Țara maimuțelor!

Am trecut de anul 99 de la Marea Unire. Niciun fior, evident! Politicul s-a dat din nou în stambă, aceiași actori dezolanți au rostit aceleași cuvinte goale, clișee vide și frazeologie sterilă. Românii au privit buimăciți această regie proastă, realizată an de an în studiourile ” România Circ”, pe bani mulți și ochi umezi, ca de căprioare.

   *La anul vine și suta de ani. O sută de ani de deziluzii, de iluzii deșarte, de crime abominabile asupra acestui popor. Am rămas în același ghetou mizer, ne încăpățânăm să nu învățăm nimic din ale istoriei eșecuri, bătrînii încă pupă-n dos comunismul, iar tinerii devin tot mai imbecili și degenerați, o viitoare nație care va face cu ușurință ceva pe această țară.

   *Suntem proști? Întrebare retorică: normal că da! Păi hai să vedem cine conduce țara asta de 28 de ani, ce filarmonică de impostori ne șoptește zilnic traiectoria zilnică spre dezastru. Am ajuns, după o sută de ani, să fim cea mai bolnavă nație din Europa, Primele locuri la tot ce este mai morbid și mai rău posibil, cel mai debil sistem de învățământ din Europa, cu fetișcane titularizate ca profesoare de N materii, cu nota 4, sistemul cel mai criminal de sănătate din Europa, unde riști să mori eroic infestat cu zeci viruși, chiar dacă ai venit să-ți tratei o banală răceală.
După o sută de ani suntem lada de gunoi a Europei, unde ni se deversează sistematic cele mai proaste produse...dar frumos ambalate.
Suntem țara lui Cioloș, tehnocratul!
Suntem țara lui Dragnea, dumnezeul politicii dâmbovițene.
Suntem țara lui Băse, care plângea pe umărul lui Stolo.
Suntem țara lui Ilici, care a transferat puterea ălora de rangul doi, din fostul PCR, devalizând țara.
Suntem țara primarilor incompetenți, pe sistemul Nicolae Robu, care își bat joc efectiv de orașe, ducându-le într-un ev mediu cu mulți palmieri și păduri de semafoare inutile și pe bani mulți.
Suntem în țara în care oamenii mor din cauza incompetenței, polițiști care cad în gropi nemarcate ca în cazul ministrului Oprea, oameni care mor striviți de porțile de intrare făcute de mântuială, ca în cazul Timișoara. Nimeni nu plătește pentru nimic, pentru că legea e pentru proști.
Suntem țara oilor lui Petrică Daea, acest individ încă prins în captivitatea discursului comunistoid.
Suntem țara unde analfabetismul funcțional în rândul tinerilor e de peste 40%, nipricepând o iotă din ce le spui, viitoare bune pisicuțe metrosexuale, narcisiste.
Suntem țara unde cuvântul de ordine e #rezist, cu indivizi care țin pancarte cu „vrem spitale, nu catedrale”, indivizi care nu au înțeles nimic din viața asta, niște nimeni, niște papagali care nu sunt în stare să gândească cu propria lor minte, care sunt buni doar de experimente, executanți și care se distrează luminând cu lanternele de la telefoane.
Ne învârtim în sclavagismul salariului minim pe economie, al blestematului de 1450 de lei lunar, numai buni de să-ți pui capăt zilelor, subnutrit, batjocorit și plin de datorii. Milioane de români au plecat în străinătățuri, mulți din ei nu sunt decât niște hoți mizerabili, pungași și proxeneți. Restul muncesc zi -lumină ca pe plantații, în agricultură, în bucătării până ce cad epuizați din picioare, desparțiți de propriile familii, doar-doar or mai aduce ceva bani acasă.
Suntem în țara unde au răsărit cele mai de neam-prost vile, vilele celor care au făcut ceva bani afară, grandomanii de oameni săraci, săraci și mintal.
Suntem într-o țară de maimuțe degenerate, care au devenit niște căței pavlovieni, o adevărată grădină zoo. E de ajuns să ieși în trafic și vei putea observa degenerarea la care am ajuns, dezumanizarea totală. Copiii sunt abandonați cu zecile prin maternități, bătrânii zac mâncați de râie și mizerie prin spitale insalubre și cămine de bătrâni, uitați de toți, marginalizați, cu pensii absolut mizere, grotești, la limita subzistenței.
Suntem țara unde maneaua încă e la putere, unde oamenii sunt cărați cu autobuzele, pentru un ulei și un zahăr, la mitinguri, manipulabili de ștabii care orânduiesc această nație absolut dementă, fără coloană vertebrală, debusolată și confuză. Cei care încă mai gândesc sunt într-o minoritate dusă la extrem, retrași pe linie moartă: ei nu trebuie scoși în față, complică procesul de destructurare națională. Circ și pâine, zilnic, cu Capatoși, Gherghei și Măruțe, cu muzică imbecilă, o subcultură ridicată la rang de virtute națională.
Am devenit un neam de maimuțe, într-o junglă puturoasă, fără speranțe de ieșire.
La mulți ani România!!!!!

Restaurantul, noul Triunghi al Bermudelor

Mă uitam prin meniurile de revelion ale unor restaurante, cică cu pretenții. Bun, pe lângă că sunt foarte sceptic față de restautele românești, imaginația celor care produc acele meniuri te lasă melancolic sau, mai rău, te indispun terbil. Denumirile sunt perfect savuroase și te teleportează într-o altă dimensiune  papilo-gustativă, unde sunt simfonii de creveți, trio-uri de tartine, curcubee, romanțe...ce să mai vorbim, simți că stai la masă cu însuși nemuritorul Gică Petrescu. Mai pe șleau, rahatul produs de restaurante e ambalat frumos, cu denumiri cretinoide. Dacă ai pus o rață pe varză călită, nu-i mai spui așa, ci îi spui pompos: rață pe PAT de varză rumenă călită. Pe bune? Pe pat? Nu știam că varza poate deveni patul unei rațe. Supei de pui, cum ar trebui sa i se facă redenumirea? Pui scăldat în apă caldă, cu mirodenii și înmiresmat cu condimente? Trăiască Vegeta, nu? Nu mai vorbesc de restaurantele care o ard pe franco-englezisme, de-ți rupe creierul. Ce se întâmplă azi prin restaurante, e o adevărată panaramă, o prostituție a ideilor sau cum să minți pe proști să-ți mănânce rahatul cumpărat din Selgros-uri și Metro-uri, produse ieftine și de cea mai proastă calitate. Asta se face in Romania. Nu știu cum e dincolo, la nivel național, dar în majoritatea locațiilor mioritice se vând doar denumiri pompoase, dar îndoielnice calitativ.

Ca să aduci calitatea, ea costă. Iar când costă, bugetul ăluia care patronează localul scade, iar dacă bugetul scade, e nașpa. Angajații? In cele mai multe cazuri, angajații sunt imbecili, fără minima cultură generală, scârbiți, nemotivați, la mila ciubucului clientului, care, evident, nu va exista, ptr că foarte puțini patroni sunt dispuși să-și formeze proprii oameni, să le ofere trening uri, schimburi de experiență, școlarizări.
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Am venit să mă angajez.
- Ce știți să faceți?
-Nimic.
- Ati mai lucrat undeva?
- Da, într-un birt din Cuca-Măcăii.
- Perfect, sunteți angajat. Candidatul perfect. Aveți minimul pe economie
- Ooo, vai, vă mulțumesc, spune meduza proaspăt angajată, cu ochii umezi.
Deci, un viitor bun de consum, de făcut bani. Dar nu ptr el, ci ptr patron, ptr că lui îi se rupe de angajați, lui să-i fie bine! Duce două farfurii? Duce! Știe câteva preparate clasice din meniu? Știe! Un nădrag negru și o cămașă albă, și gata! avem un multilateral dezvoltat lucrător în servicii.

Mai halesc și eu prin restaurante (stiu, mea culpa!) și mă îngrozesc de ceea ce văd.
Dar, haideți, nu fiți cârcotași, avem meniuri! Bestiale meniuri! Simfonie de risotto. Spune-i bre orez, că n-are nici o treabă cu adevăratul risotto, că e orez plasticat cu 2 lei punga din Metro, ce Dumnezeu?
Hai, să fie primit și poftiți la canapele cu rațe, gâște și alte zburătoare, pateuri de ficați de gâște umflați cu pompa, muschi de vite brazilience crescute în România, exportati și reîntorsi la suprapreț, risotto din orez care n-a văzut în veci pământul, legume fără gust, chef de lucru așa cum are și Iohannis și, de ce nu, să curgă Vegeta. Nu are gust mâncarea? Nu-i nimic: ai un cub ptr fiecare vietate din lumea asta, de la procariote și până la tiranozauri. Vrei mangustă pe pat de alge din Marea Chinei? Avem, cum sa nu! Două cuburi și te-a rezolvat. A, că sunt congelate de pe vremea lui Hristos, care-i problema? Dacă ești în mijlocul câmpiei vestice și vrei fructe de mare...sorry boss, le papi congelate, că doar nu vine unu cu năvodul dimineața, proaspăt pescuite.
-Aveti pește proaspăt?
- Evident!
- Când l-ați primit?
E, aici intervin  doua răspunsuri posibile, dar mereu prezente: l-am primit ieri, și doi, azi de dimineață. Deci, e proaspăt. Noroc cu tehnologia. In 3 minute, apeși pe butonul ptr decongelare, peștele e bombardat cu microunde, iar el, saracu', ce sa facă? Trebuie să se dezghețe, că ăla micu are chef de pește proaspăt.
Să fie primit! Prefer un KFC, pe bune!

