Să nu ai motive să te trezești, să dormi până în amurgul vieții.

Simți uneori că vrei să urli, să țipi, să zbieri. Să spargi, să trântești, să calci în picioare toate  obiectele care te înconjoară în cameră, cameră care te strânge, care te bagă în claustrofobie, lăsându-te fără aer. Dar stai fără să poți face nimic. Te uiți în gol și nu pricepi nimic, nimic nu transmite vreo culoare, soarele e enervant, covorul pe care ai călcat de mii de ori se hlizește la tine hidos, batjocorindu-te, arătându-te cu degetul: ratatule. nu esti în stare de nimic, nici măcar să dai de pământ cu bibeloul ăla care te scoate din minți. Hai, ridică-te și fă-l una cu pământul. Obiectele încep să-ți vorbească, ești în lumea iluziilor. Totul se distorsionează, își pierde din valoare, ești aproape de a-ți pierde gramul de minte pe care îl mai ai.
Da, sunt zile negre în viața omului, când digul care ține durerea din tine începe să crape, inundându-ți conștiința și logica. Zile când vrei să fi singur, nici măcar cu tine însuți. Te enervează chiar și prezența ta. Ai vrea să-ți compui o scrisoare: ”dragă eu-le, vrei te rog frumos să mă lași în pace? De ce trebuie să te spăl, să-ți dau de mâncare, să te îngrijesc? M-am săturat de tine și de ifosele tale. Dă-mi liniște! Sadicule! ”.
Dar nu, simțurile încep să-ți revină, covorul redevine covor, bibeloul care trebuia să fie făcut bucăți este amânat până la următoare cădere în abis, așteptându-și cuminte sentința, privind detașat: s-a învățat cu asta. Tragi de tine: trebuie să fii la muncă, trebuie să muncești pentru existență- doar așa e scris, nu? Trebuie să zâmbești, trebuie să dai bună ziua domnului care-și citește zilnic, dimineața la cafea, ziarul. Trebuie să fii un bun obiect social. Să zâmbești în oglindă și să-ți spui a nu știu câta oara: hai, o să fie bine. Nu crezi, dar viața asta e construită pe un patern de minciuni care te țin în viață, astfel cimitirele s-ar umple de sinucigași.
Ai tras draperia. Socialul îți invadează temporalitatea. Soarele se chinuie să lumineze, lumea se chinuie să meargă, să râdă, să fie umană. Aproape totul se joacă după o mare minciună: minciuna că trăim, că viețuim, că suntem umani. Doar durerea ta e reală. Palpită în tine, te locuiește. Zâmbești, și ieși pe ușă. Aerul îmbâcsit de minciună te lovește din plin. B
ai revenit, Omule!

Dumnezeu ...a fost arestat, procurorii găsindu-L vinovat.

