Când Timpul și Viața și-au dat întâlnire.

Am învățat de la viață ce-i  aia ura, demnitatea și frica.  Toate mi-au  fost date mie, în sufletul meu, inoculate.  Mi-au  fost implantate. Acum mă chinui să le scot afară, ca pe niște monștri. Dar știi, prietene din oglindă, că ei se prind cu niște tentacule grozave. Dar, în definitiv, de ce să-i  extirp? Așa e, îi putem compara cu o măsea stricată?

La un moment dat mă chinuiam  și eu cu aceste sentimente.  Le-am lăsat slobode, să curgă. Ai observat că dacă nu le bagi în seamă, ele se dezactivează? Ce chestie! Ai observat că noi le dăm viață? Că noi le naștem? Ce imbecili suntem! De ce râzi? Simt că ți se potrivesc cuvintele mele, nu-i așa? La câte defragmentări interioare ai dat viață? La câte instincte ai fost tu autor?  Nu ai copii? Ba ai, mulți! Frica ta, este copilul tău. Prostia ta, este copilul tău. Toate sunt creațiile tale, draga prietene din fața oglinzii.

Copiii mei? Da, dragă prieten din oglindă. Toți sunt copiii mei.  Pe mulți i-am ucis, dar imediat mi s-au ivit alții.  Mama viață e foarte fertilă.

Nu! Tu ești fertil.  Tu produci multă sămânță a iluziilor. Însămânțezi  zilnic. Îți faci interiorul ca un bordel. Ai ajuns ca o prostituată. Dai vina pe viață? Nu fă asta! E lașitatea supremă.

 Vrei să-mi asum? Bine, îmi asum. Și? Mai departe, ce se întâmplă?  Asumările  sunt mai mereu false. Da, am făcut treaba asta,  dar ea trece în secunda următoare în plan secund. Să îmi asum cu adevărat înseamnă să ucid omul vechi din mine? Să mă restartezC? Crezi că asta ar fi o soluție? Să mă ascund în pădure?

Poate scapi, poate nu. Ți-ai  scos trecutul din cap? Nu? Atunci fugi degeaba. Trecutul te va urmări oriunde vei merge. De ce nu te împrietenești cu trecutul tău? De ce ți-l faci dușman? De ce te  dușmănești pe tine? Luptându-te  cu trecutul, te urăsti pe tine. Acceptă-l! Asta ai fost, ce mai vrei? Vrei să dai timpul înapoi? Ce infantil!

 Timpul? Nu, timpul e dusmanul tau. Stai, așa-i, omul și-a făcut totul un dușman. Viața, timpul, iubirea, ura îi sunt dușmani.  Și i-a  creat dușmani și îi vede ca pe niște dușmani. E ridicol, nu?

 Și oglinda o vezi ca pe un dușman, nu-i  așa? Privește-te  în oglindă cu atenție. Ce vezi? Vezi doi ochi pe care nu-i  poți adânci.  Nu-i  poți privi. Sunt străini, nu? Îți vezi rictusul gurii. Nu mai zâmbi. Ești hidos! Câte măști ai? Îți vezi ridurile? Nu te scuza, timpul lasă amprente. Insomniile lasă amprentei, dragul meu. Gândurile trec cu șenilele peste chipul tău. Ești doar un câmp de bătălie.

Ce vrei să spui? Chipul meu este un câmp de bătălie, dar sunt și un observator. Ce este acest chip? O informație și niște celule strânse laolaltă. Mult vid. Dacă stingi lumina, ce mai văd? Ce mai vezi? Când îmi privesc chipul în coșciug, ce văd acolo? O adunătură de materie moartă, care e  reflectată doar în  lumină. Apoi?  Așa este: cădem pradă naturii și vom fi mâncați. Eu nu voi fi mâncat. Trupul ăsta al meu, da! Să știi că te vei simți mult mai ușurat fără acele kilograme de organe, paraziți și microorganisme pe care le purtai zilnic în fuga asta vremelnică. Îți pare rău când duci o mașină  veche la fier vechi și capeți una nouă? Îi simți pielea, simți cu toarce motorul, îi simți puterea sub pedală, mirosul plăcut, tapițerie de calitate și luminile de bord. Și pe aceasta o vei duce la fier vechi după un timp. Sau o  vei vinde altuia. Cine ne cumpără oare corpurile?  Bună întrebare!