Când prostia și ignoranța își dau mâna, ne apucă veselia!

 

  Mi-a murit copilul în spital, primind o boală sau un virus grav din cauza lipsei totale de igienă, a condițiilor precare de spitalizare, a miserupismului de care dau dovadă unii din angajații spitalelor.

   Auzim frecvent aceste genuri de știri, în care lumea moare pur și simplu, pe față, din cauza unui sistem bolnav, putred și falimentar. Nimeni nu mai reacționează. Asta era și ideea, poate, din partea celor care au factorii de decizie în mână. Românul, după cum observăm, are mintea și memoria scurte. Aude o știre, se inflamează, minunea ține trei zile, apoi totul revine la normal, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Colectiv, Hexi Pharma, maternitatea Giulești, spitalul de arși, șoselele criminale, foamete, boli... sunt doar câteva exemple ale posibilităților de a muri. Peste tot în lumea asta se moare, dar la noi ea te urmărește oriunde. E omniprezentă.  Treaba e că mor oameni, dar pe nimeni nu mai sensibilizează acest aspect. Moartea a devenit ceva normal, așa cum mureau de foame oamenii prin anii 40-50  în Ucraina sau Rusia, prăbușindu-se pe stradă, în agonie. Nu mai are cum să-ți pese de celălalt, cât timp, crezi tu, că ești prins în plasa problemelor zilnice. Ai rate, copiii încep să-ți crească, nu au caiete, mai nou nici manuale, pantofii pentru sport încep să se rupă, și zici în gândul tău: mai dă-l în mă-sa, să moară! Zici plin de ură, pentru că nu mia poți nici tu, ești disperat, banca sună aproape zilnic, salariile sunt de-o mizerie cruntă, la batjocură, totul e întors cu fundul în sus, soția ți-a rămas fără muncă, tu îi spui împăciuitor un ”lasă dragă, că ne vom descurca noi” în care nu mai dai doi bani, în care nu mai crezi. Începi să-ți pierzi mințile, îți vine să-i dai cu toporul în țeastă șefului tău, care te ia la mișto aproape zilnic, îți vine să pui mâna pe mitralieră și să razi jumătate din zoologicul politic, aceste animale bipede, acești șacali născuți din ideologia URSS-istă, târâtoare preistorice, lipitori veninoase. Nimic nu sa schimbat din vremea lui Eminescu, când poetul scria în Timpul despre putrefacția politicului românesc.
    Totuși, de 27 de ani ne învârtim în jurul aceleiași axiome, a ignoranței, a lui ”lasă-mă să te las”. Nimeni nu mai are curaj, suntem mâncați de vicii, de indolență și de frustrări. Am ales președinți, unul mai mediocru ca celălalt, toți ne prostesc în cel mai copilăresc mod. Pentru că au pe cine, pentru că am devenit o nație îngustă, ipocrită  în mare parte. Nimeni nu mai are căderi pe gânduri când se cunoaște faptul că 50% din populație e sub pragul sărăciei. 50%! 40% dintre copii, se culcă flămânzi. Sunt pe primele locuri la majoritatea bolilor.  Jumătate din populație e săracă, 5-6 milioane deja au plecat din România, alte sute de mii sunt pe picior de plecare, iar ăștia care au mai rămas sunt tot mai atomizați și destructurați.

Perspective de viitor? După cum merge situația...puține șanse. De ce ? Pentru că prostia și ignoranța sunt succesul garantat în eșecul unei națiuni. Iar o națiune când nu-i mai pasă de morții de ei...e într-un mare colaps, într-un inceput de sfârșit agonizant.

Și totuși, românii au aplaudat minerii. Și ar face-o din nou, fără greață.

Anii '90 au dezvăluit o Românie ieșită din negurile evului mediu,  reușind să șocheze pe cei câțiva români care mai gândeau logic și o Europă întreagă. De SUA nu poate fi vorba, oamenii de acolo neavând habar nici macar unde le este propria capitală, ce sa mai vorbim de România.
 
    După o lovitură de stat, cum numai la noi se putea face, made în România!, vara anului 1990 a demonstrat sistemul psihosomatic al mentalului colectiv: ură, xenofobie, psihopatologie gravă, plăcerea de a vedea sânge, răzbunare.  Atunci, in acele momente, majoritatea românilor au aplaudat și s-au bucurat că minerii devastau și băteau cu cruzime pe bucureșteni. Nu ar trebui sa ne supărăm pe Iliescu: acest om a marjat exact pe gândirea românească de la acel moment. El a reușit să ne arate cine suntem, a deschis o supapă care poate trebuia deschisă, aceea a urii. Țin minte, copil fiind, frenezia acelor zile și bucuria că minerii au mers în Capitală, să pună ordine în dezordinea imaginativă de acolo. Oamenii se bucurau cu sinceritate. Doreau sânge, nu le ajunseseră cel de la revoluție. Memoria e de scurtă durată . Văd acele imagini și azi și încerc să-mi dau seama ce a provocat atât de multă ură între oameni.

Din nefericire, văd acest comportament de ură și azi, dar ambalat in culori mai frumoase. Stau în Banat de ceva ani și pot observa încruntarea și ura lor față de alții care le "calcă teritoriul". Acesta este doar un exemplu, dar ura la nivel național e imensă. Pentru că o avem în sânge. Pentru că vrem mereu răzbunare, vrem capete tăiate, așa cum unii scuipau capul acelui gradat din trupele USLA care zăcea pe blindatul ciuruit de gloanțe. Vrem țapi ispășitori. Vrem sa dovedim tuturor că suntem răi, să fim urâți de toată lumea. Pe unde mergem, facem dezastru. Dar nu, nu noi suntem vinovați, ci țiganii. Nu noi suntem vinovați, ci Soros.
 Eram prin 2005 in Hong Kong, iar unul din românași ieșise dintr-un magazin de haine blindat de tricouri. A furat din inerție. Gestul acelui concetățean mi-a rămas viu și azi și-mi va rămâne cat timp voi trăi. De ce ai furat?l-am întrebat. Așa! a venit răspunsul lui.

Azi, in 2017, dacă minerii ar veni din nou în București și s-ar reedita evenimentele din vara lui '90, oamenii ar aplauda din nou. Pentru că suntem imbecili, imbecilizați mereu; proști și prostiți in continuare. Aici pe acest pământ românesc și pe acest mental românesc se fac cele mai absurde experimente, de către toți. Și le iasă... pentru că ăștia suntem. Ăsta e aluatul nostru. De 2000 de ani!

Scârba și iertarea, merg împreună? Totuși, de la laptop, cu multă scârbă...

Mulți spun că avem Echipă Națională de Fotbal. O glumă proastă. De fapt avem, dar ea e compusă din oameni exact după chipul și asemănarea acestei nații, de azi, cea din 2017. O nație dezintegrată, destructurată și fără voință. România, fie că vorbim de naționala de fotbal sau de oamenii care compun această țară, fac tot posibilul să o saboteze. Jucători care stâlcesc limba română, care beau pe muzica maneliștilor, care se iau în gură cu suporterii, băgându-i în origini. Asta vedem și pe stradă, dragii mei. Oameni care scuipă, vorbesc veninos, aruncă PET-ul pe lângă coșul de gunoi. Suntem slabi, tot mai slabi, iar analogia țării cu cea a naționalei de fotbal vine ca o mănușă de portar. Nimeni nu mai dă doi bani pe perseverență, pe ideea de a face ceva notabil, să fie mândrii că au realizat ceva. Să nu moară ca niște imbecili. Vedem cum unii ajung în topul fotbalului- dar nu numai !-, mai puțin să apuce potul cel mare, dar se scurtcircuitează lamentabil, naufragiați in vieți vicioase și incultură care, la un moment dat, se întorc împotriva lor. Ca să duci succesul pe cârcă, ai nevoie de ceva în cap, de niște sinapse, de ceva neuroni activi. Nu, nu poți cere asta unor oameni ptr care viața lor nu înseamnă decât femei cu țâțe mari, siliconate în toate zonele și care oferă dansuri lascive, în timp ce ”jmecherul” se îmbuibă de Moet. Să bei Moet, dar să fii prost: iată o combinația distructivă. Nimeni nu-și mai dă seama că nu mai avem Națională de fotbal, cum nimeni nu-și mai dă seama că nu mai avem Țară, că România a dispărut. Mulți sunt prea dobitoci ca să poată avea această revelație, iar acei puțini care mai văd această dramă sunt rapid puși la tăcere. Putem face o comparație între Daum și Iohannis? Da, amândoi fiind doar niște păpuși sinistre, niște Matrioști care se tot înmulțesc obsedant. Sau între Daum și Mișu Tudose? Evident, da! Sunt personaje într-o piesă de teatru aiuritor, cu actori beți de cretinism și retard în cel mai înalt grad cu putință. Au fost mii de tineri, la Iași, la întâlnirea internațională a Tineretului. Dar era Ortodox, nu cel de la Untold. Ați auzit vreo știre despre acest lucru în presa centrală? Clar, nu! Pe ăștia nu-i interesează astfel de aspecte. Pe ăștia îi intereseaza, de exemplu, ce belciug și-a pus în vagin o cretina din show-biz. Da, asta e o știre de primă pagină. Sau că tipul de la Talisman se desparte de nevastă-sa. Ei bine, asta avem azi în România: inducerea unui handicap general, imbecilizarea la scară națională, și, ohoooooo!!!!, ce bine le merge la treaba asta....
Avem Echipă Națională de Fotbal? Avem, dar ea se prezintă exact așa cum se prezintă această țară: sinistru.
Nu m-am uitat la meci, ptr că nu era greu să prevezi deznodământul. Așa cum nu e greu să prevezi deznodământul acestei țări. 
Asta e, mergem înainte. Vedem noi ce-o fi....

