Căutătorii de Rai.

- Am căutat raiul o viață întreagă.
- Și l-ai găsit?
- Nu știu....
Cel care caută raiul știe că îl poate găsi fără să aștepte acest sentiment senzorial drept un premiu. Îl poate găsi după această viață. EL ESTE! El este peste tot, doar puțini reușesc să îl caute acolo unde trebuie. Omul caută raiul în timp ce scoate pe Dumnezeu afară, iar acest lucru este fatal. Lipsa Raiului aduce cu sine iadul. Cum lipsește lumina, apare întunericul. Nimic nu rămâne neumplut. Cine te învață cum să găsești raiul? Mulți îți spun: uite.l acolo; uite.l dincolo, doar puțin îți spun că el este în tine. Toți marii sfinți ai lumii au spus-o. Iisus a spus.o de nenumărate ori. Raiul este în tine, este în floarea din parc, este în ochii iubitei, este în tăcere, este în vibrație, este întru un apus de soare, este dimineața când ți se oferă șansa - a câta oară!- să te trezești sănătos. Raiul este atunci când te înțelegi, raiul este atunci -mai ales!- când reușești să te împrietenești cu boala ta, capeți toate învățămintele de pe urmă iei, pe care le-ai pierdut până în acel moment. Nu este nimic tragic.  Tragismul unei vieți poate apare atunci când te deconectezi de tine, atunci când te arunci afară, în beznă, refuzând Calea care duce la desăvârșire. Da, atunci viața poate deveni un iad. Când omul se încăpățânează să intre prin perete, chiar dacă ușa este la doar un pas în lateralul lui. Frica devine ancora cu care omul se ține de mal, refuzând plutirea pe Apa vieții. Da, oceanul poate arăta înfricoșător și infinit. Dar nu, nu este un infinit. Orice întindere de apă are malul ei, iar valul nu poate scufunda vasul bine construit și nici un marinar nu se pune contra valului, ci se lasă purtat de forța lui atât cât să îl treacă. Copacul nu se opune uraganului ci se îndoaie după puterea vântului. Devine maleabil, dar cu rădăcinile bine înfipte în pământ, rămânand

statornic. Rămâne în rai, chiar dacă afară taifunul urlă nebunește. Va trece și soarele într-un târziu revine. Totul este în dinamică, altfel descompunerea a acapara orice materie. Fă.ti raiul pe pământ!

Biet copil instituționalizat

În timp ce încercam să găsesc un titlu ideilor mele, mă gândeam la faptul că omul a devenit bolnav de seriozitate. Luarea în serios a fost injectată în organismul omului de când era doar un prunc, un vaccin pentru prevenția profunzimilor. Omul a devenit o mașină cu standarde înalte, cu STAS bine stabilit/ reglementat conectat/ă la sursa de energie stabilită. Orice tentativă de a explora interiorul se lovește inevitabil de politicile economice-timpul înseamnă bani- or azi să te supui unor tiruri de întrebări intră în sfera patologicului. Societatea actuală nu îți dă posibilitatea de a mai putea "pica" pe gânduri. Alerta trebuie să fie maximă. Profitabilitatea trebuie să fie maximă. Într-un astfel de câmp tactic, majoritatea oamenilor se deconectează pur și simplu de ei înșiși, mulți nu se mai recunosc devenind niște indivizi străini în propriile lor vieți. Au devenit niște oameni ai nimănui. Viața în cazul multora a devenit o adevărată competiție, o întrecere care pe care, în caz contrar poziția lui putând fi luată de către contracandidat la prima ațipire- ți se pare cunoscută abordarea asta, nu?

