Pentru familie, cu durere!

    -Rasa mă-tii de obosit! Te dau cu dinții de bordură,mă m..e!
 

Eu cred că nu ar trebui bătuți copii în școli. Nu copii, ci părinții lor, care sunt prea tâmpiți ca să-și crească odraslele. Ce vină au plozii că provin din familii nesimțite, pline de fițe și bani, unde bunul simț lipsește cu desăvârșire iar tupeul e dus la rang de artă? Micuții vin la școală ca pe tarlaua mă-sii, pe profesoară o văd ca pe o servitoare bună de scuipat iar pe colegi, care poate sunt mai sărăcuți (dar cu bun simț), numai buni ca material al batjocurii. O societate tâmpită, cu familii tâmpite, bătute-n cap și ahtiate după bani și aifoane, dar care ”uită” să-și crească înaintașii. Ce să-i spui unei mame care-și aruncă guma de mestecat în centrul Timișoarei cu plodul de mână( las deoparte faptul ca avem un primar cretin, care face treaba cu fundul și nu cu capul)? Și după ce face un frumos balon, pocnindu-l, evident! Ce să-i spui? S-o iei de păr și s-o dai cu capul de caldarâm? E asta o soluție? Se spune ca noi, ăștia creștinii, suntem cu iubiricile, suntem umflați de atâta iubire, mai-mai să pleznim. Dar, în aceste cazuri, mai este loc de iubire sau de bâtă? Țin minte pe d-l Danciu, directorul școlii generale nr 3, din Hunedoara. Făceam într-o zi pe șmecherașul pe holurile școlii. Și mă prinse în fapt don Director. Un tip micuț, grăsuț, c-o palmă cât inima lui Stalin (oțelarii știu despre ce e vorba). Mă luă de perucă și-mi trase o palmă de-mi sfârtecă toată șmecheria din fund. Și nu am rămas cu atât. A pus mâna pe telefon și a sunat acasă. Și a spus că mi-a dat un capac la ureche și data viitoare să-și crească plodul cum trebuie. Adică mama! Ea, care mă credea un perfect, e sunată de directorul școlii. Acasă nu mă așteptau palme, dar mă așteptau ochii ei, care sunt mai nasoli decât palmele. Le preferam, ca să fiu sincer. Așadar, dacă un mucos ia o palmă acum, vine un bălos de tătic și-l face cu ou și oțet pe director. Asta în cazul cel mai bun. Dar acel tâmpițel de 12 ani, flegma de mama focului pe holuri, sau înjura ca un birjar, sau se scobea în nas ștergându-și mucul de geam, sau mai să-și violeze colega, care și ea e la rândul ei aproape dezbrăcata, ca o curvă depravată. Ma uit în școli și mă teleportez imediat într-un bordel din Asia. Fete semidezbrăcate, consumate de cât sex au făcut, toate găurile lăsate de Dumnezeu fiind deja uzate. Un dobitoc dintr-un liceu leșină când vede un filmuleț despre avort. Mare tam-tam in media! Dar când progeniturile se holbează, ca niște retarzi, la filme porno( pe tableta cumpărată de țoapa de mă-sa), plodul neștiind încă să se șteargă bine la nas, nu mai leșină? Ăla mic abia știe să zică caca, însă, deșteapta de mă-sa, deja îl cablează la aifon și alte tembelisme de felul ăsta. Fă, mai întâi educă-l, toarnă în el bunul simț, vorbește cu el, idioato! și nu-l proțăpi în fața unui ecran, pe post de familie. Acum ceva timp, într-un liceu din Romania, văzui cu ochii mei una bucată plod spunând unui profesor cam timid: mă, m..e, vrei să te dau cu dinții de bordură? Marș, rasa mă-tii de obosit! Zăbăloșii de colegi-ați ghicit!- râdeau! Să ne fie de bine!

Vreau să mor! !!!!!! Voi înțelegeți?

