Incinerarea memoriei.

   

M-am uitat în oglindă  și mi-am  văzut timpul.  Nu știu câte secunde din viață mi-au trecut.  Sau câte minute.  Sau câte zile... 

    Stând în fața oglinzii, avem întrebări, dar și o teamă supremă- monstruoasă de-a dreptul: frica de noi înșine, frica de răspunsurile care pot veni din tenebrele adâncurilor noastre.  Suntem conștienți că trăim-  cel puțin așa vrem să credem-  însă, implacabil, timpul trece peste noi, așa cu vântul trece peste un cadavru uitat de umanitate într-un șanț. 

   Timpul-  acest spectacol grandios. Cine suntem? Timpul! Amprenta timpului. După 60 de ani, Cine are norocul să-i mai prindă, poți observa obsesie timpului, de a te apropia de mormânt, de ați da un zvâc spre groapă, spre ultima suflare. Timpul- dușmanul etern al omului. Singura ființă de pe planetă care e înfricoșată de timp. Câți ani ai? O simplă întrebare care te poate duce în depresie. Care te poate tâmpi. Care poate trezi animalul din om: ah, mai am puțin de trăit, deci voi trăi totul la limită. Și, după o viață stresată, o viață de nimic, un individ-nimeni, omul devine un individ scăpat de la psihiatrie, sau numai bun de internat acolo, care o ia razna, care face ceea ce ar fi trebuit să facă până  la momentul ”trezirii” lui, intru în galop nebun, sub impulsuri îndrăcite. Trecutul și viitorul- frații Timpului. Trecutul și viitorul-  numele unei temute închisori.  Bolile psihice- simple consecințe oferite cu drag de Trecut și Viitor.

  Te uiți în oglindă și încerci să îți dai seama unde trăiești, întrebându-te cum de nu începi să înnebunești simțind cum viața ți se scurge printre degete, fără să poți face ceva. Te știi cu o condamnare la moarte, rece și fără sentimente, care te anunță că vei muri. Și totuși, nu înnebunești. Dar ești un norocos, pentru că alții, mulți alții, au înnebunit. Timpul i-a înnebunit. Alții s-au sinucis. Alții și-au incinerat memoria. Au ucis-o, apoi au incinerat-o. Iar din când în când se mai uită la ea, odihnită   într-o urnă. Unii au ales să devină proști, vorba unei cărți. A fi deștept cu viața este ca și când ai vrea să cuprinzi în brațe soarele. El te va face scrum, și nu v-a rămâne nimic din tine. Doar un praf interstellar care va bântui galaxii vide, împrăștiat în miliarde de ani lumină. 

Totul, până la urmă, se transformă în praf de stele.