Majoritatea care citiți acest text, sunteți bolnavi!

 

     Și știți de ce? Pentru că mâncați prost! Cuvinte citate din  prof Mencinicopschi.
Cuvintele sunt  dureros de adevărate, cunoscute dar nebăgate în seamă. De ce? Din comoditate, din neștiință și dintr-o lipsă crasă de cultură.
   Am lucrat la un mare și renumit restaurant în București. Renumit...și atât. Ce mă mira profund era faptul că niciun client nu crăpa la masă. Începând de la tanti care tăia cartoful & morcovul și terminând cu cel care ducea mâncarea la masă, marea majoritate deci ( pleonasm forțat), spuneau un sta-v-ar în gât, asta ca să fiu elegant cu exprimările. Nu reproduc mai mult. Ați înțeles unde bat, nu? Se aruncau asupra preparatelor cele mai dulci cuvinte: da mai intrați mulți, bă animalelor! zbiera bucătăreasa, înnebunită, la un personaj imaginar de pe tavan, nemaiputând  face față la comenzi, apa curgându-i șiroaie pe frunte. Iar această problemă se întâmplă în majoritatea restaurantelor și bucătăriilor. De aceea recomand cu căldură: nu vă mai apropriați de ele. Hrăniți-vă acasă!
   Extensie de idee: un bucătar ar trebui să fie un maestru în adevăratul sens al cuvântului, unul chiar spiritual pentru că poate modifica toată structura interioară a unui client. Cu-i pasă? Banul să iasă.
   Marea problemă stă în halul următor: noi nu ne mai hrănim, ci doar mâncăm. Băgăm în noi. Turnăm în noi. Halim. Să continui?   
   Ce vedem la sfârșit de săptămână? Un alai de plozi duși de niște părinți inconștienți la Mc Donalds-uri. De ce nu! Dacă ăla micu dorește, trebuie să-i îndeplinim dorința. Mai ne procopsim și c-o jucărie, că doar PR-ul nu doarme, nu? Părinți inteligenți, clar!
   Se știe că în România se mănâncă mult și prost. Avem o bucătărie grea și unsuroasă care dă de furcă ficatului. Și nu numai. Mă rog, e impropriu să spui că avem bucătărie. Avem o compilație dintre mai multe bucătării orientale, turcească în special, că doar nu au stat pe aici englezii, nu? Veșnica Sarma, impăratul Mic, preacuvioasa Șaormă, sfântul Kebab. Și e coadă mare la ele. Pe lângă asta, mai avem vreo două sărbători mari, când românul ia cu asalt, mai ceva ca la Mărășești și Oituz, toate marketurile. Coșurile devin cât  portavioanele, frigiderele mici se aruncă la ghenă. Trebuie ceva mare, combine de treierat mâncare, multă și săracă în tot ce ne e folositor. Apoi vedem cum ambulanțele urlă neputincioase prin orașe cărând pacienți cu mațele aproape explodate de bolțarii ingurgitați prostește, stropiți cu mult alcool, că doar o dată pe an e Crăciunul. Să fie bine!
    Cum stăm în statistici? Exemplar! Pe primul loc la toate. Bolile, evident. Când mănânci un salam cu 5 lei ruda, de un kilogram, la ce te aștepți? Când faci un cotlet, iar el elimină apă în cuptor mai ceva ca fântâna Îndrăgostiților din centrul Timișoarei....te întrebi serios când vei muri.
   Că bravii nostrii conducători sunt puși pe căpătuit populația, un fel de genocid vesel...o știm cu toții. Totuși! Și totuși, noi mergem înainte, parcă tot mai orbi, spre o moarte sigură. Da , suntem o nație bolnavă! Vă miră? Nu ar trebui! O cola?

Când narcoticele îneacă-n fum mințile tinerilor. Sau despre catastrofa unui secol.

     Conform DEX-ului, o substanță narcotică este acea substanță care provoacă narcoză sau acele substanțe care provoacă somnolență. Am scris treaba asta, ca să fie lămurită treaba. De la această simplă definiție din DEX, pornesc pe tărâmul narcoticelor de tot felul, mai ales cele implementate cu succes de către ”sistem” și până la cele clasice. Ptr mine, sintagma de ”a provoca somn/olență” se mulează foarte bine cu ideea de somn al rațiunii. De aici si acest somn perfid al națiunii, națiune care nu poate reacționa în fața pericolelor, un somn destructurant, care lovește exact în structura de beton armat a societății, a societății în general, nu numai cea românească.

    Nu mai este un secret că în foarte multe licee din țară drogurile sunt la ele acasă. Dilerii știu unde să stea, au locotenenți printre elevii care învață în acea locație, iar treaba merge. Acest lucru l-am putut vedea și când, acum ceva ani, magazinele cu etnobotanice stăteau frumușel pe lângă școli, făcând praf mințile încă nematurizate a tinerilor. Până când n-au curs sinuciderile printre adolescenți provocate de mizeriile din acele pungi de tras pe nas, nimeni nu a mișcat un deget. De ce? Nu mai e nevoie de prea multe explicații.

    Dar, cred eu, narcoticul cel mai pervers a ajuns să fie online-ul, ”rețeaua de socializare” fiind copilul lui mic drag și iubit. Dar ca să fii online în permanență, ai nevoie de niște scule deștepte: unii și mai deștepți nasc smart-ul.  Din acest moment, era oamenilor care comunică face-to-face, se fini. Dacă mergi într-un metrou, 90% din persoanele tinere sunt cu nasul vârâte în telefoane: nimeni nu mai are introspecții, nimeni nu mai stă cu el însuși. Atenție la sensul folosit de mine: SUNT vârâte! De către cine? Eh....

   Dacă online-ul e cel mai periculos narcotic, vine tare din urmă dezinformarea. Fără online, dezinformarea sau manipularea nu mai puteau exista în forme atât de elaborate , devenind de-o subtilitate înfiorătoare. Se merge pe dictonul: habar n-am în ce/ cine să mai cred, deci de ce să-mi mai bat capul? Mai pe șleau, mulți merg pe starea de deconectare din real, acolo unde, cică, e nașpa; întrarea acelui individ in online, capturarea lui de către ”sistem” și sinuciderea existențială care precede după.

   Dacă acești indivizi scapă de online, ei cad în capcana unor multinaționale, aceiași Mărie, dar cu altă pălărie:  mergi la ”job” la 9-10, ai 400 de dead-line-uri pe zi, ești prins într-un birou cu AC și miros de mochetă curată, pleci de la ”job” pe la 18-19, mai povestești cu colegul, pt ”destindere”, încă o oră, dar tot despre ”job”, ajungi acasă epuizat -dar mândru că lucrezi într-o structură mondială, ești la costum și , eventual, ai mașină de serviciu- îți deschizi o bere, te pui în fotoliu și deschizi smart-tv-ul de 180 cm, cu sunet Hi Definition, îți vine și soția ( asta în cazul bun ), tot de la o multinațională, o femeie în plină ascensiune profesională, o femeie care se vrea dură, negociază totul la sânge, un manager total. Treningurile ingurgitate de dânsa au avut grijă să o modeleze așa cum trebuie. Ea se dezbraca de sacoul impecabil, Leadershipul stă cu berea și telecomanda în mână, uitându-se la BBC sau CNN. Nu mai e de finețe să asculți țăranii de Antena 3 sau săracii de Realitatea TV. Ești într-o lume superioară: te uiți la alți țărani , dar care vorbesc engleza. De copii nu poate fi vorba: cariera e prima!

   Dar cel mai teribil narcotic, e prostia. Ea este rezultanta tuturor acestor factori de nouă generație, a erei ”smart”. O cruntă îndobitocire, evident!, făcută cu acordurile ”mai marilor” de azi. Cine sunt aceștia? Habar n-am, dar nu sunt căzut  din cocotier ca să nu observ toată archestrarea, aranjamentul și mai ales dirijorul. A, că sunt vârâți în față indivizi ca Mihai Tudose, Macron, Merkel sau Donald Trump...e hilar. Dirijorul stă undeva în umbră, că doar de aia si-a angajat păpușile enumerate mai sus. Iar massele....sunt niște drăgălașe oi. Simbolismul fotografiei: cam în halul ăsta
naște societatea pe viitorii locuitori Terrani. Scapă cine poate!
     Scriam în titlu despre fumul care îneacă mințile tinerilor. De la ei venea speranța. Teoretic, așa  trebuia. Faptic, nici vorbă! Deci,  urmează un mare dezastru. Până atunci, pace!

Vă face plăcere să dați bani la maneliști, nu? Dar ptr un copil e prea costisitor,nu?

 

Nunțile cu maneliști. Sau ceea ce înseamnă manifestare manelistă, cu multe tricouri mulate și pumni strânși, de smardoi. Un deliciu ptr mine. Nu, glumesc! Este un mare coșmar.

 Vad acele individe care dau din funduleț, pe acei indivizi care se zbat  indeciși, pe ritmuri "orientalo-obsesivo-compulsive" și mulți bani care curg pt a unge inima unui individ în prim plan: ptr ginericaaaa, să trauascaaaa!!!!!; ptr bossul boșilor, care a dat 100 de 💶, ptr cel mai de seamă bătăuș...etc.