Nu ai timp de răgazuri pentru că urmăritorul te pândește- asta ți se tot spune din primii ani de școală. Apar primele indicative că tu ești mai bun ca celălalt. Ești așezat în prima bancă, liderul! Te simți bine în pielea ta. Educatorii sunt mândri de prelucrarea ta, restul devenind doar o turmă bună de reeducat și ea, atât cât se poate. Ca să reușești trebuie să fii un învingător, că viața este o luptă, că ești într-o arena. Acum vine întrebarea legitimă: ești sau ai fost aruncat în această arenă? Sau doar ai fost mințit? Sau totul este doar o sinistră iluzie regizată? Întrebări indiscrete, nu?

O formă de război mereu a fost dezvoltată în om, ori cu el însuși ori cu demoni închipuiți. Lumea mereu a fost înfricoșată, ba de cultul morții, ba de cultul întunericului, ba de cultul dușmanului. Lumea a fost învățată că orice îi poate fi dușman, de la cele văzute și până la cele nevăzute.

Omul a fost atât de puternic desacralizat încât a apărut senzația de foame. Foamea a fost prima formă existențială prin care omul s-a uitat cu ură în curtea vecinului. Distrugerea umanității a început cu multe milenii în urmă, creându.se astfel primul individ animalizat, trecerea de la stadiul de ființă cerească la o ființă doar terană. Atunci au apărut și termenii de rai și iad, de bine și rău, de sistemul dual, locul unu și doi. Azi, animalitate e șlefuită bine, ambalată aristocrat, un animal-domn îmbrăcat la patru ace. Știe ce face, ancorat cu diplome și recunoștințe statale, cu aură de magistru. Lumea îl ovaționează. Ovaționează acel trup de biet copil instituționalizat.

Veselul labirint al cobailor.