Nu, nu este defel o nevinovată glumă. Dumnezeu chiar a fost arestat. S-o luăm puțin cu începutul.
De câțiva ani vedem pe media înregistrări video si fotografii cu oameni arși de vii sau crucificați. Undele reale iar altele mai puțin reale, cert e că se întâmplă un mare rău în lume, adică mor oameni.  Și cum acest rău trebuia să poarte un nume, el a fost găsit de ceva ani: lupta în numele religiei. Cică, în numele lui Dumnezeu. N-au spus-o direct, ci au cotit-o. Țin minte, prin anii 90, cum niște unii se băteau mai rău ca în vestul sălbatic, nu departe de noi, adică prin Irlanda. IRA, Sinn Fain...o chestie dintre Irlandezi si Britanici, o luptă pt teritorii. Dar ce se auzea la tv? Catolicii și protestanții s-au căsăpit din nou! Deci, religia e vinovată! Mai simplu de atât... Apoi, dacă venim și mai aproape de noi, vedem cazul Serbiei. Tot o chestie teritorială, dar învelită si distribuită tot ca luptă religioasă. Cum treaba asta trebuie să se și vadă, bisericile au început să fie făcute una cu pământul. Puterea exemplului.
Și mai aproape de noi, dar ca timp de data asta: sinodul din Creta. Morișca de născut teologi, ca ciupercile după ploaie, se pune în mișcare. Curg anateme și blesteme, iar diavolul e văzut în toți și în oricine. Bătrânei din Athos încep să urle, călugări mai ortodocsi decât legea încep să găsească satani și satane la orice mișcare, se discută de trădări, conspirații, Soroși, de apocalipse, moartea bisericii, căderea aștrilor, ciocnirea Terrei cu Marte.
În timp ce unii de prin orient ne căsăpesc de ne sar fulgii, LGBT-ul face ce face și ne mai dă la gioale, consumerismul scoate pe Dumnezeu din ecuație, ateismul devine si el o mare religie, deci după toate astea, creștinătatea încă se mai joacă cu lopățica în nisip, acuzându-se de furtul găletușei. Mulți nu au înțeles că sunt probleme, si mai grave decât găletușa, sau cine e mai șmecher: papa sau patriarhul. Patriarhul cutărică sau patriarhul cutărică. Biserica cutărică are cu 3 kg mai mult Duh Sfânt decât cealaltă. Dar nimeni nu se sesizează că creștinătatea atinge tot mai mult vârful penibilității. Când auzi de la ce se ceartă ierarhii, iar după ei și biserica în general, te apucă plânsul. Fraților, Dumnezeu nu a fost arestat numai la o biserică. Dumnezeu există oriunde! Asta nimeni nu înțelege? Ne lovim de fel și fel de tertipuri, unele mai stupide decât celelalte, dar între timp creștinismul e scos din constituția UE. Acest sinod de la Creta ne-a dovedit, dacă mai era nevoie, cât suntem de dezbinați și în ce disoluție se află biserica. Și nimeni nu vede. Sau, mai precis, nimeni nu vrea să vadă!

Tu ce mască ai? Cine suntem cu adevărat?

Se pare că omul are două eu-ri, dacă e să ne luam după CG Jung: un prim eu interior, ca o mască interioară, ca o ușă închisă, unde de cele mai multe ori și nouă ne e cam frică să intrăm, unde ne ciocnim de încăperi cu locatari dintre cei mai aleși:  fricile, angoasele, coșmarul, răul, dar și a intimității, a păcii, a armoniei; al doilea eu, a doua mască e acea mască socială, uzitată în fiecare zi: masca omului familist, masca omului de la locul de muncă, masca omului de la Auchan enervat de coada care nu se mai termină. Multe măști, unele mai hidoase, altele mai aproape de uman. Suntem ca un dulap cu rafturi, unde stau cumințele chipurile de fiecare zi, de fiecare moment. Suntem un laborator de fabricat măști, fără oprire, zi și noapte, într-un freamăt teribil. Femeile își privesc chipul în oglindă, un chip făcut de propriile lor concepții și preconcepții: unele sunt mulțumite de ceea ce văd, alte nu. Fiecare om își lasă amprenta proprie asupra propriului chip: te poți vedea armonios sau te poți vedea dezastruos. Depinde de masca pe care o scoți din dulapul cu măști.
Suntem proprii noștri actori. Jucăm roluri, interpretăm personaje, zeci de personaje pe zi. Autenticitatea nu a fost dizolvată atât de mult și în asemenea hal decât la om. El a reușit să-ți împartă ființa în sute și mii de caractere și personaje, fiecare pentru momentele unde ele trebuiau să fie folosite. Suntem sparți în mii de cioburi; aceste cioburi, dacă s-ar aduna, ar rezulta Omul. Pot vorbi că Eu sunt... mai mulți. De multe ori ne pierdem în puzderia de măști la care ne raportăm; ne pierdem în propria pădure de măști și personaje, iar frica ne cuprinde, pentru că în această pădure locuiește și animalitatea, prădătorul care stă la pândă așteptând momentul de a înșfăca, de a devora, de a ucide. Pe propriul nostru teritoriu se dau lupte infernale, cu morți și răniți zilnic, personaje devorate de alte personaje care apar mereu și mereu, ca într-un carusel dement; rulete rusești la fiecare pas: ai prin glonțul, ești dus! Cine suntem cu adevărat?