   Ce mă scoate din sărite:
1, Români care dansează pe o muzică cu trimitere la indivizi sub-mediocriiiiii( cu șase sute de iiii).
2, Discuția celebră: țiganii ne conduc, dom'le! Vad revoltă mare. Dar când începe maneaua, dansul începe și el, chiar și "domnul" care plângea pe FB că țiganul i-a invadat cartierul. Dar țiganul ii cântă la ureche. Iar românul sare cu banu'. Dă-o naibii de ipocrizie.
 3.Daca as avea o soție manelistă, în secunda doi as divorța de ea. Fără regrete.
4. Nu e creștinesc să ai pică. Eu nu mă pot abține să nu am ptr indivizii ăștia.
5. Impozit pe manele... nu se practică? De ce? Pt că majoritatea politicienilor pupă-n fungi această tagmă? Să ne amintim de Bercea mondialul? Sau de Băsescu cum dansa,dragul de el, pe manele?

Manelizarea României e in plin proces. Așa cum sunt textele "Salamești", așa e și poporul. Să nu uităm că zilnic de consumă 5-6 milioane de ediții de tabloide. Deci, milioane de români de uită la sâni dezgoliți și la știri " mondene". Asta a ajuns acest popor. O batjocură a unei entități abstracte: râd romii de noi: proștilor, voi ne înjurați,dar tot voi  săriți si cu banu'.

Dar, a doua zi, vine ipocritul și spune: ah, nu mai fac un copil. Pai cu ce să-l cresc? Bună intrebare. Întreabă l pe Guță, boss!

Romania, țara unde sângele e devorat demonic, îngerul morții bântuind mai liber ca niciodată.

   

Dacă nu ai un bătrân, să-ți cumperi. Așa spune o zicală cretină, una din multe zicale idioate din fondul nostru imens de zicale. Ai o problemă, poporul a inventat o zicală. E simplu.
   Acum ceva ani am fost in trecere prin secția de geriatrie, adică o simplă antecameră a morții. Un fel de purgatoriu, dar  pe viu, înainte să-ți dai pași spre criptă. Pe lângă starea deplorabilă a locației în sine, starea acelor bătrâni era la fel de deplorabilă, zăceau pe niște paturi de-o hidoșenie crasă, cu priviri pierdute, undeva într-o lume iluzorie. Majoritatea erau abandonați, uitați de copii, uitați de sistem, adică niște ființe condamnate la moarte. Mirosul era irezistibil, de oameni bolnavi și nespălați. Dintr-un salon se puteau distinge gemete sumbre, gemetele unor oameni în agonie. Asistentele se perindau pe hol, impasibile, ca într-un scenariu de la Auschwitz-Birkenau. De ce mi-am adus aminte de vizita mea în acel loc șocant de mizer? Pentru că am fost recent din într-un astfel de loc. Și nu s-a schimbat nimic. Sistemul e același. Acest popor are un ciudat apetit în a-și ucide proprii oameni. România are un nou nume: Dr. Josef Mengele.

   Să continui: România a pe primul loc în Europa la avorturi: 480 la 1000 de nașteri. Mai pe șleau, jumătate din copii sunt uciși.  Cifrele vorbesc de la sine - 22.178.906 avorturi, făcute în intervalul cuprins între 1958 şi 2008. Datele aparţin Centrului de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare din Ministerul Sănătăţii, iar 15.000 de femei au murit de pe urma avorturilor, statistică până în anul 1989. Acum suntem în 2017, iar media azi e undeva la 15o-200.ooo de avorturi pe an. Dacă facem  un calcul simplu, peste  1.500.000 de alți copii au fost rejectați de pe acest pământ. Iar acestea sunt statisticile. Ce a fost in realitate și care e numărul real al avorturilor...mai bine să nu știm
   Deci, mă repet, acest popor are un  ciudat apetit în a-și ucide proprii copilași.

   Ce vedem azi? Niște rezultate catastrofale: bătrâni uitați prin spitale și azile, aruncați la coșul de gunoi al societății, goniți din case de proprii lor copii, deranjați de prezența, poate mai bolnăvicioasă, a unui bunic sau a unei bunici; copii aruncați la coș, rupți în bucăți de efectul chiuretajului, copii abandonați- cu sutele!- prin maternități sau copii vârâți în pungi și aruncați la tomberoane. 

   Moartea bântuie liberă și zâmbitoare prin Romania: cancerul face ravagii, inima cedează și  face ravagii, bătrânii sunt uitați și aproape uciși de indiferență, iar copii sunt uciși cu sânge rece. Toate astea le fac niște oameni, niște români. Dacă trec pe lângă o biserică, ei își fac cruce. Duhnim a ipocrizie. Duhnim a prostie. Bătrânii mor, avorturile curg, tinerii din noua generație sunt tot mai debili mintal...în puține cuvinte, treaba sună cam așa: ne apropiem de dezastru, iar moartea nu mai are răbdare cu noi. Coasa ei rade tot, parcă și mai hotărâtă s-o pună de-o  curățenie generală în acest spațiu mioritic.

   Politicile criminale duse de guvernele postdecembriste, au realizat perfect acest genocid în masă. Acești indivizi au făcut tot posibilul să aducă în pragul extincției România. Iliescu, Roman, Constantinescu, Năstase, Băsescu, Văcăroiu, Ponta, Dragnea, Tăriceanu, Udrea, Iohannis( și pot continua), nu sunt decât numele unor criminali în serie, unor specimene care ar trebui să plătească cu viața toate aceste crime, crime sub înaltul lor patronaj. Dar gloanțele sunt scumpe, și nu merită! Plutonul de execuție ar irosi plumb în niște ”ființe”, pe care oricum viața va avea grijă să-i pedepsească meritat. 
    Dar vina nu este numai a indivizilor mai sus enumerați, ci este vina întregului popor, el fiind martor la tot acest genocid, la aceste crime în masă. Suntem o nație cu mâinile pătate de sânge, cu o conștiință de criminali. Dar nu!, să nu spui  nimănui aceste treburi pt că , pe lângă faptul că suntem o nație de criminali, suntem și virgini, ca niște fecioare drăgălașe. Ochii sunt dați imediat peste cap melodramatic și se aude un murmur: vai Doamne, dar cum de  poți vorbi așa? Nu ți-e frică de Dumnezeu? Cum de generalizezi? Generalizez, ipocritilor! Bine spuneți: nu vă e frică de Dumnezeu, criminalilor?
   Să se înțeleagă bine: avem un mare apetit în a ne  ucide semenii.  Suntem pătați de sânge cald, iar moartea e singura care nu se plictisește la noi: stă pe un morman de cadavre. Îi simțiți râsul?

Despre tâmpirea unei generații de adolescenți. Sau despre Noul Tineret Cretinizat.

  Am scris deseori despre problema îndobitocirii și alienării generației de puștani, generației  15- 25 de ani . Am luat înjurături foarte delicioase și acuzații dintre cele mai ”colocviale”. Aia e!
 
    Prin prisma meseriei mele, am avut de-a face cu mulți tineri, am lucrat cu ei și lucrez în continuare. Nu sunt profesor, dar nici nu e nevoie de acest lucru. Am tras însă o concluzie amară: acești tineri sunt, în marea lor majoritate, handicapați funcțional. Repet chestiunea: în marea lor majoritate!

De curând, am citit cartea profesorului J.T. Gatto (”Cum suntem imbecilizați”) iar ceea ce am buchisit din acea lucrare îmi confirmă spusele: tinerii de azi sunt tot mai destructurați  psihic, tot mai incapabili să înțeleagă pe ce lume trăiesc, tot mai singuri și viitoare oi perfecte.
Tot pe acest subiect, aș vrea să redau spusele profesorului Mihai Vladimir Topan, conferențiar universitar la ASE: ” De pe băncile școlilor ies tineri îndopați cu ”mate”, fizică și ”info” care nu (mai) înțeleg natura oamenilor din jur, descurcându-se cu greu în situații mergând de la simpla conversație, trecând prin relaționări instituționale  și culminând cu viața personală, căsătorie sau relații cu proprii părinți sau copii. M-am dumirit brusc, la postura în care mă aflu: aceea de a face educație cu studenți care nu citesc nimic, nu vor să discute nimic și nu-i interesează nimic. Mă confrunt cu imposibilitatea studenților (mare majoritate) de a emite măcar ideile principale și simple din materiale” Ok, ce se mai poate adăuga?

   Mă văd exact în aceeași situație, aceea de a nu putea dialoga cu mulți dintre ei. Pur și simplu mesajul nu le poate perfora blindajul imposibilității de a înțelege, de a reuși să perceapă semantica unui cuvânt sau simbolistica lui. Sunt incapabili să proceseze informația. Vedem cum părinții sunt disperați, fiind puși în postura de a dialoga cu niște ființe goale de conținut, care nu mai pot  rezona cu familia, rupți de realitate și vârâți în virtual. De aici și până la conflict e doar o chestiune de timp. Ce mă uimește, pe drept vorbind, e impasibilitatea părinților în a recunoaște că au o problemă cu plozii, că-i scapă din mâini și că nu mai pot dialoga cu ei. Mă uimește crearea copilului tâmpit exact de către părinți, prin punerea la dispoziția copilului a tot ce lui îi debitează prin minte, de la jocuri video la tablete și telefoane smart. Ce e mai hazliu, între ghilimele, e că acei părinți la un moment dat își dau seama de erori începând să priveze astfel pe copii de aceste electronice. Dar marea problemă este următoarea: e prea târziu! Și ei nu conștientizează asta! Nu se mai poate face nimic, iar dacă se intervine cu forța, copilul va reacționa cum știe el mai bine: se va revolta. Iar această revoltă se traduce așa: ura față de părinte; fuga de acasă; droguri; alcool; prostituție. Așadar, părinții încercând să repare un rău pe care l-au făcut în prima tinerețe a copilului, fac un rău cu mult mai amplificat, până aproape de distrugerea copilului.