    America, țara tuturor posibilităților. Se întâmpla undeva prin 12. 2012, pe un vas de croazieră când, conform predicțiilor Mayașe, trebuia s-o mierlim. S-o mierlim ca-n filmele americane: cu valuri mari, cutremure, trăznește și, eventual, ceva omuleți verzi. N-a fost cazul. Eu, ca să sărbătoresc eșecul mierlirii, eram amețit bine de la vodcă. Ca să servești tâmpiți, trebuia să fii beat bine. Nu chiar beat, dar amețit. ca să fie bine. Deci, fiind în restaurant, se pune la masă o familie, cam agitată, așteptând ceva. Nu m-am prins că ei îl așteptau pe domnul Armaghedon, eu fiind un incult din estul europei. Mă duc la masă, îi salut (ca să fiu corect politic) și îi intreb ce mai fac deși nu mă interesa deloc. Credeți că de fiecare dată când întreb pe cineva ce face, chiar mă interesează? Să fim serioși!
      Doamna ( ca să nu-i spun țoapa), se uită la mine, cu niște ochi cel puțin disperați, și ma apucă de braț, cel puțin la fel de disperată. Zic: ”opaaa, hai ca se îndrăgosti baba de mine ( era o țoapă vârstnică). Mă lipesc și eu de-o avere, ceva!” Fals. N-a fost asta. Tanti era surescitată de ce voi face eu în cazul apariției domnului Armaghedonu. ” Maică (dar în stilul american, care suna dizgrațios), tu ți-ai făcut provizii de conserve?” Am crezut că glumește. Nu-mi făcusem provizii de conserve, fiind îmbibat de vodcă, chiar nu mă gândisem la treaba asta. O costiță cu fasolică? Nu suna rău. Zic in cel mai sincer mod: ”Nu, mamaie( tot in americănească, care sună la fel de dizgrațios)” Mamaia, tot mai disperată, vecină cu apoplexia, se ridică grațios de la masă, in văzul familie, evident, ca să-mi spună că: ”trebuie să-ți faci, nu-ți dai seama ca va veni sfârșitul lumii?” Ahaaaaa.....zic în gândul meu: tanti e excitată de domnul Armaghedonu. Și o întreb naiv: ”nu vă supărați, cum vine sfârșitul? Întâi în Europa și apoi în SUA? Că dacă era ceva, mama m-ar fi anunțat, chestia cu mierlitul fiind cu 9 ore mai devreme decât America” Se uită la mine șocată, se așeză, și își continuă înfulecatul din haleală. Am pus o familie de americani pe gânduri. Voi fi salvat de la iad! Deci, românii sunt inteligenți. M-am pus și eu în ecuație? Hmmm...asta e: a fost o scăpare! Să fie primit! Deci, dragii mei, cumpărați-vă conserve cu cotiță si fosolică. Cine știe! Să fie primit! Partea a doua!

Țara lu' Neumarkt. Poveste cu nesimțiți.

    Nu știu cum să vă spun, dar suntem jegoși. Al naibii de jegoși. Se face că suntem în țara PET-urilor și pungilor de plastic. Să iau, ca exemplu, șoseaua dintre Oravița și Timișoara. La ieșirea din Oravița, imensul câmp din stânga șoselei (dacă se poate numi șosea), ca într-un decor apocaliptic, tronează prin copăcei și boscheți un frumos decor de pungi și ornamente plasticate, duse de vânturi, de timp și de nesimțire. În cazul mai sus menționat, nu mai putem spune că au venit oltenii să planteze acele frumoase pungi(milioane!). Bun, las deoparte faptul că acolo ar fi trebuit să fie o cultură de porumb sau altele de-ale gurii. N-are rost! Oamenii au devenit foarte domni și nu-și mai murdăresc mânuțele. Să le fie de bine!
    Timișoara. Oraș cu pretenții de capitală europeană(sic!). Cum în oraș tronează un primar de excepție (glumesc,evident!), gunoaiele fac parte din decor. Nu mai deranjează pe nimeni. Să ne înțelegem: în centru, pe unde defilează domnia sa, curățenia e maximă, Poliția Comunitară e exemplară (lăsând deoparte faptul că păzesc un pasaj, fapt unic în lume, cred), totul e frumos. Cum ieși din centru, PET-urile stau ca niște ostași nemuritori, gata să atace omenirea și s-o răpună.        Timișoara - Deva. Un traseu frumos, cu peisaje de excepție. Problema e cam așa: nu prea le vezi- pe ele, peisajele-de PET-uri și pungi. Dumnezeu a făcut universul infinit. Fals! Gunoaiele din Romania sunt infinite. Am întrecut creația divină. Acum vine întrebarea legitimă: câtă nesimțire poate să (mai) zacă în român? Oriunde te învârți, dai de gunoaie. Peste tot, prin păduri, la șes, pe vârful Omu, pe fundul Marii Negre, în depresiuni, in rezervații, pe zimbrii, în zimbrii, în fântâni...oriunde dai de un PET, de o pungă , de o plasă cu Lidl, de o sticlă de Stalinskaia (goală), de niște mortar, cărămizi, câini, motoare, rachete balistice, submarine, părți din turnurile WTC, pisici, reni, crocodili și toate animalele pământului moarte, fosilizate sau vii.
   România se află sub un sarcofag de plastic, mai ceva ca sarcofagul Cernobâlului. Dar recordul îl bate berea Neumarkt. Este omniprezentă. Pe raftul oricărui magazin, dugheană, munte, mare, câmpie, râu, ram, frunză, aprozar sau pompă funebră. Cât timp îți spală și îmbracă mortul, dai o dușcă rece de bericică. Puternică și amăruie! Fie ca îngropăciunea să fie mai veselă! Vai de noi! Lăsăm copiilor doar dezastru, putoare, duhoare, mortăciune. În halul în care a țara asta, așa e și sufletul nostru. Murdar, împuțit și coclit. Să fie primit!

Jocul de-a Moartea.