Doamnă, vă supărați dacă stați în picioare?

Cineva spunea odată -adică eu!- că omul se cunoaște din felul în care șade pe un scaun. Bine, nu am inventat eu filozofia asta, dar am readus-o pe tapet. Stați așa, că nu mai vorbesc de felul în care se mănâncă... Dar, ca sa nu fiu lovit de cei care se luptă pe  frontul ”bă, dar ce ai cu săracii oameni”, mă las purtat de valul indignării, spunând atât: nu prea mai merge scuza de a nu cunoaște, mai ales în această eră. Ok, străbunicul meu nu avea nevoie de acest îndemn: mănâncă frumos, nesimțitule! Înaintea străbunicului meu nimeni nu se gândea la epilatul anghinal, pentru ca nu avea nevoie de așa ceva.
Mereu am avut o teamă teribilă de a cădea în penibil. Penibilitatea. Eram odată într-un cerc de apropiați, unii mai cunoscuți, iar alții mai puțin cunoscuți. Neavând ce face, m-am apucat eu, adică subsemnatul, să fac oarecare bancuri. A ieșit prost primul, nu a râs nimeni, majorității fiindu-i milă de mine. Dar, nu, eu am continuat, ca un jucător la păcănele crezând că iasă din a doua. Nu a ieșit nici din a doua și nici din a treia. M-a scos un amic văzând că nu încetez în a cădea în penibil. De atunci nu am mai deschis gura decât in situații foarte concrete si când am ceva de spus. Aici am vrut să ajung, oferind exemplul meu: la a vorbi cu rost, nu prostește. La a înceta a spune: eu știu tot, lăsați-mă pe mine, vă luminez eu! Luminători de felul ăsta îi tot vezi. Sunt peste tot. Ai o  problemă cu constipația, stai așa, îți spun eu!
Trebuie să cedezi locul unei doamne? Nu neaparat, dacă mai există si alte locuri libere. De multe ori se abuzează de ideea de bună-creștere.
Pot să intru cu bocancii în sufletul tău? Da, doamnă, poftiți vă rog. Multora le lipsesc buna cuviință, limita.
A vorbi tare! Un defect de fabricație, dar care se poate corecta. Frate, de ce vorbești așa de tare? Pentru că așa sunt eu. Și punct. Ai primit cea mai terifiantă explicație: așa sunt eu. Așa, și? Nu ar fi timpul să te schimbi? Dacă vrei să vezi un om care se îngroapă cu propriile-i brațe, critică-l: eh, ce să fac, așa sunt eu...spune dânsul resemnat, dar la căldurica oferită de această scuză. Păi și nu vrei să te schimbi? Eh... nu prea pot. Păi ai încercat să te schimbi? Auzi, stii ceva? Scutește-mă! vine răspunsul celui luat la întrebări. Deranjezi și ești consemnat drept papagal. Ia mai vezi-ți de treaba matale, măi deșteptule. Oamenii nu suportă schimbarea, aducerea omului nou la suprafață. De ce? Se cred suficienți. Sunt încremeniți în proiect. Să nu fiu înțeles greșit: nu vorbesc de situații minore, unde fiecare are lipsurile lui. Vorbesc de situații crase, care atrag antipatia. De exemplu, un lucru pe care nu-l suport e sărutul prea adâncit (înțelegeți voi, nu?) și lung, care nu se mai termină, acompaniat de plescăituri. Dar ce ai cu noi? Ne iubim! Foarte bine, iubiți-vă, dar fără sonor și imagine, vă rog. Unii uită că dormitorul nu este oriunde, ci în casa lor. Acolo se pot săruta, cu zgomote, 24 din 24.
Bună ziua. Aștepți un răspuns, dar care nu mai vine. O lași așa. Nasul pe sus nu-ți lasă timp să răspunzi la saluturi. Chestii elementare.
Schimbarea vine din noi. Cât timp nu vom învăța că vagonul de tren sau metrou nu sunt tomberoane, nu  poate fi bine. Cât timp nu vom învăța că după ce faci ceva la WC tragi apa...nu va fi bine. La fel cu gunoiul, scuipatul pe jos, rahaturile cățeilor din casă scoși pe stradă pentru a-și face nevoile ca mai apoi eu să calc pe ei. Vrem să mutăm luna de pe cer? Haideți mai întâi să nu mai aruncăm ambalajul de la cola pe jos. Simplu , nu?