   Văd tineri care-și înjură părinți fără nici o reținere: dă-i naibii de distruși, de vechituri cu două  picioare!

   Dar mă bucură să văd și tineri frumoși, ce-i drept tot mai puțini. Tineri cu care poți dialoga, care au un reper în viață, studenți care se preocupă de ceea ce fac, cu ochi limpezi și profunzi.  Dar repet, ei sunt tot mai puțini, într-o dureroasă minoritate. Restul de tineri, cu deosebită durere o spun, sunt tot mai alienați, mai tâmpiți și mai degenerați. E generația Mall-ului, a poșetelor și a  modei în general. E generația de ”cum să arăt cât mai bine la exterior”, a selfiului în baie și a semidezbracatului. E generația egocentrismului. Generația trupului dezgolit. Generația blugilor rupți în genunchi, a copierii. O generație copy paste!
   Dar nici cu cei de peste 30 nu mi-e rușine, ca să pun o cireașă pe colivă.

Un Haos numit România.

Asistăm, din nou, la un vacarm media faţă de vaccinări, mai ales ca premierul Tudose a ameninţat, mai voalat,mai pe faţă, ca ne dă na-na la funduleţ dacă părinţii o mai fac pe şmecherii. După ce ţara e făcută franjuri, după ce părţi din România vor "independenţa", după ce presa face ce face si loveşte sistematic la temelia naţională, deci, după toate astea, imbolnavirea populaţiei este nouă gândire strategică a aparatului de stat.  Năuciţi, vedem cum oamenii sunt otrăviţi zilnic, fără ruşine, parcă dorindu-se o alienare la nivel naţional, o nivelare mentală care sa ajute mintea conducătoare in propagarea prostiei totale.
     Am vazut zilele trecute nebunia morţii Denisei, un soi de show dizgratios, transmis in direct de mai toate televiziunile, cu multe manele la activ si burtoşi cu lanţuri mari de aur,  o imagine cu care românul trebuie sa se înveţe, sa ia aminte, sa vadă noul hibrid omenesc născut din impertinentă, nesimtire si neam prost.  Apoi a aparut, parcă din neant si ca la un semn, scandalurile cu preoţii iubitori de acelaşi sex, scandaluri care au ţinut prima pagină multe zile la rând, aratandu-ne perfid ca  biserica este bolnavă, dar spunandu-ne şi ca asa e normal, ca oamenii se iubesc chiar si fiind gay, ca aşa vrea şi Dumnezeu, El fiind Iubirea supremă.  Deci, doi in unu.
 
      Vedem zilnic o clasă politică impertinentă, de un cinism înfiorător, care reuşeşte fără prea multe greţuri sa facă din ţara asta un haos.
Oamenii nu pot face nimic.  Ptr ca nu le pasă, ptr ca sunt alienaţi, ptr ca generaţia care vine e de o stupizenie aiuritoare.  Cei veniţi din comunism sunt la fel de degeneraţi, fără puterea de a cădea pe gânduri, de a face introspecţii: ce li se dă, se poate consuma cu voioşie.  Să mai spun ca tabloidele au tiraje de 5-6 milioane de ediţii pe zi? Asta arată starea de descompunere a naţiei române, de destructurare si de disoluţie a valorilor.

Când chirurgul estetician nu-ți poate modela ființa...

Trăim într-o lume ciudată. Ok, știu, nu am spus nimic nou, acest lucru fiindu-ne spus mai mereu, disperant, iar când un lucru e repetat de mii de ori el își va pierde, la un moment dat, din vigoare.. Dar, atunci când caști bine ochii, in spatele acestor clișee călduțe, vezi într-adevăr că trăim într-o lume paranoică, paradoxală, o lume foarte ancorată în exteriorul ei, mândră nevoie-mare de treaba asta.

Nu există pastile pentru iubire, așa cum nu există o pilulă pe care o iei și te îndrăgostești, savuros, de ființa pe care o poți alege dintr-un catalog gata făcut pentru tine personal. Este un proces, uneori laborios, alteori dureros de reconstrucție a vieții, de  repoziționare si de aducere aminte că nu suntem degeaba pe acest pământ. Unii cred asta, dar e treaba dânșilor, cum alții (încă) cred că se trag din maimuță, de asemenea fiind treaba dânșilor. Le oferim cu căldură o liană și un cocotier.

Cine suntem de fapt? Nu fiți șocați pentru că nu voi da vreun răspuns. Habar n-am. Dar aici e frumusețea vieții: că habar n-avem, așadar e nevoie de un proces evolutiv, de auto-cunoaștere, de transcedere. Spre ce? Spre ființa pe care Dumnezeu a lasat-o pe pământ, o ființă care vine cu mâinile goale și pleacă cu mâinile goale, fizic, dar cu o conștiință care acumulează cunoaștere sau care, mă rog!, așa ar trebui să facă. Încremenirea într-un proiect, e moartea sufletului.

Ai grijă ce vorbești, pentru că e ca și când ți-ai da o palmă singur. Vorbele scoase pe gură sunt mângâieri sau palme pe care ți le dai singur, fără să-ți dai seama. Mă uit la aceste fete tinere, la halul în care vorbesc,la genul aiuritor de manifestare. Ele nu-și seama de utopia in care trăiesc, de pericolul care le pândește. Dar poate fi și o construcție evolutivă, o etapă de învățare și o tranziție spre ceva armonios. Asta depinde doar de putința de a se trezi, de cel de lângă ea, de familie.

Omul trebuie sa se iubească, altfel nu poate iubi. Un om care nu are capacitatea de a se simți bine in pielea lui, nu se va simți bine nici lângă pielea altcuiva. Omul are o plăcere sadică de a-și da picioare-n fund non-stop, fără să-și imagineze că el nu este doar acum pe pământ, că el nu este doar în viața asta, ci in viața altora și în viața care va fi sa vină, cea viitoare, oricum ar fi manifestarea ei....

Deci, aveți grija de interiorul vostru. Esteticianul și chirurgia plastică nu o poate face. Ea rezolvă doar ridurile...adică partea cea mai neinteresantă din viața, dar care este  făcută să fie cea mai interesantă. De notă că lumea a schimbat scala nevoilor personale definitorii: exteriorul a fost pus in fața interiorului....

Nunta: misiune imposibilă 2

Am o obsesie: nunta! Obsesia mea de ani de zile.
Dar nu ma refer la ideea de nuntă, cea în adevăratul sens al cuvântului, ci mă refer la panaramele de obscenitați pe care le văd tot mai des, la acest desfrâu financiar iritant, la toată această desfășurare stupidă de forțe; de la soacre isterice care-și văd copilașii ca pe niște îngeri întrupați pe Terra și până la socrii șocați de evenimente, beți turtă pe la mijlocul nunții, plângând și chiuind ca niște retarzi.
Mă întristează acestă destrăbălare cu multe flori scumpe și fără miros, cu rochii cât un Roman Diesel tractat de un cap de tractor Scania, cu miri înfipți cu forța în costume scumpe, dar ieftini ca personalitate.
Mă întristează toți decibelii care urlă bezmetic din zecile de boxe cărate de trupele de doi bani, cu muzica de doi bani, pentru nunți de doi bani, dar scumpe. Apropo, o manea...ceva?
Mă întristează când văd miri și mirese care se potrivesc ființial și energetic așa cum se potriveau la greutate Stan și Bran. Toate aceste regii dizgrațioase îmi provoacă o stare de iritare aproape de expulzările violente și spastice a conținutului stomacal pe gură. I se mai spune și vomă.
Mă întristează când văd fețele invitaților, mai ales ăia care vin din obligație! Te-am obligat eu, fratele meu alb? Le văd fețele, le văd calculele din cap: ”la naiba, încă 300 de euro.... Și mai am 4 nunți unde tre să merg, că fiumiu o mers la alte 3...rahat, deja m-am pierdut în calcule. Deci, la câte tre să mai merg?” Stai frate acasă, nu mai boci. N-am nevoie de obligația ta! Asta o spun eu, nu alții.
Și mă mai întristează când văd fala cu care se irosesc tone de mâncare, de parcă la nuntă vin foștii deținuți politici din lagărul de reeducare ”Canalul-Dunăre-Marea Neagră”. Parcă toți ar fi rupți de foame! Pe bune? 5 feluri de mâncare, în câteva ore? Sunteți întregi la mansardă?

Cum așa face eu nunta? În Șlapi de china, cu maxim 20 de prieteni apropiați - mai mulți nu am, restul fiind doar niște falsuri- într-o pizzerie, discutând și zâmbind din inimă, fără dar și fără pomeni de doi bani. Soția să mă iubească, prietenii să mă iubească, iar eu să vă iubesc pe toți. Astfel, dragii mei, după ce ne îndopăm cu quatro stagione, stingem cu câteva beri, bem o cafeluța pe terasă, ne cărăm la casele noastre liniștiți și fără dureri de cap. Cine are ceva de comentat îi recomand trupa Paraziții.