Într-o lume naivă până la infantilism, după ce am citit câteva mârșăvii făcute de indivizii care conduc tot circuitul monetar internațional, economia globală în fapt, după așa zisele falimente bancare din timpul crizei din zorii anilor 2010 și toate restructurările economiilor de la nivel mondial, după câteva tomuri de cărți 📖📔📕 foarte bine documentate pe  aceste subiect, reamintesc că nu suntem decât niște amărâți de cobai. 👍
Ești dependent de un loc de muncă într-un sistem aproape concentrațional, șantajat fiind astfel spre a beneficia de asigurare medicală, ptr a beneficia de o pensie de care nu ești sigur că o vei prinde viu sau întreg la minte.
Până să devii un dependent de un sitem de muncă, te ajută statul prin sistemul educațional, un sistem de produs vietăți imbecilizate și maltratate emoțional: trebuie să fii mai bun ca cel de lângă tine, coleg sau prieten. Notele și catalogul fac ca omul sa devină o fiară pe viitor: viitori CEO care fac tot posibilul să rămână pe poziții; șefi și manageri care facă tot posibilul să fie în grațiile CEO; șefi de departamente care fac tot posibilul să fie în grațiile managerilor; muncitori care fac tot posibilul să fie în grațiile managerilor- un pupincurism generalizat, o boală incurabilă la nivel mondial. O cinică calcare pe cadavre .⚰️
Indivizi vârâți într-un 1% monobloc dețin banii celor 99%. Sună interesant?
 Am văzut cum criza a făcut posibil fenomenul de acaparare in masă: companii imense au înghițit companii mici, fără putința de a rezista in fața tăvălugului financiar. Cei care nu au vrut, au fost falimentați pe față. Micii producători au fost exterminați: producția de masă i.a luat locul, pulverizând micile afaceri. Cei care mai există sunt o cantitate absolut neglijabilă, lăsați doar ptr aparențe. Cultura de masă învăță să nu pui întrebări, să nu întrebi de unde vine roșia și ce conține în ea. Nu trebuie să știi ptr că imensa industrie farma💊, cea mai profitabilă de pe planetă💲💱, trebuie să câștige💵. Și câștigă tot mai mult, an de an. Speranța de viață e tot mai mare, dar și beneficiile industriei de pe urma acestui fapt sunt imense: bătrânii, ca să fie ținuți în viață, trebuie sa consume pilule! Ați văzut cutiuțele ptr medicamente compartimentate avute de moșnegii vestici? Ea e segmentată metodic: mic dejun, prânz și cină. Ești dependent de ele⛓️. Nu le-ai luat, în câteva zile ajungi legumă♿. Cam asta e!
Sunt câteva categorii de oameni care au scăpat, până acum:
-Călugării sunt fericiții oameni care nu au treabă cu acest sistem. Dar nu e bine și putem observa prigoana împotriva acestui segment de populație. Când am spus călugări, vorbesc de toate religiile🛐. Preoții sunt compromiși in mare parte datorită dependenței lor față de finanțări și alte dedesubturi.
- Oamenii străzii. Ei n-au nimic, nu-i interesează de nimic și sunt la mila tuturor. Nu sunt in nicio schemă și au autonomie.
-Țăranii. Atât cât mai sunt. Acei oameni din vârf de munte, cum sunt cei din zona Apusenilor, moții. Ei trăiesc în comunități mici, trăiesc exclusiv din ceea ce produce pământul și animalul. Sunt longevivi, sănătoși și întregi la minte. Sunt cea mai sănătoasă specie omenească încă rămasă în picioare. Dar ea nu mai are mult, poate un 50-100 de ani, cel mult.
-ar mai exista câteva categorii, dar sunt cantități neglijabile .
In rest, suntem asistați într-un mare laborator☢️, examinați 🔬 zilnic, etichetați💳 și translatați🛒🐫 acolo unde este nevoie de noi. Fără identități clare, mințile noastre au fost modificate exact un acest sens. Vedem marele amestec de populații🎭, atomizarea lor, rupturi ideologice fabuloase, agresiunea corectitudinii politice.
On-line- izarea vieții, afișarea ei ostentativ și maladia virtualului.
Depresia și marea îmbolnăvire mintală a populației.
Egalizarea sexelor: avem părinte 1 și părinte 2. Om 1 și om 2. Cine este omul 2? Nu contează: poate fi bărbat sau femeie. Cea vrea el/ea, după ideologia primită din primii ani ai școlii- alfabetizarea in a știi că nu e sigur că ești bărbat sau femeie. Că îți poți alege, ca la tarabă. Larga tarabă a religiei LGBT. Da, ați auzit bine- religia LGBT. Religie însemnă in latinește relegare. Dar nu de principii sănătoase, ci de principii de atomizare a omului, de ruperea identității.
Deci, care din cele trei categorii îți alegi ptr a nu mai fi cobai? Eu as merge pe prima, dacă aș fi întrebat. Dar cum nu sunt întrebat, nu spun nimic. 

Când Timpul și Viața și-au dat întâlnire.

Am învățat de la viață ce-i  aia ura, demnitatea și frica.  Toate mi-au  fost date mie, în sufletul meu, inoculate.  Mi-au  fost implantate. Acum mă chinui să le scot afară, ca pe niște monștri. Dar știi, prietene din oglindă, că ei se prind cu niște tentacule grozave. Dar, în definitiv, de ce să-i  extirp? Așa e, îi putem compara cu o măsea stricată?

La un moment dat mă chinuiam  și eu cu aceste sentimente.  Le-am lăsat slobode, să curgă. Ai observat că dacă nu le bagi în seamă, ele se dezactivează? Ce chestie! Ai observat că noi le dăm viață? Că noi le naștem? Ce imbecili suntem! De ce râzi? Simt că ți se potrivesc cuvintele mele, nu-i așa? La câte defragmentări interioare ai dat viață? La câte instincte ai fost tu autor?  Nu ai copii? Ba ai, mulți! Frica ta, este copilul tău. Prostia ta, este copilul tău. Toate sunt creațiile tale, draga prietene din fața oglinzii.

Copiii mei? Da, dragă prieten din oglindă. Toți sunt copiii mei.  Pe mulți i-am ucis, dar imediat mi s-au ivit alții.  Mama viață e foarte fertilă.