În cât timp se va dezintegra România?

Hai să aruncăm o privire asupra acestei țărișoare. Se pun multe întrebări, se bagatelizează mult și se vorbește aiurea la fel de mult. Sunt câteva coordonate actuale care scapă privirii neatente a publicului larg. Cum ele sunt bine ticluite, majoritatea habar n-au de ele, trăind veseli o viață iluzorie: lasă, ca o fi bine și la noi. Nu , nu va bine deloc, dimpotrivă! Va fi rău, foarte rău, dezastruos chiar. Păi, ușurel, hai să vedem premisele acestor factori de distrugere a României. S-o luam pe puncte! Sunt ale mele? Habar n-am. :)
   1. Credința:
Ni se tot flutură sub nas că Româna e 80-90% țară creștină, in mare majoritate ortodoxă. Așa este, dar e cea mai mare aberație văzută de mine. Iar pt acest lucru urechez BOR-ul. De ce? Pentru ca se ascunde fățiș în spatele acestor cifre aberante, inchizând ochii la realitatea din teren. Nu, nu suntem in procentele astea, chiar dacă ele sunt reale. De ce nu suntem? Pentru că faptele dovedesc. A, că sunt botezați prichindeii la unele dintre biserici, asta nu înseamnă că și trăiesc la maturitate acel botez. Nu, mulți habar n-au în ce religie sunt! Sau își aduc aminte la recensământ: ce religie aveți? Ce religie am?? Ăăăăăă....ok, ce religie am...ah, da!, sunt ortodox/catolic/etc. Ați fost vreodată la biserică? Da, domniță, la vreun botez, nuntă sau altă paranghelie. Și când o să mor! Hahaha.... Și așa râde românul. Așadar, avem o credință aproape moartă, netrăitoare, chiar dacă, in aparență, bisericile sunt pline Duminica. In restul zilelor, Dumnezeu cu mila. Să aproximăm? 10-15% e mult. Cam ăsta ar fi procentul real de oameni care înțeleg cu ce se mănâncă credința, biserica și tot ce înseamnă spiritualul.
  2. Avorturile:
25 de milioane de avorturi. Cât o țară. Încă o țară ucisă. Am mai repetat asta. Nu interesează pe nimeni. Vine cineva și îți flutură vrăjeala: femeia e liberă să facă ce vrea cu trupul ei. Statisticile avorturilor care se fac zilnic sunt distrugătoare, asa că nu le mai reiau aici. Cu ce se leagă acest punct doi? Cu primul punt: într-o țară cu 90% crestini, să ucizi a ajuns o modă? Aici se vede diferența si prosteala acestor cifre înghițite cu multă ușurința de biserici.
  3. Natalitate-mortalitate:
Discrepanța e imensă. Cică în 2030 vom rămâne 16-17 milioane. E matematică simplă, si e foarte real acest scor. Deci, nu vom mai exista. Vom avea pământ neocupat din plin, ca sa nu ne mai văicărim că nu mai avem loc pe Terra. Dacă mai adăugăm și avorturile....
  4. Îndobitocirea:
După 50 de ani de comunism idiot, unde a fost predat un naționalism tâmp, vin 26 de ani de ”libertate”. Să nu mă ascund: libertinaj. Cum școala este în degringoladă de ani buni ceea ce iasă de pe băncile ei lasă mult de dorit. Degeaba ne fălim cu doi-trei premianți care câștigă pe afară, dacă în țară mustește a tâmpenie. Copiii urăsc școala din simplul motiv că ea nu se mai apleacă asupra lor. Nu mai există duhul predării, a educării. Vin niște indivizi, li se spun profesori, iau cursul în mânuțele lor fine, și încep să dicteze robotic aberațiile scrise de altii. Nu tu inițiativă, nu tu punere în practică a creativității. Nimic. Un sistem închis, de indobitocire, de manipulare, de prostire în masă. Si cum poți face asta cu brio? Prin copilași. Educă-i în stilul corectitudinii politice și ai asigurată masa amorfă de viitori idioți cu diplome.
   5. Scoala:
In mare parte am scris mai sus. Dacă ne uităm în ograda facultăților....ne apucă durerea de cap, măsele și spate. E dezastru. Vrei să faci facultate? Da! Ce vrei să faci cu ea după? Nimic! Perfect, bine ai venit în rândurile noastre.
   6. Sănătatea:
O să fiu scurt: dezastru. Suntem nația aproape cea mai bolnavă din UE. Asta spune tot.
   7.Neasumarea responsabilitații:
Cum nu ne face plăcere să ne vedem defectele, problemele și alte chițibușării nu ne rămâne decât să punem vina pe alții: Soroș, Putin, America, Rusia, Nato, UE, tanti Mița, el, ea, voi....dar niciodată eu sau noi. Da, dom,le, avem o mare vină pt ceea ce se întâmplă acum în România. Nu, nu vei auzi asta. Vei auzi o plângere națională, multe lacrimi la o țuică băută la birtul din cartier, pe sistemul: mama lor de hoți.
Așadar, stăm prost. Aș putea continua, dar nu are rost. Cineva ma poate întreba: dar lucruri pozitive, bune nu ai? Aceste lucruri sunt ca o picătură în oceanul de dezastru în care ne bălăcim. Încă suntem la nivel de cauză. Să ne ferească Dumnezeu de acea zi în care vom vedea efectul. Și ea vine galopant, fiind o chestiune doar de timp. De puțin timp. Să ne trezim? Prea târziu. Răul e făcut deja. Așteptăm doar consecințele. Aștept, mai bine spus. Majoritatea nu mai așteaptă nimic. Ei nu trăiesc, ci sunt trăiți. Să trăiți bine, vorba răposatului marinar