Pt mine nunta înseamnă Biserica, acea taină a cununiei, care coboară din Cer, unde Dumnezeu e martor. Restul e doar o mare destrăbălare ipocrită.

Nu trebuie sa fiți de acord cu ideile mele. Oamenii cu idei se numesc....cum? Exact: idioți!
Și, apropo, nu generalizez, pt cei cu ochii umezi. Sunt și nunți frumoase, dar tot mai rare. Punct! Să fie primit!

Și poftă mare, la sarmale!

Te (mai) iubesc?

   Iubirea, din cauza uzanței tâmpe, devine esența cea mai uzată, secată și golită de conținut din toate sentimentele noastre. Ea, mai nou, a devinit ca un salut: te iubesc! Si eu te iubesc! Pa-pa, ne auzim mai târziu.
Acum ceva ani am auzit cea mai teribilă declarație de iubire a unei doamne fața de soțul dânsei. Era întrebată dacă nu se plictisește atunci când îi tot face de mâncare bărbatului, de exemplu. Ea răspunde atât de simplu, cum doar o femeie o poate face: ”mulțumirea din ochii soțului și acel ”mulțumesc pt masă”, face mai mult decât orice. Bucuria lui este și bucuria mea. De ce să renunț la bucurie?” Aceste cuvinte, puține la număr, mixează mii de tratate despre iubire.

Azi, în mare parte, nu mai iubim, ci doar dorim. Avem dorințe, iar dorințele au tendința de a poseda. Iubim posesiv, ca pe un obiect al nostru, ambalându-l așa cum vrem noi, colorându-l așa cum vrem noi, uitând de fapt să privim persoana din fața noastră exact așa cum e ea, goală, fără retușuri personale, fără să o băgăm în propriile noastre iluzii. Nu uitați că, la un moment dat, acea persoană se va scutura de toate pastelurile puse de imaginația noastră și o vom vedea așa cum e ea, și ne vom șoca. Îmbrăcând-o cu imaginația noastră, uităm cum e acea persoană în realitate.

Când spun că nu am iubit niciodată sau că nu o cunosc, uit să văd văd o realitate foarte paradoxală: nu știu să definesc iubirea. E acel sentiment când Maricica  vibrează stând în brațele lui  Gogu, că tot interiorul ei se transformă într-o bobină. Cam așa ar trebui să simți când spui: te iubesc, Gogu! Cam așa s-ar putea defini iubirea într-un cuplu. Nu simți asta? Stai degeaba cu Gogu! Stai din milă sau de dragul amintirilor, adică... degeaba și minți când spui că-l (mai) iubești. De fapt, nu minți: TE minți!

Unii se uimesc atunci când se despart, chiar și după ani, de partenerul său de viață. Nu ar trebui să te mire, ci ar trebui să te întrebi dacă nu ai involuat, de la omul pe care Maricica îl iubea la început, la omul care s-a schimbat dramatic, de cele mai multe ori în rău. Poate tu, Gogule, atunci când ai cunoscut-o pe Maricica, arătai ca un om care are grija de el. Acum, Gogule, ți-a crescut o burtă dizgrațioasă, respiri greu și în general nu mai ai grijă de tine. Maricica nu vrea să țină de mână un porc, chiar dacă tu, Gogule, doar în cazuri suspecte de aranjezi...uman. Și da, dacă nu ai grijă de tine, Gogule, cum să ai grijă de Maricica? Deci, nu te mira! Evident, și inversul exemplului stă sub aceleași auspicii. Să nu credeți că burta e singura problemă: era doar o metaforă. Fiecare poate înlocui burta...cu orice situație comună. Sau complexitate metafizică, deh, că e la modă.

Putem iubi o viață întreagă persoana de lângă noi dacă ea a involuat? Nu, zic eu categoric. Iubirea se stinge. Rămâne doar mila, care e mai periculoasă decât ura. Poate rămâne o iubire creștină (crezi doar!), așa cum o arată Hristos, dar nu mai poate fi vorba de o iubire completă. Stai cu Gogu în pat...și te trezești, zi de zi, că stai cu un străin, un om tot mai străin. Chiar dacă l-ai iubit. Acea iubire e în trecut, doar în amintiri, amintiri mângâietoare, fără de folos. Ca într-o fotografie: te uiți și vezi un trecut, dar care nu mai este valabil acum.

Ca să nu mai vorbim de amor! Aici carențele sunt catastrofale. Dau un singur citat, din Ortega Y Gasset, pe care-l apreciez mult: ”În actul amoros, persoana iasă din sine: e pesemne cea mai intensă încercare făcută de către natură pt ca fiecare să iasă din sine însuși către altceva.” Cine mai meditează la treburile astea?

Și, atunci, vine întrebarea: te (mai) iubesc?

Dragă, vreau să-ți fac un bine. Pot să ți-l fac cu forța?

   

Ne întrebăm mai mereu de ce societatea merge rău, mai ales cea românească, dar nu numai. Se întrunesc mereu comiții și comitete care dezbat această problemă spinoasă, problema răului. Problema răului în societate. Evident, soluțiile sunt cam aceleași: nicio soluție. E bine și atât...decât nimic.
 
Am observat că unele eminente personalități în ale binelui teoretizat se complică foarte mult în a exprima ce e de exprimat. Problema nu constă în complicarea unor chestiuni simple, ci în complicarea voită a unor lucruri simple. Cum ar veni: vorbește complicat să nu se înțeleagă, iar receptorul, subiectul,  să spună : mă, n-am înțeles nimic, dar e deștept rău ăsta!

În timp ce citeam cartea lui Daniel Goleman, mi-a venit în minte un articol, citit acum ceva ani, despre o situație din SUA, undeva prin California. Situația era cam așa: o școală dintr-un cartier periferic, dădea emoții mari autorităților, infracționalitatea în rândul acelor elevi fiind extrem de ridicată. Profesorii, la rândul lor, începeau să fugă de acel loc, nimeni neavând prea mare chef să predea în fața unor mici monstruleți, fără urme de umanitatea și viitori delicvenți, criminali sau violatori.  Un renumit psiholog din acea zonă, dar și pastor de biserică, a propus autorităților să-i lase câteva ore pe mâna lui. Așadar, toți elevii școlii erau într-o aulă mare, așteptând ca pastorul-psiholog să înceapă prelegerea. S-o scurtez, chestiunea a fost simplă: o fată-rea din școală, spaima tuturor fetelor, răzvrătită totală pe sistem, super tatuată și super cercelată, spaima cadrelor didactice, a fost luată ca model de lucru. Cum cu greu acel psiholog putea stăpâni fata din miștouri, îi pune în brațele revoltatei propriul lui bebeluș, adus de acasă pt a experimenta reacția umană în fața unui micuț pus în brațele unui om-problemă-bestie. După cum a intuit, fata s-a schimbat total, aproape imediat, devenind o cu totul altă persoană, privind mirată copilul, incepând să-l legene, uitând efectiv de legătura ei cu fata rea, cealaltă persoană din ea, ieșind  la iveală și latura ei umană. Toată aura ei se schimbă. Psihologul a chemat un alt băiat-rău, spunându-i să-i dea un bobârnac copilului. Băiatul, fără nici o problemă a mers să execute ordinul, dar în acel moment fata apără copilul, îmbrâncind băiatul, dovedind astfel că instinctul matern, cel de iubire, era încă prezent. Concluzia lui a fost ceva de genul: încercăm să vorbim oamenilor despre bine, dar în limba chineză, teoretizând fără oprire, adormitor, în limbaje de lemn, iar perspectivele de schimbare a oamenilor fiind de cele ai multe ori chiar în aproprierea lor.
   Cam așa se comportă și biserica, de multe ori. Apari în fața unui agnostic, plin de programe porno în țeastă, de alcool și de trăit viața la maxim, spunându-i-se: dacă nu te schimbi, o să te ardă iadul. Nu va ține, iar acel individ îi va râde în nas, va continua să se uite la filme porno, se va masturba în continuare și i se va rupe de ce zice popa. Schimbarea unui om nu vine din a-i face bine cu forța, ci din a da binele in doze mici, în doze homeopate. Pre mult bine din prima fază, e nedigerabil.
   Societatea se poate schimba, dar cu oameni care au dovedit că sunt capabil de a  face acest lucru, iar  schimbarea care trebuie începută din școala primară, apoi în zona locurilor de munca  și Biserică. Evident, acest lucru nu se vrea. E mai rentabil pt acesti UNII să facă binele cu forța...

Ce te faci când ești condamnat la moarte?