Nu! Tu ești fertil.  Tu produci multă sămânță a iluziilor. Însămânțezi  zilnic. Îți faci interiorul ca un bordel. Ai ajuns ca o prostituată. Dai vina pe viață? Nu fă asta! E lașitatea supremă.

 Vrei să-mi asum? Bine, îmi asum. Și? Mai departe, ce se întâmplă?  Asumările  sunt mai mereu false. Da, am făcut treaba asta,  dar ea trece în secunda următoare în plan secund. Să îmi asum cu adevărat înseamnă să ucid omul vechi din mine? Să mă restartezC? Crezi că asta ar fi o soluție? Să mă ascund în pădure?

Poate scapi, poate nu. Ți-ai  scos trecutul din cap? Nu? Atunci fugi degeaba. Trecutul te va urmări oriunde vei merge. De ce nu te împrietenești cu trecutul tău? De ce ți-l faci dușman? De ce te  dușmănești pe tine? Luptându-te  cu trecutul, te urăsti pe tine. Acceptă-l! Asta ai fost, ce mai vrei? Vrei să dai timpul înapoi? Ce infantil!

 Timpul? Nu, timpul e dusmanul tau. Stai, așa-i, omul și-a făcut totul un dușman. Viața, timpul, iubirea, ura îi sunt dușmani.  Și i-a  creat dușmani și îi vede ca pe niște dușmani. E ridicol, nu?

 Și oglinda o vezi ca pe un dușman, nu-i  așa? Privește-te  în oglindă cu atenție. Ce vezi? Vezi doi ochi pe care nu-i  poți adânci.  Nu-i  poți privi. Sunt străini, nu? Îți vezi rictusul gurii. Nu mai zâmbi. Ești hidos! Câte măști ai? Îți vezi ridurile? Nu te scuza, timpul lasă amprente. Insomniile lasă amprentei, dragul meu. Gândurile trec cu șenilele peste chipul tău. Ești doar un câmp de bătălie.

Ce vrei să spui? Chipul meu este un câmp de bătălie, dar sunt și un observator. Ce este acest chip? O informație și niște celule strânse laolaltă. Mult vid. Dacă stingi lumina, ce mai văd? Ce mai vezi? Când îmi privesc chipul în coșciug, ce văd acolo? O adunătură de materie moartă, care e  reflectată doar în  lumină. Apoi?  Așa este: cădem pradă naturii și vom fi mâncați. Eu nu voi fi mâncat. Trupul ăsta al meu, da! Să știi că te vei simți mult mai ușurat fără acele kilograme de organe, paraziți și microorganisme pe care le purtai zilnic în fuga asta vremelnică. Îți pare rău când duci o mașină  veche la fier vechi și capeți una nouă? Îi simți pielea, simți cu toarce motorul, îi simți puterea sub pedală, mirosul plăcut, tapițerie de calitate și luminile de bord. Și pe aceasta o vei duce la fier vechi după un timp. Sau o  vei vinde altuia. Cine ne cumpără oare corpurile?  Bună întrebare!

Testament

Ieși din tine și te privești.  Nu îți place ce vezi.  Sau primești acea  veste, mântuitoare pentru unii, distructivă pentru alții- că mai ai puțin de trăit. Câteva luni, poate câțiva ani. Și te privești din nou. Știi acel moment când pleci, dar rămâne disperanta aproximație.  Nu știi exact, dar știi că este aproape.

Familia, dacă o ai, te privește cu indulgență, cu o nefirească melancolie- unii se vor bucura, alții vor întrista. Te uiți cum ei se uită la tine și poți observa un spectacol colosal. Dacă ai avea simțul umorului, ai râde în hohote, ai râde de mimica lor prefăcută,  de uimirea lor. Toți au în minte o întrebare: ce aș face eu locul lui? Dacă vine și la mine moartea tot printr-o veste? Cu-i las toată munca mea de o viață? Casele mele? Agoniseala mea?

