Nu, mă, nu te iubesc!

Cât suntem noi de bățoși ( noi, mă refer la regnul masculin) am avut, macar odată in viaţă, fenomene de genul: iubi, simt ca nu mă mai iubeşti! Jură, te!  Dar cum ai simțit? In sange, in urină...sau cum? Ai o simţire, gata, ăla de lângă tine nu te mai iubeşte.  Trebuie s, o spui non-stop: te iubesc.  Altfel te ia naiba!  Există impresia ca iubirea creşte in copaci.  Uite, iubi, ce plin e copacul ăsta de iubire.  Ne luăm si noi acasă? Nu draguțelor, iubirea nu creşte in pomi. "Vai, de ceva vreme esti cam tăcut.  Nu mai esti ca la început". Păi nici nu poţi rămâne ca la inceput.  O relaţie evoluează. Mai ai si zile proaste cand bossul te scoate din pepeni. "Sigur ai pe alta" continuă dânsa.  Aici nu ai ce explica. Te iei si iti dai cu tălpăşiţa.  Tanti e subevoluata. Ai bun simţ, faci mâncare pe alocuri, mai dai cu aspiratorul ca nu, ţi cad unghiile. Dar nu,  nu e de ajuns.  Trebuie reprodus mereu: te iubesc.  Cer sfat la o altă tută : măi, dar asa suntem noi femeile.  Vrem s, o auzim mereu.  De ce? Spunând mereu...e necesar sa fie si real? Am auzit o întrebare idioata : mă iubeşti mai mult ca pe Dumnezeu? Ce poţi raspunde la asta? Aşadar, sunt momente cand îţi vine sa spui: nu, mă, nu te iubesc.  Azi nu te iubesc.  Ma poţi lăsa si cu mine oleacă? Asta înseamnă înţelepciune: sa i dai un mic răgaz si celuilalt de lângă tine.  Astfel il storci.   Il sufoci. Il termini.  Mereu sub presiune va face ca o oală : va bubui.  O tachinare continuă,  parcă partenerul devine un bun personal, un roboţel. Mama ei de înţelepciune...