Ce-i iubirea? Nimic! Cum nimic? E, uite așa, nimic! Este o construcție interioară normală, oferită de Divinitate. Ea nu trebuie să fie ceva, ea ESTE! Ok, acum că am definit iubirea, ce-i cu ea? Cum ce-i cu ea? Păi da, ce-i cu ea! Nu e nimic cu ea, chiar dacă ea, săraca iubire, e pe buzele tuturor. A ajuns curva societății. Traseista notelor muzicale, ciudățenia din texte. E omniprezentă. Iubi, iubirici, iubire, ibirica...ea este schimonosită absolut.
Cum trebuie să iubim? Ca un om, măi oameni buni. Dacă iubești, cum Dumnezeu să fii gelos? De unde această ruptură de logică? Așa de bine e împământenită, la fel ca aberația față de biserică. Se spune că scrie în Biblie următoarele: crede și nu cerceta. Au văzut că nu merge cu Biblia, au cotit-o spre Biserică, cum că ar fi zis ea. E, așa-i și-n cazul iubirii: nu ai cum să fii gelos. Păi, hai, și tu acum. Parcă puțin trebuie să fii, nu? Nu, cap de alună! Nu trebuie să fii gelos. De aia a lăsat Dumnezeu pe pământ încrederea. De aia se spune la altar: cu tine până la moarte, și nu până la primul amant. Dacă ai amant, esti o cretină, măi tanti. Dacă ai o amantă, ești un cretin, măi nene. Și într-un caz și-n celălalt...nu ați învățat nimic din viață. Spune-i, bre, soției: fă, nu te mai plac. Vreau să fiu sincer cu tine. Nu te mai suport. Puți, ești leneșă, hai lasă-mă! Dar îi spui. Fii bărbat! Iubirea implică sinceritate! Aaaaa, păi spune așa, măi nenică. Scuză-mă, dar ce-i aia sinceritate? E, aici e buba buboasă! Lipsa de sinceritate și de încredere anulează iubirea. Iubirea profundă! Nu aia cântată de Guță și fratele Salam...și nu numai.
De ce trăim în viață? Cum de ce? Să avem pentru ce muri! Măi, ești țăcănit? Eu întreb de altceva. Nu știu, spune-mi tu, mă deșteptule! Să invățăm, plantă ornamentală ce ești! Să învățăm. Luăm capace, pumni în ficați, în bojoci...ne ridicăm și o luăm de la capăt. Am avut experiențe neplăcute? Dar oțelul cum se face? Am ca pregătire meseria de oțelar. Că am ajuns ospătar...e altă poveste. Că mă mai dau și filozof după 2 noaptea...e melancolic deja. Deci, revin la oțel: cum se face el? Las în urmă elaborarea lui, de la faza de rocă la metal. Dar, un oțel, ca să-i dai o formă, se reîncălzește, se înroșește pentru a putea fi maleabil. Așa se poate forma o sabie de samurai perfectă: prin înroșite, batere repetată, șlefuire și ștanțare. Apoi te uiți la sabie și-i vezi perfecțiunea. Așa e și-n cazul nostru, cel omenesc. O dai în bară. Nu a fost bine. Vezi rezultatele, le analizezi, vezi unde ai greșit, iți faci o critică severă dar constructivă, și mergi mai departe. Vad ameni care au căzut în depresii severe. Că i-au lăsat nevasta. Sau soțul. Dar, de ce te-a lăsat oare? Dacă ești nevinovat, ghinion! se întâmplă. Dacă ei culpe, stai nene jos, ia un pahar de țuică curată, analizează-le profund, pune-le pe o hârtie, și trage niște învățăminte din trăirile trecute. Prostia doare, și să insiști pe ea nu te duce decât in disperare și, poate, la sinucidere. Gândiți-vă: de ce ar trebui să suferim? Dacă tot trăim în veșnicie, iar când o vom mierli de pe acest pământ schimbând doar starea de agregare, de ce ne-am urca pe pereți de dureri? Serios! Cât de cretin putem fi? Iubirea înseamnă să-ți trăiești viața. Fie cu persoana iubită, fie cu Dumnezeu! Este o chestie de alegere. Te uiți la doi bătrânei ținându-se de mână, care încă mai au puterea de a-și zâmbi. No, copilași, aia-i iubire. Fără alte frazeologii goale. Acei doi bătrânei, după 400 de ani de căsnicie, au reușit să fie înțelepți. Da, înțelepți. Prin înțelepciune reușești să învingi problemele, care sunt, slavă Domnului, cu căruța. Au știut să negocieze, chiar dacă aveau momente interioare când i-ar fi rupt capul soțului. Dar, problemele sunt ca o oglindă: vezi răul din tine in celălalt. E simplu!
Întreb pe o tanti: nu te-ai săturat să stai la cratiță? Încercam să fac pe inteligentul. O fac din iubire, îmi răspunde ea. El când îmi spune” Sărut mâna de masă, a fost delicioasă” și mă sărută pe frunte și mă ia în brațe, mă simt ca-n Rai, împlinită absolut. O fac din dragoste și iubire. Chiar și după 10 ani. No, fraților, m-a lăsat fără cuvinte. Cea mai frumoasă declarație de dragoste. De ce mai stai cu el, când zilnic mergi în fața aragazului, roșie de furie, mai dai un dumnezeu, și faci o haleală plină de ură. Cretinul vine acasă, nu vede drama care se consumă in interiorul soției, mâncă bine, râgâie bărbătește și se pune la meci. Asta înseamnă o căsnicie ratată. Sau mergi la o bere cu baeții și apari acasă duhnind a borhot împuțit, întorcând mațele tuturor vecinilor de pe scară, nevastă-ta mai având puțin până să moară. Asta înseamnă o căsnicie ratată. Când îți lași sistematic ciorapii împuțiți în mijlocul camerei. Când nevasta face curat de-i sar ochii și tu te scarpini filozofic in cur. Când nu participi cu ea la făcutul ciorbei, fasolei cu cârnaț, a curățeniei. Când faci dragoste cu ea de două ori pe an...că n-ai chef. Asta înseamnă ratări. Ce-i iubire? Bun simț. Dacă ai bun simț, poți avea o viață corectă, vei ajunge după decenii de căsnicie s-o iubesti ca la început și să-ti fie prietenă, soție, amantă....tot!
Pentru greșeli gramaticale, nu mă împușcați. Am urât-o toată viața! Pe doamna gramatică. :))) să fie primit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu