Ba pe-a mă-tii! De când sunt pe lumea asta (nu de prea mult timp, ca nu-i bine și nu e corect politic), am observat trei tipologii de oameni: cei smeriți, cei plini de ei și cei care sunt la mijloc. Primii: cei smeriți. Aceste persoane sunt, de cele mai multe ori, plictisitoare, false, având un aer melancolic, adormitor de conștiință. Cel mai greu lucru în viață e să fii smerit. Adică: să taci naibii din gura atunci când trebuie și să vorbești atunci când trebuie. E tocmai invers! Se urlă, se întrerupe, un talk show politic mioritic, în care nimeni nu se ascultă, sfârșind prin a întreba: ce-ai zis? Dar, nu lipsește din vocabular marea depresurizare: iubirea! Ea, iubirea, se folosește mereu, ca pe o bâtă de baseball, atunci când interlocutorul ți-o trântește în moalele capului: iubirea e cea mai importantă, trebuie să iubești, bla-bla..și multe alte sfaturi. Sfaturi tâmpe de la o persoană care mai avea puțin și ți-ar fi înfipt tot setul chinezesc de cuțite din raftul bunicii. Eventual, să fie și ruginite, ca să fie treaba treabă. Al doilea tip: cei plini de ei. Hmmm...cu ăștia e de lucru, tati, nu glumă! Piedestalul pe care șed îți rupe ochii. Cunoscători a orice, nu te poți apropia de ei fără să te prăjească intelighența lor, nelimitată pe alocuri. Știu tot. Orice vorbești, ți-o întorc: nu, monșer, stai să-ți spun eu care-i treaba...Vrei sfaturi din metafizică? Nu-i problemă. Alchimie? Ce-i după moarte? A câta viață ești/este, stai liniștit, îți va spune. Dacă te pune ăla rău să-i contrazici, ai pus-o! înverșunarea cu care se năpustesc asupra ta, ar face invidioși pe Erwin Rommel sau chiar pe Alexandru cel Mare. Experiența lor de viață ți-e aruncată mereu în moacă. Experiență care vine din vremea Faraonilor, unde au stat la un ceai de tei cu Amenhotep al IV-lea în persoană. Toți sunt văzuși cumva inferiori. Dau verdicte, mai ceva ca un tribunal militar. Mândrii nevoie mare, ei au grijă de alții, ca de niște copii retarzi. O bunică blândă, care te mângâie pe păr. Te întrebi apoi, ca un idiot, de ce ești chel...Trei: cei care sunt la mijloc. Cu ăștia e grele, ca să citez din filozofi. Aici e vorba de tangaj, de vals. Depinde de situație: o poți arde pe smerenie sau plin de tine. Dacă întâlnești o fătucă cu 4 clase și îi spargi creierul cu citate din Einstein, ai dat-o pe spate. Merge s-o arzi pe ”ce inteligent mă făcu mama” și să mergi prin preajma ei cu pieptul umflat, mai ceva ca o cabină Scania. Dacă vine un om și îți încurcă gândul cu mintea, o dai pe smerenie, că altfel dă cu tine de pământ. În sens figurat, evident! Și n-o arde cu citate din Einstein. Și uite așa, poți jongla când la stânga, când la dreapta. Dacă le bați obrazul celor care se simt vârâți în vreo tipologie, ți-o întorc birjărește, dar cenzurat: ba pe-a mă-tii. Dar ce are mama, bre, cu matale? Unde sunt eu vârât? În smerenie, evident! :))))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu