Ora 00.00. O mică poveste de groază.

Moldova. An necunoscut pentru mine, dar în viața asta sigur. Ca idee, acolo se mai practică dezgropatul mortului după 7 ani.  De ce? Nu știu. E tradiţie.
  Să încep cu inceputul: eram tinerel.  Si curios. Procesiunea dezgropatului începe. Pam,pam! Se dă pământul la o parte, se iveşte o chestie de lemn roasă de timp. Trebuia să fie coşciugul. Era, dar într-o stare avansată de putrefacţie. Ca si nenea care dormise in el.  Oasele stateau frumos la locul lor, hainele putrezite de la umezeală, parul vâlvoi, nepieptănat. Vorba aia: şi coafura nu rezistă. Nu a rezistat nici barbița , care statea cuminte la nivelul gatului. Zâmbea audienței. Si mie, îndeosebi. Doi dinţi lipsă.  A stat bine moşul cu dantura, bag de seamă. Mă uitam si vedeam anatomie live, a la Moldova. Au ridicat cu grijă cosciugul, au scos pe nenea zambăețul,  l-au spălat frumuşel, l-au imbracat iarăşi şi l-au vârât într-un nou cosciug. Nimic ieşit din comun. Seara, după pomenile de rigoare ( nici la nuntă nu se haleşte aşa de bine...), incep povestile tragic-comice: o babã moartă prinde găini prin sat, are unghii lungi.  i-au băgat un ţăruş in inimă...bla-bla.  Tanti nu se lasă.  E şmecheră. N-are somn. Si, ca la cinema, continuă istorisirile a la Dracula. Ok.  După toate aceste filme mi se cam face de dormit. Locuinţele moldave au o cameră cu un gemuleţ micuț, de îți bagi deș'tele in ochi din cauza beznei. Ma incită o cameră închisă cu cheia. Gasesc cheia, intru si privesc.  Multe poze. Un pat, o masă...nimic special. Vine gazda si mă trage afară şocată: nu intra aici! spune dânsa cu ochii mari. Aici s a sinucis cineva de grindă. Pam-pam!  Excelent. Deja m-il imaginam atârnând, cu limba scoasă. E bine. Era deja ora 11 noaptea.  Dupa sporovăiala de seară, cu alți morţi si alte decese ciudate, mergem sa dormim. Asta cine putea, evident. Mama într-un pat, eu in celălalt si îmi trag o plapumă de două tone pe mine. Moldovenii au nişte plapume grele cât un tractor. Ora 12, noaptea vine. Bezna era totală. Nu se distingea nimic. Ca într-o peșteră. Începe distracţia: plapuma e trasă de cineva. Cineva e in cameră. Îi simt respiraţia.  Grea, de astmatic. Mama nu are astm, asta ştiu sigur. O trag înapoi, încăpăţânat, până la gât. Dupa cateva secunde ea e trasă din nou. Mă gandeam: ce are cu plapuma? Sângele ajunge la temperatura de minus 3 grade.  Îngheț. Inima pompa ca un reactor nuclear.  Puteam da curent pentru întreaga Europă. Intram la concurenţă cu Porţile de Fier. Încercam să strig.  Neeee...glasul a zis pas.  Blocaj. Să mă mişc, nici vorbă.  Doar mâinile care ţineau plapuma. Visez? Nu, totul era real.  După un timp T, las plapuma să meargă in voia ei.  Aia e!  Si merge, uşor. Cade la picioarele mele, pe podea. Acum aşteptam doar ca cineva să sară pe mine. Sa mă înhaţe. Blocat pe pat, îngheţat de frică, aşteptam deznodământul. N-a mai venit. Ca să fiu sincer...îmi era si ciudă. Aram curios acum. Apare si luna in gemuleţ. Se prind contururi. Eu încep să mă mişc. Aprind becul.  Mama dormea dusă. Plapuma jos, se odihnea.  O ridic, mă uit in jurul meu. Mama se trezeşte. Nu dormise. Alb la faţă, o intreb dacă a fost cineva in cameră. Ai simţit si tu? mă întreabă mama.  Da!  A doua zi ne luam frumuşel tălpăşiţa spre casă. Am fi plecat in seara aia, dar nu ne puteam teleporta.
Acele imagini mi-au rămas atat de vii in minte... Le simt perfect şi după ani buni. Ce a fost atunci? Nu am răspuns, dar am fost martorul a ceva de dincolo de noi. Zic și eu... Nu dau cu parul.