Te uiți la ei și ție milă. Ți-e milă pentru că le vezi  putreziciunea. Le vezi nimicmicia. În fața morții cei mai mulți oameni nu știu să-și gestioneze sentimentele. Ele erup ca un vulcan adormit de mii de ani.  Tot Eul  lor se chircește de groază- moartea pune capăt unui Eu plumbuit.

Atașamentul vs  Moarte-  testamentul.

Totul ține de material- ce las după moarte. Dacă ai avea simțul umorului, iar arde tot, iar cei din jur, într-un tragism suprem, vor înnebuni. Focul care va arde tot materialul agonisit de tine în viață, le va arde și sufletul,  năruindu-i așa cum se vor nărui toate acele construcții vechi mâncate de ani.          

Tragi-comicul  unei vieți e să-ți anunți anturajul cu un an înainte vestea propriei morți. Rezultatul? Te vei transpune, într-o pădure plină cu hiene flămânde. Vor sta la pândă, vor număra fiecare rid. Natura umană întrece în răutate orice bestie care a trăit pe acest pământ.

Dar, pentru că nu ești o ființă cu umor, vei lua o coală de hârtie și vei trece pe ea antidotul pentru animalitate: bunurile tale materiale. Ferice de cine nu are nimic. Ferice de cel care este singur. Ferice de cel care doarme prin parcuri- el are să își dea doar trupul viermilor. Dar tu, omule, vei scrie câte ceva pentru fiecare personaj apropiat- unul ce a fost mai aproape, unul ce îți aduce o cană cu apă, altul ce ți-a făcut mâncarea preferată. Totul materialnic.

Dar, ironic, te gândești la acel vatman, care, poate, cu un cuvânt ți-a schimbat toată viața. El încă mai conduce tramvaie pe aceleași șine dărăpănate, cu același salariu mizer. El este un necunoscut, un număr printre alte multe numere. Ai vrea să îi lași lui totul. Dar nu ai curaj, pentru că te-ai înconjurat de o haită de hiene, înfometate în plin viscol Siberian. Și nu ai nici simțul umorului. Te vei conforma cutumei: vei muri și toți  vor deveni apropiații tăi. Te întrebi...cum? Ce rost mai are? Deja ești transpus într-o altă lume, corpul e hrană viermilor iar averea ta hrană altor viermi. Totul se termină în brațele acestor nevertebrate metazoare. Nimic nu mai contează!

Testamentul- cortina trasă peste oglindă

_______________________________

Privește-te în oglindă.

Incinerarea memoriei.

   

M-am uitat în oglindă  și mi-am  văzut timpul.  Nu știu câte secunde din viață mi-au trecut.  Sau câte minute.  Sau câte zile... 

    Stând în fața oglinzii, avem întrebări, dar și o teamă supremă- monstruoasă de-a dreptul: frica de noi înșine, frica de răspunsurile care pot veni din tenebrele adâncurilor noastre.  Suntem conștienți că trăim-  cel puțin așa vrem să credem-  însă, implacabil, timpul trece peste noi, așa cu vântul trece peste un cadavru uitat de umanitate într-un șanț. 

   Timpul-  acest spectacol grandios. Cine suntem? Timpul! Amprenta timpului. După 60 de ani, Cine are norocul să-i mai prindă, poți observa obsesie timpului, de a te apropia de mormânt, de ați da un zvâc spre groapă, spre ultima suflare. Timpul- dușmanul etern al omului. Singura ființă de pe planetă care e înfricoșată de timp. Câți ani ai? O simplă întrebare care te poate duce în depresie. Care te poate tâmpi. Care poate trezi animalul din om: ah, mai am puțin de trăit, deci voi trăi totul la limită. Și, după o viață stresată, o viață de nimic, un individ-nimeni, omul devine un individ scăpat de la psihiatrie, sau numai bun de internat acolo, care o ia razna, care face ceea ce ar fi trebuit să facă până  la momentul ”trezirii” lui, intru în galop nebun, sub impulsuri îndrăcite. Trecutul și viitorul- frații Timpului. Trecutul și viitorul-  numele unei temute închisori.  Bolile psihice- simple consecințe oferite cu drag de Trecut și Viitor.