  De fapt, ce vrem de la viață? Vrem multe, dar toate care vin trec pe lângă noi într-o viteză amețitoare, fără ca măcar să le percepem.  Asediați de gânduri, suntem condamnați, cu executare, în închisoarea minții, a propriei noastre minți, tânguindu-ne, văitându-ne, dar nu putem observa un lucru surprinzător: ușa celulei e deschisă. Trebuie doar să pășim afară. Ne este frică. Teribil de frică. Suntem anesteziați de frică și doar impulsurile animalice ne mai scot din amorțeală. Suntem terifiați la gândul morții, căutăm cu ochii împăienjeniți în ghiocuri, stele și-n palme, poate-poate ne vor transmite o dată când o vom mierli. Nu înțeleg frica de ceva care se va întâmpla oricum. E cel mai sigur lucru. Moartea. Și taxele, evident! Dar ce este moartea? O tanti îmbrăcată în negru, care ne decapitează cu coasa? Nu cred că mai este corect politic să fii decapitat cu o coasă. Trebuie să se adapteze și ea rigorilor impuse de noua gândire, nu? Doar dacă tanti în negru face parte din ISIS, ceea ce e puțin probabil. Pe ăia nu-i sperie moartea, știind că în rai sunt așteptați de o cohortă de virgine. Dacă e să mă întrebați pe mine, eu unul m-am împrietenit cu moartea. Nu-mi dă fiori, cel puțin până amu. Imperiul fricii e atât de mare, încât omul e în stare de orice. Tocmai de aceea au fost inventate si sistemele totalitare moderne, începând cu secolul XIX, pentru ca omul să fie condus de mânuță spre un ideal la care singur nu putea ajunge, uitându-și sensul, sufletul și propria lui viață. Viața o conducea altcineva: Partidul, ideologia, frica, tortura, disperarea. Sa ajuns la haos și nimic mai mult.

   Starea de incertitudine a cuprins întreg mapamondul. Asta a fost și intenția. Pacea plictisește. Liniștea e neinteresantă. Avem circ, avem pâine. Este excelent. Așa anesteziem și mai mult conștiința, drogăm sufletul și ne prostituăm intelectual. Importurile de incultură sunt cele mai profitabile  la nivel mondial. A spune ca televiziunea face propagandă și manipulează, nu mai șochează pe nimeni. A spune că liderii mondiali duc planeta spre catastrofă...e de prisos, pentru că ei știu acest lucru, făcându-l cu bună știință. Trei sferturi din oamenii planetei aplaudă frenetic acest spectacol, iar restul se intreabă în ce direcție mergem și când ne vom lovi de zid. Se tot vorbește de o spiritualizare a maselor. Da, se va face, dar cu o spiritualizare de piață, de birt coclind a alcool și tutun. O spiritualitate care nu pune întrebări și nu face probleme sistemului. O spiritualitate corectă politic. Toți merg pe conceptul de ”a fi liber”, dar nimeni nu știe cu ce se mănâncă libertatea. Libertatea sau libertinajul?  Ce înseamnă să fii tolerant cu mizeria, cu libertinajul, cu prostia? Se impune, aproape cu forța, toleranța, dreptul omului și alte asemenea aberații. dar până unde? Dacă nu ești de acord cu unele principii venite din laboratoarele de prostit în masă, îți riști cu adevărat libertatea. Așadar, trăim vremuri foarte interesante. Comunismul e o glumă față de experimentele la  care suntem supuși acum. Americanii deja se simt terorizați, închiși în țara lor, tâmpiți de-a dreptul. China continuă spălarea pe creier a populației, care oricum e muritoare de foame. Europa e invadată cu acceptul minților luminate din UE, fără ca cineva să poată face ceva. Canada e ținută ca rezervă. America latină produce drogul necesar ca tineretul să tacă naibii din gură. Asia e devastată , reconstrucția ei n-o mai prindem noi, ca generație. Rusia face pași de vals,  neștiind nici ea în ce luntre stă, scuipată de restul granzilor. CE vedem? Un pământ tot mai arid, distrus și poluat, lideri care se întrunesc prostindu-ne despre scăderea poluării și multă frică. Ingrediente perfecte pentru a o lua razna. 

Valentine-Valentine!

   De ziua îndrăgostiților...cu multă scârbă. Ah...dar cum pot vorbi astfel? Vor veni iarăși pozitiviștii de serviciu, trăgându-mă de urechi că sunt de porc și că voi împrăștia ură. Scuturându-mă de indivizii ăștia, am câteva argumente de bun simț, cred eu:

    1. Minciuna in care trăiesc multe cupluri. Odată că sunt sătui de ei înșiși, dacă ajung și la faza de măritiș va fi făcut de ochii lumii, pentru că așa dă bine. Încă o ocazie de a lansa declarații de dragoste, goale de conținut.
   2. Celebrele flori. Oare câți dintre bărbați oferă o floare din dragoste cât mai apropia de real? ”Iar e 14. Iar trebuie să cumpăr flori. Urăsc ziua asta”. Sună cunoscut acest dialog? Foarte!
   3. Cadourile. Mereu stai să-ți rupi creierii ce cadou să-i faci ca să nu strâmbe din nas, spunându-ți cu juma de gura: iubi, ce frumos e! Nici ea nu crede și nici el. Și-au făcut datoria. Sunt mulțumiți.
   5. Penuria din marketuri. 14 februarie anunță colapsul din luna martie. O altă lună ciudată, mâncătoare de nervi. Ce să-i cumpăr? Ce să-i iau? Oare îi place? Oare o să mi-l dea de cap? Întrebări existențiale! Ce mai contează că planeta se duce naibii, iubi să fie fericită!
   6. Restaurantele ticsite de amorezați cu ochii dați peste cap, fiecare domniță primind dozajul de cuvinte ”rupătoare” de corazon, evident, cu trandafirul de rigoare lângă ea. Roșu, neaparat! Ospătar fiind, urăsc ziua asta. Nu ziua în sine, să ne înțelegem, ci porcăria care se sărbătorește.
   7. O nouă ”sărbătoare” importată din țara lui Sam. Un nou rahat consumerist, ca să fiu scurt.
   8. Publicitatea media se întrece in penibilități: vrei să crapi ca un om îndrăgostit? Cumpără de la noi! Vrei s-o mierlești amorezat? Hai la mine! ...si alte panarame de reclame.
   9. Evident, după micii consumați cu iubi, merge și o partidă de amor, nu? Că doar nu dă degeaba( gentlemanul,da?) masa. Pe pat, în mica garsonieră proaspăt parfumată (eventual și igienizată), vor trona celebrele petale de trandafir, aruncate cu inima strânsă la gândul minutelor (5, poate) de deliciu sexual. Eventual, cu intrebarea capcană din final: iubi, ți-a plăcut? Ce ar putea răspunde, săraca domniță, chiar de 14? El e happy...ea nu! Asta-i viața, până la urmă!
 
10. Concluzie (doar tâmpiții trag concluzii): credeți-mă, 80% din cazuri sunt după tipologiile enumerate mai sus, pentru că și eu, la un moment dat în viață, am făcut la fel. Și treaba e tot mai acutizată acum. Nesinceritatea și proasta creștere fac din 14 februarie o zi și mai dizgrațioasă. Cel puțin pentru mine! În rest, să fie primit!

Bun simț?

   Omul, un animal schingiuit de ură. Eram intr-o zi de vară într-un firobuz timișorean, ticsit de lume. Și, ca atmosfera să fie și mai încinsă, aerul condiționat dormea. Un somn liniștit, făcându-ne în ciudă: nah, crăpați, idioților, la 40 de grade. Se distra și el cu noi, ce să-i faci. Povestea: ne având de lucru, mă aventurez în acel cuptor pe roți. Mă întrebam cum rezistă șoferul și nu dă cu mașinăria, cu tot cu oameni, în frumosul edificiul al RATT-ului. Mă rog...Între timp, o femeie gravidă se riscă a urca în acel iad plin de oameni. Mă intrebam ce-i în capul ei. Era o nebunie curată. Acum, în dulcele nostru stil creștinesc(sau ateist, de ce nu!), ar fi fost ca cineva să se ridice și să lase o viitoare mamă eroină să se așeze. Au trecut secundele, cuptorul se pune în mișcare, dar nimeni nu catadicsește să lase un scaun acelei femei, care chiar avea nevoie. Ne având de lucru(partea a II-a), propun unui domn, care părea foarte sănătos, să facă un gest de omenie și să-i cedeze locul. Am primit o serie frumoasă de cuvinte care-mi mângâiau mama, apoi a trecut pe la familie, sfinți și alte entități mai mult sau mai puțin sfinte via morminte și cruci. Un întreg pomelnic. Prima mea ieșire a fost să-l pleznesc peste bot. M-am abținut. Un alt domn a făcut gestul de a se ridica și a ceda locul. Totul se calmase, eu rămânând cu pomelnicul coborât din toate orizonturile. Ce am constatat:
   1. Pe nimeni nu a afectat imaginea. Au pus ochii în pământ și si-au continuat meditațiile in Nirvana.    2. Reacțiile civice lipsesc cu desăvârșire. Stilul struțului: nu văd și nu aud nimic. Nu mă bag, că poate mă lipesc de o palmă peste obrazul meu gros.
   3. Nesimțirea are un inconștient colectiv și se activează în cele mai neașteptate momente.
 
4. Poți face pe omul cu bun simț și s-o iei peste sfârlează cât ai spune pește, și nimeni să nu se deranjeze. Așadar, totul e conform planului. Să fie primit!

Trăim în Romania?

   Să omorâm oltenii! Stau în Timișoara de ani buni. I se mai spune și capitala Banatului(nu am înțeles niciodată de ce o regiune trebuie să aibă o capitală). Banatul e poziționat geografic în Vestul României. A României anului 2016. Totuși, observ un lucru destul de ciudat: Banatul nu face parte din acest popor, din această țară. Dacă ar putea, Bănățenii și-ar trage un gard elecrificat, la 30 de mii de volți, pe post de graniță. Fobia lor: oltenii și moldovenii. Dar nu, nu romanii, ci olteni și moldoveni! Ei, adică oltenii și moldovenii, după logica banatului, sunt o rasă subumană, degenerată care-i bună de ars în cuptoarele de la Auschwitz-Birkenau.
   Evident, nu toți bănățenii sunt sub aceste impulsuri, dar generația naționalistă(sic!), noua generație naționalistă vede într-un alt mod evoluția societății. Dar uită că-n pușcăriile comuniste, au murit după aceleași gratii olteni, moldoveni, evrei, țigani sau bănățeni. În războaiele purtate de armata română, la fel, aceiași oameni. Au murit Români, nu olteni, bănățeni sau moldoveni. Să nu uităm de dramele la care au fost supuse aceste două regiuni, respectiv oltenia și moldova. Foamete, îndobitocire, crime odioase, moarte. Regiuni unde dezvoltarea socio-culturala a stagnat, sau a fost reprimată. Să arăt situația de acum, când Sudul și Estul României e lăsat de izbeliște? E vizibilă cu ochiul liber.              
Liniștiți-vă , dragi bănățeni! Nu vă încalcă nimeni teritoriul. Banatul este în România și oricine are dreptul să stea oriunde. Asta ar trebui să priceapă acești oameni și să lase fobiile și orgoliile deoparte. Pace nouă!