   Cred că cel mai des utilizat dialog in epoca actuală e despre moarte. Un concept pe care mulți îl consideră, din start, un fenomen care ar trebui să bage-n spaime o planetă întreagă. Știm o chestiune sigură: toți murim. Că ne-am lămurit la faza asta, să trecem mai departe. Sigmund Freud, ne spune o chestie pe care mulți dintre noi ar trebui s-o aibă în vedere: că ne naștem cu o condamnare la moarte. Ce om normal, continuă el, nu ar fi terifiat, moment de moment, clipă de clipă, de acest aspect, știind sigur ca va muri? Dar undeva in interiorul nostru, în subconștientul nostru, ne este implantată informația că totul va fi bine. Subconștientul nostru știe ceva ce conștientul nu are habar, că moartea nu este decât o ușă, spre un alt început.
   Problema se pune altcumva: au trecut 7000 de ani de când omul e pe pământ, iar el nu a învățat încă să moară, ba mai mult, el continuă să fie tot mai terifiat de acest aspect. Nu mai spun dacă te mai ia la întrebări o boală sau o suferință. Aici am o completare foarte importantă: sunt de părere că la oamenii care cred în Dumnezeu, perspectiva morții e mult mai lină , fiind lipsită de această imagine dezolantă de cadavre, schelete și viermi. Hristos spune foarte liniștitor: Eu sunt lumina lumii. Uitându-ne la noi, ce vedem? O adunătură de fotoni, strânși laolaltă, fiind niște luminători, la rândul nostru, în lume. Transmitem esența hristică mai departe. Știm că omul are o aură, o lumină care răzbate din noi, o energie luminoasă. Raymond Moody ne arată în a lui carte, Viața după viață, că moartea nu e ceva suspect, că nu e ceva care să ne bage în sperieți. Ce ar trebui să ne bage în sperieți e exact esența vieții: cum o trăim, cum o abordăm, cum negociem viața. Emil Cioran, unul din marii pesimiști ai literaturii mondiale, spunea că are o dilemă: pe el nu l-a întrebat nimeni dacă vrea sau nu să se nască. Așadar, vedem că viața lui Cioran a fost un lung șir de întrebări existențiale, de neliniști metafizice, vorba lui Petre Țuțea, exact pe această temă: problema vieții și a morții. Cu cât lumina noastră va fi mai curată, cu atât moartea nostră va fi mai frumoasă. Ciudat, nu? Moartea poate fi și frumoasă.
Ce te faci când stii sigur că ai o condamnare la moarte? Exact, o întrebare la care era post-modernă refuză să și-o pună, fugind în iluzii reconfortante, se rupe tot mai mult de esența umanității: OMUL. Vedem cum se naște un nou hibrid: ființa destructurată. Nu ar trebui să ne mai mire strea de nebunie în apropierea morții.

Alchimia veninului. Povestea lui Gogu.

Gogu, este un prosper si faimos om de afaceri. Are 75 de anișori. El se definește ca un om bogat, cu influență.
Goguța, are 24 de ani. Este fotomodel, este frumoasă foc, cu ochi de metal. Ajunsa prin Caraibe, Goguța încearcă să câștige ceva bani din prezentările de modă. Vroia să devină celebră. Acesta era visul ei suprem, si era dispusă să facă orice. Așa credea ea... Ar fi vrut să pună mâna pe un designer, dar majoritatea ori erau gay, ori erau mai mereu drogați.
Gogu, fiind și el prin Caraibe cu yachtul, a vrut să-și impresioneze prietenii, și orgoliul personal, invitând mai multe tinere de la casa de modă unde Goguța colabora. Mai pe șleau, le închiriase pt o noapte. Agenția prevedea că fetele nu au voie să întrețină relații sexuale cu potențialii clienți. Nimeni nu credea în clauza asta, fiind făcută de ochii lumii. Sau pt șantaj. Și uita așa, povestea o duce pe Goguța pe bărcuța lui Gogu, printre alte câteva  persoane bogate, femei trecute de vârsta a treia, ținând în mână cupe de șampanie de cristal, râzând mult și fals sub influența narcoticelor și a băuturii; bărbați mai tineri sau mai bătrâni, îmbrăcați lejer dar cu aura celor care dispun de multe milioane. Ceva aveau toți în comun: ochii! Ochii erau de o strălucire ciudată, așa cum are un lup în mijlocul iernii siberiene atunci când vede prada sau cum are un  vultur atunci când vede micul rozător fugind speriat și disperat. Asta văzu Goguța atunci când puse piciorul pe yacht, ea și încă 7 blonde trase prin inel. Veniră aplauzele, șuierăturile și  privirile  celor din interior, flămânde și dornice. Băutura începu să curgă, colegele Goguței începând să-și piardă încet rațiunile, deznodământul știindu-se de la sine: un dezmăț total, ”că doar nu am venit aici să citim poezii, nu?”, zâmbi amar fata. Ea nu băuse nimic. Acei ochi o înspăimântau. Se hotărâ să fie atentă. După un timp, era în brațe la Gogu, care se îndrăgosti de ea. ” De ce nu bei?” întrebă el. ”Eu nu beau”, răspunse ea. ”Uite-te la ei, în ce hal sunt” spuse Gogu, arătând cu capul spre dezmățul ce cuprinse barca. Fata se uită la el puțin mirată. ”Tu cum de nu participi?” întrebă ea, uitându-se adânc în ochii lui. ”Vrei să-ți bați joc de ei?”, continuă fata .” Să fii ca un rege, ca un prinț care se uită la prostimea din jurul lui?” Gogu râse încetișor, și îi șopti: ”te pricepi să citești oamenii”, și mai râse odată. ”Da îmi place să-mi bat joc de ei, pe cheltuiala mea. Ei nici măcar nu-și dau seama, atât de morți sunt. Privește acea babă cu fusta scurtă”. Goguța o privi. ”E putredă de bogată, dar vine aici să se îndoape bine cu Moet gratis. Și are ocazia să cunoască vreo fată tânără și frumoasă” Fata privi și cu mai mare băgare de seamă pe femeia aceia bătrână. Dinți albi, ochi albaștrii, pomeții viguroși, talie lucrată, picioare ca la 20 de ani. Nu-i dădeai mai mult de 40 de ani. ” Are 63 de ani”, răspunse Gogu, ghicind întrebările din mintea fetei. ” E plină de operații estetice, e depresivă, are un sac de medicamente cu ea, nu are copii și nici nu-i trebuie, a rămas cu o avere fabuloasă, și a vrut să se sinucidă de trei ori. Îi face plăcere să stea în ”compania” fetelor și băieților tineri. Ăla de acolo, e băiatul unui mare mahăr din petrol. A moștenit afacerile. Nu-ți spun mai multe de el, că vei vomita” și zâmbi ușor. Gogu avea o aură de înțelept ce privea o reprezentare de circ, clovni fiind invitații lui.
Dimineața veni, soarele rupând ochii celor care încercau să se trezească din mahmureala Moet-ului. Pe podeaua bărcii erau îmbârligate mai multe trupuri, într-o dizarmonie totală. Încercările de ridicare se terminau într-un bocet prelung, apoi de o prăbușire spre locul de unde se încercase verticalizarea. Gogu era pe punte, pe un fotoliu de plaja, cu fața la soare, respirând aerul sărat și calm al mării. Fetele plecaseră demult. Se gândea la Goguța, la făptura ei plăpândă și inocentă. ”E deșteaptă foc”, își spuse el, zâmbind ușor. Azi pleca din Caraibe. Dar rămânea cu o amintire frumoasă.
Peste un an, Gogu și Goguța erau împreună. Peste 6 ani, Gugu muri, iar Goguța se îmbogăți. Continuă să meargă și ea în Caraibe și să dea chefuri, încă vreo 3 ani. După ce doi chefuitori muriră din cauza supradozelor, nu mai organiză nimic. Azi, la 50 de ani, e celebră. A înființat o organizație care ajută pe copiii abandonați. Și pe cei drogați.
În viață, nimic nu este întâmplător. Contează să ai capul pe umeri și să tragi învățămintele necesare. Și să știi să acționezi atunci când trebuie. Pe traseul dintre stația A si stația Z, o singură dată treci pe lângă stația M.
Ciornei Iulian, o simplă ficțiune. :)

Ce ne spunem atunci când nu ne spunem nimic?

Câte inepții ne spunem pe zi unii altora? Cuvinte pe care nu le credem, pe care le spunem mecanic, fără a le da vreo importanță sau valoare.
-La revedere! Câți mai reușesc să pătrundă înțelesul acestor cuvinte? Nici măcar nu ne mai ascultăm ce vorbim, transformându-ne în niște roboți care dau din gură.
-Salut, ce mai faci? Raspunsul, inevitabil, trebuie să fie scurt. Nu pe foarte mulți îi interesează ce faci. Era doar o intrebare de complezență, la care cel mai pozitiv răspuns ar fi: ”bine, tu? Da? Mă bucur. La fel și eu!”, și cam atât. Detaliile sunt plictisitoare. Dacă ar fi să facem un calcul al cuvintelor pe care le spunem fără a fi conștienți de ele, ne-ar șoca. Mai pe scurt, noi vorbim mult si degeaba, pierzând timpul. Cred că tăcerea ar fi cea mai buna soluție la multele probleme ale omenirii. Ceea ce lipsește omului acum nu e decât tăcerea. Nu mai știm să tăcem, să nu mai vorbim clișeic, să ne comportăm asemenea. Haideți să facem liniște, să mai auzim și viața cum ne vorbește. De ce călugării tac? Cum altfel ar mai auzi ei Dumnezeu? Liniște. vă rog!

Cine a spus că noi (mai) avem o țară? Da, avem? Am pierdut ceva?