  Te uiți în oglindă și încerci să îți dai seama unde trăiești, întrebându-te cum de nu începi să înnebunești simțind cum viața ți se scurge printre degete, fără să poți face ceva. Te știi cu o condamnare la moarte, rece și fără sentimente, care te anunță că vei muri. Și totuși, nu înnebunești. Dar ești un norocos, pentru că alții, mulți alții, au înnebunit. Timpul i-a înnebunit. Alții s-au sinucis. Alții și-au incinerat memoria. Au ucis-o, apoi au incinerat-o. Iar din când în când se mai uită la ea, odihnită   într-o urnă. Unii au ales să devină proști, vorba unei cărți. A fi deștept cu viața este ca și când ai vrea să cuprinzi în brațe soarele. El te va face scrum, și nu v-a rămâne nimic din tine. Doar un praf interstellar care va bântui galaxii vide, împrăștiat în miliarde de ani lumină. 

Totul, până la urmă, se transformă în praf de stele.

Singurătatea

Cine s-a împrietenit cu singurătatea, este salvat- orice atașament cade sub ridicol. Într-o lume a metainformației, singurătatea a devenit cea mai detestată stare a omului.  Atunci când participi la o înmormântare, poți vedea în toată splendoarea ei singurătatea.

   Moartea- acea stare în care oamenii se văd goi de conținut, când devin singuri. Moartea unui prieten te poate pune în ipostaza de a plânge, dar niciodată nu plângi pe prietenul care zace în coșciug, ci te plângi pe tine. Îți plângi existența. Plângi ca un copil. Plângi pentru că îți este frică. Moartea înfricoșează omul. Moartea bagă în sperieți pe omul atașat. Când vei merge la vreo mormântare, draga prietene, să ții cont că, ceea ce vezi în acel coșciug, acel trup lipsit de viață, acea materie care e supusă descompunerii- nu este decât o oglindă. Este oglinda a ceea ce ești tu, doar că, pentru moment, încă inima-ți mai bate, celulele-ți mai respiră, creierul mai dă comenzi.

   Omul se sperie de întuneric, pentru că este oglinda coșciugului. Stinge lumina, prieten drag, și stai singur într-o cameră. O cameră  aruncată în beznă și liniște mormântală. Totul în tine se schimbă. Creierul începe să țiuie iar corpul devine tot mai neliniștit. Voi doi- tu și cu tine- începeți să nu mai ai încăpeți în același trup. Sunteți străini unul de altul, deveniți niște dușmani, iar acesta poate fi perfectul act cinematografic a propriei tale morți.

   Nici un om singur nu se sperie de moarte. O așteaptă, chiar!  Poate fi o izbăvire. Să stai doar cu tine, să te cunoști bine, să te împrietenești cu tine, aduce acea stare de eliberare- vreți să vă eliberați cât mai repede, pentru că ați trecut testul vieții:  v-ați cunoscut. Ți-ai cunoscut  Dumnezeul din interiorul tău, acel Dumnezeu adevărat- te-ai descoperit pe tine însuți, fără atașamente vremelnice. Când vei muri, îți vei  privi carcasa în sicriu și nu te vei înspăimânta de duhoarea putrefacției după cinci zile de zăcut în groapă. Îți vei primi viermii în fosta locuință cu bucurie, ca pe un fapt normal, un proces de curățare, de igienizare. Natura are grijă să igienizez tot, de la bălegar și până la un cadavru de om. Vei pleca împăcat, într-o altă lume, fără să fi atașat de nimic. Singur, tu și cu tine.
________________________________
Privește-te în oglindă