Mai bine!

    Te prostești MAI bine.Te simți MAI bine. Fă cutare și te vei simți MAI bine. Urmează drumul cutare și te vei simți MAI bine. Cât de Mai bine putem să ne simțim? Până unde duce acest MAI bine? Care e limita la care trebuie să ne oprim? Unde te învârți, totul îți dă perspectiva că te vei simți MAI bine. Dar nimeni nu spune că acest MAI bine, te poate vârâ frumușel în groapă. Și atunci să vezi ce Mai bine te simți, când ți se va derula viața și îți dai seama că ți-ai ratat-o, că ai trăit-o ca un hibrid humanoid, ahtiat după material. Poate că ai o nevastă, poate că ai un copil, dar golul din interior e cât Groapa Marianelor.Să-l astupi nu prea ai puterea, îți lipsește cu desăvârșire voința, nu ai niciun țel. Totul încremenește în proiect, fără o finalitate precisă.
    Oamenii uită că trăiesc în veșnicie. Vor totul acum, dar nu dau nimic în schimb. Aroganța lor îi va duce la pieire. Azi te pui în pat, burdușit de planuri și cafele, maine te vezi rece, plâns fals de terțe persoane, care vor jubila la moartea ta. Te vor lăuda o jumătate de oră și îți vor da drumul într-o groapă, te vor astupa, și, eventual, îți vor pune o cruce la cap, asta dacă scapi de crematoriu, vârându-te într-o urnă, pe post de bibelou. Ce cinic: din măreția de om care ai fost odată, ai devenit un simplu bibelou, șters de praf din când în când. Ce ironie a vieții!
    Ați fost la vreo înmormântare? Ați vazut leșul care zace fără viață în copârșeu? Transpuneți-vă în locul acelui cadavru și faceți un joc al imaginației. Cum vă simțiți, mai ales în următoarele zile, când viermii se vor adăpa avid din voi? Să-i simțiți plimbându-se pe ochi, pe nas, în nas, pe gură și în gură, intrând fără pic de rușine prin viscere, sistemul imunitar fiind mort. Suntem prostiți, zilnic, să uităm cum e să mori frumos. Să mori frumos pentru lumea asta. Până să murim corporal, trecem prin mai multe decese. Existențiale, de fond, de caracter etc...Apoi vine ziua în care închidem ochii. Cum? Fiecare o face pe proprii lui...viermi! Sau cenușă.

Geniala ratare!

    Minte-mă frumos! Sau pe sistemul: da-mi voie să te pup în fund. Asta se pune cel mai adesea în relația angajat-șef, unde șlefuirea dorsală capătă valențe patologice. Ca să ai acces la grațiile patronului( care, de cele mai multe ori, este un cretin prin excelență), faci pe naiba-n patru și te aciuezi pe lângă el, îl mângâi ori de câte ori ai ocazia, chiar dacă ești penibil până în măduva oaselor. În cazul patronilor, directori sau ce-or mai fi...aici problema e dramatica: în loc să fie sinceri cu ei înșiși, mult prea adesea își construiesc o imagine falsă, rezultatul fiind un comportament fals, din care lipsește discernământul.
    Dezastrul e și mai mare în rândul cuplurilor, unde minciuna joacă un rol primordial, trecerea la sinceritate însemnând dărâmarea, de cele mai multe ori, a relațiilor. Nu înțeleg ca a fi sincer înseamnă salvarea dintr-un viitor colaps familiar. Se pleacă în minciună și se gată în minciună. Am văzut mii de cupluri până acum(îi buna la ceva și ospătăria). 80% din ele pleacă în viață învăluiți în falsitate și minciună. În maxim un an, ei se despart. De unde vine problema? Familie, societate, biserică. Familie: lipsesc valorile. Societate: nu se implementează valorile care lipsesc în familie. Biserică: lipsește unitatea. De aici, dezastrul! Peste 23 de milioane de avorturi; natalitatea se prăbușește; îmbătrânirea se accentuează, migrația este în floare. De la o minciună tot acest carnagiu social! Cum poți să-i spui unui amic: fratele meu, minți de îngheață Dunărea la 40 de grade cu plus! Cum poți să-i spui soției/soțului că-i neserioasă/neserios? Că nu are bun simț sau că la pierdut pe drum? De ce stai într-un loc unde patronul te face tâmpit, chiar dacă îi aduci beneficii înzecite? Cum poți să-i spui că este un arogant, că-și va da de perete cu afacerea din cauza lipsei de discernământ? Să nu uităm: 7 ani petrecuți în sânul familiei; 12-18 ani scoală + familie; 35 de ani job+familie; 10 ani maxim pensie. Cam așa arată viața schematic. Dacă-i scăldată în minciună, o să arate înfiorător. Să fii genial în a te rata! Să fie primit!

