sedat mental, deci el va fi cuminte. Mama o să-și vadă serialul liniștită. Asta în cazul fericit când mama e cu copilul. În cele mai multe situații copilul e ținut de terțe persoane. Ei trebuie să muncească ca disperații pentru a achita cele trei abonamente de telefonie, curentul de la cele patru televizoare din toate colțurile camerelor, cele două mașini care gâdilă orgoliul familiei. O familie modernă care lucrează pentru a achita starea de confort...de care nu ai nevoie. Și, atunci, copilul o să te întrebe, după ce se satură de sutele de desene văzute: mami...mă mai iubești și pe mine puțin?