Priveşte-te in oglindă. Ce vezi acolo?

Eşti plictisit de viaţă, de job, de acelaşi drum spre casă, de aceiaşi nevastă. Eşti aproape terminat.  Si totusi, inexplicabil, ai tot ce vrei: maşina, casă, bani, un oarecare statut şi nu cauți prin gunoaie. Aaaa, esti un om norocos, ţi se tot spune, bătut fiind mereu pe umăr, privind invidia lor din ochi.  Te uiţi la ei cu disperare : da, aşa e, sunt un norocos.  Vrei sa ţipi, dar taci: e reputaţia ta in joc.  Incepi sa te minţi singur, uşor -uşor, îţi construiesti o poveste, te abandonezi in ea,  te laşi purtat de val.  Munciuna o transformi in morfină : adoarme disperarea, inutilitatea.  Jack-ul se mişcă duios prin pahar, făcând slalomuri printre cuburile de gheaţă. E bun.  Astâmpără animalul suferind din tine.  Simţi cum te relaxezi. Alcoolul are efectul scontat. Zi de zi el iti curge prin vene.  Singurul prieten e Jack Daniel, s. Nu te lasă la greu.  Îţi dă vigoare, mai ales acum cand te-ai contrat cu partenera de viaţă.  Te vrea langa ea. Dar tu nu mai poţi, nu mai vrei, esti deziluzionat. Simţi ca bătălia a fost pierdută.  Viaţa te-a biruit. Bruneta din preajma ta îţi face ochi dulci şi intri in jocul ei.  Alcoolul a pornit creierul reptilian. Şi o faci.  A avea amantă e văzut bine.  De ce sa nu ai si tu? Dacă viaţa e urâtă, o faci tu frumoasă.  Ajungi acasă si te uiţi la ea cum doarme.  Simte ca o înseli? Nu-ţi pasă!  Vrei sa-i mângâi chipul, dar mâna nu te ascultă.  E murdară.  Îţi simţi trupul murdar, vestejit si folosit. Te ridici înspăimântat, te duci in baie şi iti priveşti chipul în oglindă, încercând sa recunoşti personajul. Vezi un actor de partea cealaltă a imaginii. Iar pe partea opusă vezi un zombi.  Un actor si un zombi.  Două personaje fictive, într-o viaţă fictivă.  Îmi pare rău, spui resemnat actorului.  Imi pare rău si mie, raspunde imediat si zombi.  Te simţi ca Ilici, cel din Dostoievski, care spune pe patul de moarte: oare mi-am ratat viaţa?
Te trezeşti din acest coşmar dimineața.  Parcă a ţinut zeci de ani.  Ce vis!  îţi spui şocat. Te întorci si o vezi liniştită dormind lângă tine.  O atingi.  E reală.  O iei in braţe. Ea se cuibăreşte. Si adormi liniştit. Oglinda nu e reală.  Dar in ea aşteaptă oricând un actor si un zombi.

Eu, mie, îmi, pe mine, mă: dictatura EU-lui.

Eu-ul nostru cel de toate zilele. O fi bun? O fi rău? Mulți spun că el este un rău. Sau pe schema: are aroganțe. E cu nasu-n vânt. E fălos.
Trăim vremuri interesante și ciudate. Suntem părtașii erei cum să fii- ului si al cum să ai- ului, transmis nouă in mii de cărți de dezvoltare personală și de supralicitare a eu-lui. Numai că, vedeți voi, eul e transformat pe nesimțite intr-un  egoism, un egoism adormitor de conștiință. Psihologia a încercat să-i dea de capăt. Nu, nu vă bucurați: nu a reușit, ci a încurcat și mai mult ițele cu multe definiții, încrucisări de idei, un adevărat război dialectic. Și, ca să fim serioși, ce putere mai are psihologia când societatea de consum duce inevitabil omul spre un egocentrism ridicol. Nea Freud ne spune că există cam trei entități: sinele, eul și supra-eul. Să-l credem?
Mi-ar fi plăcut să văd o societate în care Eul să mai întoarcă fața și către Tu-ul de lângă noi. Cum eul a pus stăpânire pe noi, pe instinctele noastre, pe constiința noastră, e mai greu să ne deplasăm și către celălalt de lângă noi: bă, frățică, poți să crăpi, EU am alte priorități.
Suntem angrenați într-o adevărată luptă de a ieși din interiorul nostru, direcționați spre un exterior mirositor de libertinaj și apartenețe la disoluție și dezumanizare. Mai pe scurt: ne calamităm singuri. Ne tăiem craca de sub noi. Aceasta e libertatea prost înțeleasă, iar omul se transformă într-un hibrid numit- cinic!- tot om. Un umanoid, ca să fiu mai exact.
Așadar, ce avem de făcut? Nimic special, decât că ar trebui să ne mai adunăm, să ne mai împăcăm cu noi înșine, să ne supunem eul unei introspecții sincere și să vedem carențele proprii. Sună simplu, dar  e aproape imposibil să facem aceste exerciții într-o lume care încearcă să se debaraseze de ele. Nu sunt bune dintr-un simplul motiv: ele încurcă corectitudinea politică din zilele noastre. Noi trebuie să fim niște labili, cu eul excitat maxim, trăind mereu sub impulsul ”black friday”-rilor. O asumare a vieții nu interesează, acest lucru ducând la dezrobire. Și ce sistem vrea ca omul să nu fie rob? A, da, doar în Utopia. Acolo e posibil orice. Dar, așa cum se știe, schimbarea e la noi.
Egoismul nu aduce decât întuneric. Omoară lumina din noi; ucide.  Îl la final pe evanghelistul Matei să ne spună finalul, frumosul final: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune; sau: Voi sunteţi lumina lumii.