Despre ”triunghiul bermudelor”.

    Ba pe-a mă-tii! De când sunt pe lumea asta (nu de prea mult timp, ca nu-i bine și nu e corect politic), am observat trei tipologii de oameni: cei smeriți, cei plini de ei și cei care sunt la mijloc. Primii: cei smeriți. Aceste persoane sunt, de cele mai multe ori, plictisitoare, false, având un aer melancolic, adormitor de conștiință. Cel mai greu lucru în viață e să fii smerit. Adică: să taci naibii din gura atunci când trebuie și să vorbești atunci când trebuie. E tocmai invers! Se urlă, se întrerupe, un talk show politic mioritic, în care nimeni nu se ascultă, sfârșind prin a întreba: ce-ai zis? Dar, nu lipsește din vocabular marea depresurizare: iubirea! Ea, iubirea, se folosește mereu, ca pe o bâtă de baseball, atunci când interlocutorul ți-o trântește în moalele capului: iubirea e cea mai importantă, trebuie să iubești, bla-bla..și multe alte sfaturi. Sfaturi tâmpe de la o persoană care mai avea puțin și ți-ar fi înfipt tot setul chinezesc de cuțite din raftul bunicii. Eventual, să fie și ruginite, ca să fie treaba treabă. Al doilea tip: cei plini de ei. Hmmm...cu ăștia e de lucru, tati, nu glumă! Piedestalul pe care șed îți rupe ochii. Cunoscători a orice, nu te poți apropia de ei fără să te prăjească intelighența lor, nelimitată pe alocuri. Știu tot. Orice vorbești, ți-o întorc: nu, monșer, stai să-ți spun eu care-i treaba...Vrei sfaturi din metafizică? Nu-i problemă. Alchimie? Ce-i după moarte? A câta viață ești/este, stai liniștit, îți va spune. Dacă te pune ăla rău să-i contrazici, ai pus-o! înverșunarea cu care se năpustesc asupra ta, ar face invidioși pe Erwin Rommel sau chiar pe Alexandru cel Mare. Experiența lor de viață ți-e aruncată mereu în moacă. Experiență care vine din vremea Faraonilor, unde au stat la un ceai de tei cu Amenhotep al IV-lea în persoană. Toți sunt văzuși cumva inferiori. Dau verdicte, mai ceva ca un tribunal militar. Mândrii nevoie mare, ei au grijă de alții, ca de niște copii retarzi. O bunică blândă, care te mângâie pe păr. Te întrebi apoi, ca un idiot, de ce ești chel...Trei: cei care sunt la mijloc. Cu ăștia e grele, ca să citez din filozofi. Aici e vorba de tangaj, de vals. Depinde de situație: o poți arde pe smerenie sau plin de tine. Dacă întâlnești o fătucă cu 4 clase și îi spargi creierul cu citate din Einstein, ai dat-o pe spate. Merge s-o arzi pe ”ce inteligent mă făcu mama” și să mergi prin preajma ei cu pieptul umflat, mai ceva ca o cabină Scania. Dacă vine un om și îți încurcă gândul cu mintea, o dai pe smerenie, că altfel dă cu tine de pământ. În sens figurat, evident! Și n-o arde cu citate din Einstein. Și uite așa, poți jongla când la stânga, când la dreapta. Dacă le bați obrazul celor care se simt vârâți în vreo tipologie, ți-o întorc birjărește, dar cenzurat: ba pe-a mă-tii. Dar ce are mama, bre, cu matale? Unde sunt eu vârât? În smerenie, evident! :))))

Hai părinte, dă-i bice!

    Se spune ca Biserica este intruchiparea cerului pe pamant.Oare? Intrând intr-o zi in Biserica, spre umila cerința a cerebelului de-a se relaxa, de-a contempla la pacatele facute zilnic c-o deosebita ardoare, dau peste niste sâni foarte bine conturati de siliconul plătit de individul plin de bani, arătați cu mandrie la vedere in fata unui parinte care incerca sa evite cu privirea cei doi munti de silicon, care tronau in fata lui si a Sfintilor. Sfanta taina a cununiei. Dar pentru cine sa fie sfanta? Eram in Sfanta Biserica ca sa ma rog pentru propriile mele pacate. Insa, latura pamanteasca din mine a invis. Asta datorita si spectacolului inexpresivitatii fețelor prezente pentru juramantul de credinta, in care oricum nu credeau sau nu credea nimeni din cei prezenti, inclusiv parintele. Ma uitam, uimindu-ma cu cat eroism duceau chinul sederii in acel loc, pe care-l considerau doar o gaselnita, doar un ritual care se solda c-o hartie, inca una dupa cea primita din partea statului. rimasa de pe fata mirelui spunea tot. Stupoarea miresei sa manifestat fara pic de rezerve atunci cand individul ciudat, cu rasa colorata,le-a legat mainile."Fratioare,ce faci,bre?" parca o aud spunand, umflandu-si cele doua entitati siliconate, Intr-o disperare nedisimulata. Gandul ii fugea deja la veselii lautari, care-i vor binecuvanta auzul. Corul care incerca sa tina isonul lautarilor, o plictisea ingrozitor. Dupa jumatate de ora, eroismul actritei in rol de mireasa disparu cu desavarsire. Cele doua picioare nu-i erau de ajuns pentru a se putea muta unul pe altul. Avea nevoie de cel putin cinci. Privirea ei, care cauta cu disperare sustinerea barbatului, se uni bineplacut, realizand simbioza disperarii. Ultima reduta cazu, reduta nasilor, care au inteles perfect disperarea mirilor, o boala contagioasa, transmisa rapid si lor. Torpila transmisa de parinte prin cuvintele: Domnlui sa ne rugam! au ucis si ultima farama de rabdare. "Inca o rugaciune"? Disperarea cuprinzand pe toti cei prezenti, revoltand pana la greva generala neuronii nasului si a invitatilor. "Hai parinte,da-i bice" au fost cuvintele stoarse din puroiul de nerabdare, care exploda cu putere termonucleara, un tzunami dupa cutremurul produs in propia-i fiinta, depasita de lupta nedreapta dusa pana in acel moment. Nu am fost uimit. Am fost pregatit de aceasta ultima lovitura a nasului, prin simpla privire a infatisarilor destul de hidoase, mai ales in lumina lumanarilor. Transfigurarea lor, lua tente aproape caraghioase. Am vazut uratenia celeilalte lumi, cosmetizata de rimelul manelizat, c-o masca colorata, mediocra, rupta de elementul uman. Nimeni nu este format sa fie bisericos, ar fi prea frumos. Asta presupune luptă, pe care o inveți în timp. Însa, nesimtirea pare sa fie noua religie, noul zeu, noua identificare, noul cod de conduita. Homo manelis, este tot mai prezent, isi face simtita prezenta oriunde. 25 de ani salbatici plus altii 50, au facut din bietul om o entitate lipsita de cele mai elementare valori. Se poate mai rau? Nu sunt un profet, dar imi permit sa fac una: este abia inceputul. Restul sunt doar cuvinte, cuvinte care murdaresc. Pace vouă!- text scris in 2013

Eu...și vulturul pleșuv.

     M-am îndrăgostit! Cum la mine treaba asta se întâmplă rar spre deloc, și eu m-am mirat. Povestea e simplă. Ca orice creștin autentic, am plecat la Mall să pape și gura mea un KFC. Bio, evident! Prima chestie ciudată: scara rulantă care urca la haleală era oprită. O fi obosit și ea de câți flămânzi a cărat. Știi cum e să urci o rulantă defectă? Urcușul pe Himalaia în șlapi chinezești. Am ajuns cu bine, mi-am luat binemeritatul pui prăjit în ulei folosit de peste o săptămână și mă pregătesc să îmbuc bucuros. ”Pot sta cu tine la masă?” aud spunându-mi-se suav și cristalin. Am ridicat ochii din pui...și am văzut-o. Suspect de frumoasă și suspect de bine îmbrăcată. Având încă aripa în cavitatea bucală, nu am riscat să vorbesc, arătându-i locul liber de lângă mine. Zic: ”Iulică, hai că-i bine. Încă nu te-ai ramolit de tot”. Am început să ne privim timid, ea ochi albaștrii-frumoși, eu ochi căprui-obosiți. Inima începea să clocotească, numai bine de prăjit niște cartofi pai.
    Dar, cum poveștile frumoase au sfârșit trist, se vedea in zare dezastrul: cum să mănânci KFC cu niște unghii de 10 cm? Detaliu neinteresant. Pentru ea. Vulturul își înfipse cuțitele roșii (de pe degete) în bietul pui, care cred că înviase de teamă, chiar dacă el era mort înainte să se nască. Priveam, melancolic, un spectacol grandios, încă având acea aripă de pui in gură. Mai poți mesteca? Apoi, cade bomba termonucleară: vulturul cu ochi albaștrii, vârâ bucata de pui în spatele buzelor cărnoase, și începu să mestece. M-am trezit, teleportat, într-o fabrică de concasoare, de spart bucăți de rocă, freze care întră în munți,mușcând din ei. Plescăia intr-un mod înfiorător. Dacă mânca intr-un cimitir, morții ar fi rupt-o la fugă șocați. Dacă era în Arctica, pinguinii ar fi dispărut de pe Terra, sinucigându-se. Și eu eram pe cale să dispar. Aripioara mi se topise în gură, saliva transformându-se în acid sulfuric. Dacă aș fi scuipat pe masă aș fi îngăurit-o. Unghiile pline de ulei+ plescăiala+ observarea procesului de digerare din gură= Taifunul Katrina. Am vrut sa-i spun poftă buna. Aș fi jignit divinitatea dacă făceam asta. Înainte să mor din cauza exploziei craniene, am plecat, lăsându-mi puii acolo. În puii mei, am vrut să mănânc și eu un KFC și am dat bir cu fugiții! Ca să fie bine, am mâncat un castron de lapte cu cereale....acasă. Să fie primit! După cum ați realizat, am glumit: nu m-am îndrăgostit! Așadar, rămân un celibatar convins!

Îndrăgostit II

     M-am îndrăgostit, episod 2. Subsemnatul, amu mulți ani, pe vremea când pasiunea făcea ravagii în viața mea liniștită, n-am de lucru și mi se aprind tălpile. Nu de la foc, ci după o fetișcană. Frumoasă ce-i drept, dar cu parinți maniaci. Așadar, povestea începe sub auspiciile ” filmelor cu proști”. Eu eram actorul.
      Prima etapă: dușul. Dupa ce m-am săpunit ca un descreierat, mi-am zis sa mai aplic o ultimă spălare, să fiu sigur! Proastă alegere. Pe atunci, apa caldă se lua când doreau ei. Care ei? Ei! În concluzie... săpunit și fără apă. Caldă, evident! Domnul din mine, nu concepea ca pielea mea sensibilă să aibe contact cu gheața ce ieșea măruntaiele dușului. Dar, pentru o tanti, faci orice.
      Etapa a doua: Simeria. Destinația: Vilă( fără piscină). Eu, îmbrăcat corespunzător, parfumat de parcă eram o fabrică de detergenți, gelat (era pe atunci un gel cu care puteam unge liniștit lanțul de la bicicletă sau cel de la drujbă).
       Etapa a treia: întâlnirea. Cum era și normal, uit cadoul în tren. Mă cuprinse disperarea, dar ce puteam face la ora aia în Simeria? Pe atunci nu existau megamarket-urile. Erau ABC-uri. Care conțineau doar A-ul. Cu B si C...te descurcai. Am ajuns la destinație. Casa-i caldă, primitoare, fără părinți. Doar ea și eu, fabrica de detergenți. Și fără cadou. I-am spus ce sa intâmplat cu el. Nu cred ca am fost crezut. Cu-i pasă?
       Etapa a patra: când cavitățile noastre bucale au reușit să se unească, se aude un motor Diesel in curte. Mai aud un Diesel în pieptul ei, pulsul ridicându-se, cred, la 200. Pe juma de minut. Fiind băiat deștept, mi-am dat seama ca a venit maniacul. Tatăl ei. Zic: ” e ta-tu?” . Ea, șocată, dă din cap afirmativ. Îmi vedeam carcasa atârnând într-un abator, spintecat de sus și până jos, evișcerat. Ce fac? Vazusem un film, pe RTL, cum un nene tâmpit, prins fiind de soțul ei, sare pe geam. Îi spun planul. Vorbesc singur, ea fiind în transă. Trebuia să acționez. Sar ca un ninja la fereastră, o deschid și privesc hăul. Decât evișcerat, mai bine faceam pe Szobi Cseh. Am sărit în noapte și am rupt-o la fugă, duhoarea de parfum rămânând după mine ca după o cometă( era Fa, da? Sau Malizia?).
      Etapa a cincea: era glaciară. Mă văd în gara Simeria. Singur! Ca un cuc. Mai trebuia doar să cânt și, eventual, o creangă. Ca și gara, tot orașul era pustiu. Ca dupa o explozie nucleară. Era prezent doar frigul. Un frig dement, de Siberia. Îmi imaginam că voi călca pe vreun pinguin, ceva. Zic: hai că intru în gară, poate e mai cald. Fals! Era mai rece. Dar nu era vântul de afară. Începeam să-mi placă abatorul. Și eviscerarea. După doua ore critice, credeam c-o să mor. De-a binelea. Eram eu, gerul și parfumul meu, care-mi intrase în nări, disperându-mă! Ce-a fost în capul meu? Ora orgasmică. Trebuie să vină trenul. Nu mai vine! Are întârziere 42 de minute. Totuși, am reușit să problematizez: de ce nu 45 de minute? De ce 42? Sau 40? Mă enerva: cum 42? Încă 42 de minute in Arctica?
      Etapa a șasea: vine trenul. Agale. De ce să se grăbească? Parcă cineva îl împingea. C-o mână. Mă uit cu ură la mecanic, pe el îl doare-n cot. Pe mine nu, pentru ca nu-l mai simt. De la frig. Mă urc în vagon. Nu stiam ca românii au inventat peșteri pe roți. Ce idee! Genială. Mai urma să mă întâlnesc cu un urs în pină hibernare. Nu mai fac figuri. Ajung acasă criogenat, doar ochii fiindu-mi calzi. Abia peste ani, când m-am reîntâlnit cu tanti, am aflat că venise în acea seara frate-su. Nu ta-su! Sau mă-sa! Mama ei de treabă!!!! Ea are un copil acum(nu cu mine, evident!) , bărbat și casă. Eu, doar aminitiri! Hai că-i bine!