Poezia e furată de la Eminescu şi oferită unui individ turmentat, puturos şi murdar.

Avem parte zilele astea de o adevărată nebunie: poezia lui Celentano.  E drept, si eu am cazut in capcana ei, dar nu a ţinut decât cateva ore.  M-am dumirit. Aia e!  vorba lui Celentano.  10 milioane de oameni fac tribună in jurul poemului, se varsă lacrimi si se injura printre dinţi : mama lor de hoţi! Totuşi, pe cine vedem noi la microfon? Un personaj rupt, murdar si beat. Acest personaj reprezintă naţiunea.  O plânge si o deplânge. Aia e! Copiii au plecat peste mări si ţări, părinţii au plecat in pribegii, nationala o fură de la toţi.  Suntem in copac si copacul in aer.
Dar, nimeni nu vede simbolistica acestui poem, cine-l prezintă si pe cine reprezintă. Actorul, ca om, e genial, nu le asta fac referire, ci personajul interpretat. Ce vedem la personaj? Lene, beţie, delăsare, victimizare, complicitate, prostie si nesimţire. Nevoia de a nevedea chipul in oglindă ca societate, o arată nivelul mare de audienţă pe care-l are serialul.  Hai, măi, ca e drăguţ, ne spune si Pleşu. El nu e ipocrit şi-l urmăreşte. Sa fie sanatos. Si eu l am urmărit. Si se observă cum ne este învârtită aceiaşi paradigmă de popor fatalist. Un popor care se urăşte de moarte, care si-ar tăia gâtul fără regrete. Noul poet naţional : Celentano.  Vai de noi....

Unirea din 1918 se încheie, foarte dureros, în 1989.

Am văzut pe net o adevărată inflamare de românism, o inflație de steaguri agățate oriunde, steme puse aidoma. Dacă te pui să întrebi pe cineva ce reprezintă desenele ciudate din stemă, vă asigur, 80% habar n-au. Am stat flexat de 1 Decembrie. In primul rând că nu mai cred in unire. De vreo doi ani. Norocul nostru a fost ca a existat comunismul. Spun noroc cu ghilimelele de rigoare. De ce? Pt că perioada comunistă ne-a ținut uniți, că doream sau nu. Ne-au turnat pe gât că suntem cei mai cei...și gata, am răsărit ca nație. A apărut prosteala din 89. AU trecut anii, iar discrepanțele dintre regiuni au devenit adevărate găuri negre. Vestul de est, nordul de sud. Dacă mergi în vest, xenofobia e la ea acasă. Ura manifestată pt ceilalți....e înduioșătoare. Nu mai sunt român: sunt Transilvănean. Nu mai sunt român: sunt Bănățean, samd. România a fost spartă deja, iar fiecare e ceva, dar numai român nu! Apoi, an de an, apare acest trist 1 decembrie, cu aceleași spectacole dizgrațioase media, aceiași paradă cu aceleași hărburi de tancuri și autobuze Roman Diesel de acum 50 de ani. Același ciolan cu fasole, aceleași steaguri puse grabnic pe la geamuri, apoi luate repede ca nu cumva sa ne facem de rușine: bă, tu ești naționalist? Suntem de tot râsul! De exemplu, ziarele bănățene vuiesc de ură: un oltean nu a tras apa, un moldovean nu și-a spălat furculița. Nu, nu un om nu a tras apa. Un oltean, mama lui de oltean! Deja în banat inamicul nr unu sunt oltenii. Moldovenii nu prea mai sunt: majoritatea sunt in Anglia.
Și atunci, întreb: despre ce unire vorbim?