Ei, lăsați-lăsați, să nu ne mai mângâiem pe burtici, pentru că ne place atât de mult... Suntem atât de virgini... eu, dom-le? Eu nu știu nimic. Hoții ăia, mama lor de hoți.
Nu, noi nu avem nicio vină, nimic! Suntem curați ca lacrima: nici ceapă ne-am mâncat, nici gura nu ne miroase, nu? Dar în schimb avem Danieli Roxini, da!, foarte mulți, care ne explică, dragii de ei, cum suntem noi cel mai șmecher neam din univers, cum de la noi a plecat ( sau a ajuns?) arca lui nea Noe, cum noi am dat limbile pământului, cum în zona Falticeniului a existat Turnul Babel, cum aici s-au canalizat toate meridianele energetice din univers, cum noi am fost cei mai bravi conducători, medici, ghicitori si matematicieni. Nu, nu i-au istoria românilor la mișto, dar m-am săturat de pieptul ăsta umflat cu pompa în timp ce noi, actualmente, crăpăm de foame și de sete. Și apropo, dacă am lua puțin istoria la puricat, am vedea că nu mai suntem (chiar) atât de bravi, că avem multe carențe care sunt observabile de pe Stația Spațială Internațională. Nu, noi nu vedem treburile astea. Când mai cască Boia gura cu niște întrebări, de multe ori legitime, sar toți roxinii de fund în sus: bă, vândutule! Bă, sosoristule! Bă putinistule! Nu dom-le, nouă românilor ne face plăcere să fim mângâiați pe căpșor, nu care cumva să te iei de îngâmfarea noastră. Nu care cumva să mai tai din nas: stați copii, că mai sunt și alți bravi pe pământ!Nu care cumva să pui întrebări cum de se căpăceau unii voievozi între ei, fiind atât de români de plezneau naționalismul în ei. Avem un Țepeș, traaaagem de el, săracul, de nu-l lăsăm să se odihnească acolo unde e. Cum a căzut un copac pe Calea Moșilor, cum îl chemăm cu patos pe Țepeș: unde ești tu, Țepeș Doamne! și mai sparge o sămânță între dinții cariați. Dar tu, ăla care arunci sfidător cu chiștocul pe jos, de ce nu țipi: unde ești tu, Țepeș Doamne, să mă vezi și să tragi în țeapă? Ei, dar hai, calmați-vă istericilor și haideți că începe Românii au talent. Venim și mâine să-l chemăm pe Țepeș. Pierdem emisiunea, ce aveți? Haide pa! Gogu, ai luat și petu de bere? Bravo. Eu vin cu sămânța...
 Nu spune nimeni (mă rog...) că nu avem o istorie mare ( pe alocuri), dar haideți să mai revenim și cu picioarele pe pământ și să observăm niște chestii halucinante: sunt școli care efectiv cad pe prunci. Și știți care-i partea interesantă? Nu știți? Stați jos. să vă luminez: că nimeni din părinții acelor prunci...nu fac(e) nimic în sensul ăsta! Da! parcă o fac în ciudă! Parcă în acele școli nu ar fi plozii lor. Pe sistemul: lasă mă, dacă le pică tavanul în cap, aia e! Ce să facem noi? Să-l reparăm? Doamne ferește, zic... Și da, fraților. acest simplu exemplu se poate extrapola la nivel de țară. Dar nu, dacă te-ai luat de Daci, de geto-daci și de ostrogoți te-ai fript, auzi mă? Noi suntem Români! Da? Ejnebun? A pus cineva că suntem coreeni? Dar am și eu o întrebare la toți acești roxini: cum vă vedeți țara peste 30 de ani? Cum? Nu, eu nu o mai văd, dacă tot mă întrebați. Roxinilor, ce facem cu acea școală care pică pe plozi? Nu, lasă-mă cu dumele ieftine, gen: să vină autoritățile! Până vin autoritățile, lăsăm școală să vă omoare copilașii? Da? A, păi spuneți așa. Păi în cazul ăsta vă lăsăm vouă țara asta, că noi plecăm. Poate vă încurcăm, nu? Hai pa!
PS: nu am nimic cu Daniel Roxin. Apreciez foarte mult munca omului. Doar că mulți din oameni au luat în patologic dacopatia. Unde te învârți observi doar mari manevre, teorii ale conspirației, toți ne vor răul. Poate fi și asta, dar principalul rău al României sunt românii. Una e ceea ce face acest om, Daniel Roxin, și una e starea de autosuficiență în care ne aflăm noi.

Poate fi homosexualul un bun samaritean?

O întrebare logică, pe care mulți o scot din trăirea zilnică, cea cotidiană, prin simplul fapt că nu putem face abstracție de prezența lor. Ei există, au existat si vor exista. Există în Sfânta Scriptură o întrebare extraordinar de profundă, o întrebare cât un întreg sistem de valori: un iudeu îl întreabă pe Iisus: ”cine este aproapele meu”? O întrebare bulversantă, care, pusă astăzi, s-ar sintetiza prin nenumărate cauzalități, factori, științe și sisteme filozofice. Însă, răspunsul lui Iisus e tulburător de simplu, dar totalmente profund: pilda samariteanului. Ce era pe atunci zona Samariei? O zonă pe care toți oamenii o ocoleau. Intruchiparea raul, desfrâul total, locul cel mai de jos. Și totuși, Hristos spune fără să ocolească: iubiți și pe samaritean. Sunt convins că acelui iudeu i-a căzut fața pe jos, atunci când a auzit acest răspuns. Apostolul Matei, dezvoltă această idee și mai mult. Ia ascultați adevărată școală psihologică:
43. Ati auzit ca s-a zis: "Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau."
44. Dar Eu va spun: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc,
45. ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este in ceruri; caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.
46. Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii?
47. Si daca imbratisati cu dragoste numai pe fratii vostri, ce lucru neobisnuit faceti? Oare paganii nu fac la fel?
48. Voi fiti, dar, desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit. Cum este? Total incorect politic. Păi nu asta vrea și Europa, să acceptăm pe LGBT-ist? E , aici e diferența de nuanțe: Europa vrea acceptare, Hristos vrea iubire, concepte total diferite, ca de la cer la pământ.
Revenind la Romania, sistemul nostru începe să se asemene cu un SISTEM TOTAL REDUCȚIONIST. Ce înseamnă asta: nu ești de-al meu, ești împotriva mea. A Elimina tottal anapoda, pe considerente preconceptuale. Il auzisem zelele trecute pe părintele Calistrat, un om pe care-l respect foarte mult, cum spunea: sectarii vor fi ca un lăstar putred, care la judecata de apoi aruncat va fi  în focul veșnic. Pe bune? Cum poate gândi așa un creștin față de aproapele lui? Sau mai există proprietatea termenilor? A arde într-un foc...e înfiorător de crunt, nu? Poți dori cuiva acest mod de sfîrșit, spunând aceste vorbe cu pieptul umflat, fără pic de freamăt? De unde știe părintele Calistrat că acei oameni vor arde în focul cel veșnic? Și ca dânsul sunt foarte mulți care au aceste concepte, exprimându-le liber în spațiul public, fără vreo problemă. Iubirea homosexualilor poate fi o extensie în mai multe forme de iubire: a neoprotestantului, a olteanului care a îndrăznit să calce în banat, a moldoveanului care a călcat în Bucuresti. Iubirea în general a celui de lângă noi, cu bune și cu rele, dar pe baze bine structurate. Tot Apostolul Matei ne dă și metoda pe care trebuie să o folosim în iubire, dozajul necesar pt nu a cădea în patologic: ”Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”. O iubire fără înțelepciune, fără cunoaștere e sortită dezastrului. Iar acest lucru îl vedem in zona vestică, unde iubirea  a devenit o noțiune sine qua non a libertinajului și al desfrâului. Fiți înțelepți!

Teme de melancolie. Dar și de umor. Dar și de tristețe.

Trebuie să fiu cinstit și să spun că mă apucă o duioasă melancolie când privesc emisiunea lui Răzvan Anghelescu, Vax Populi. Ok, o putem pune la capitolul ”emisiune subiectivă”, dar dacă ea ne arată un ciclu al neluării în seamă a vieții, in general? Dacă ea relevă o stare de fapt, o stare de incertitudine în modul de ați exprima ideea pe ce planetă exiști (măcar) sau cine a inventat apa (cel puțin). Mulți râd de prostia cuvintelor ieșite la iveală, de acei oameni simpli după vorbă/după port, de acele întrebări care sfidează inteligența: nu-ți vine a crede că există oameni care nu știu în ce țară trăiesc. Există, vă asigur de asta!
    Un alt moment de cădere în melancolie e lipsa exercițiului de a spune nu știu/nu cunosc/cercetez și vă voi spune. Acest exercițiu cam lipsește din peisajul cotidian românesc: știu orice, cunosc orice, și dacă pot, cunosc tot. Exact ca in meserii: sunt și electricieni, sunt și instalatori. sunt și zugravi, sunt și coșari. Dar mai ales mecanici auto. Apoi, ca un netot, te miri de ce un cartier întreg a rămas pe întuneric după ce nea Gogu a făcut niște experimente, încercând să-și repare instalația electrică, scurt-circuitând un cartier întreg. În materie de love, ohoooo!, să vezi acolo cunoștințe: stai jos, relaxează-te, și dă-mi voi să-ți explic care/cum stă treaba, urmând un șir lung de fraze în materie de îndrăgosteală&comp. Și rămâi perplex: nu știi ce să crezi. Simți că ești dintr-un alt film.
   Cad în melancolie și atunci când văd vestimentația oamenilor/bărbaților, dar mai ales cei din generația mea, cea de 30-40 de ani, puțin frustrați de trecerea frauduloasă dintre cele două lumi, cea comunistă în cea capitalistă. Amândouă sălbatice. Moda bărbii, moda pantalonilor mulați, a tricoului strâns pe trup, a orelor de stat în saloane, a unghiuțelor făcute. Aici ma refer la bărbați, ca să înțeleagă toată lumea. :) Ok, nu e rău să ai grija de tine, să nu miroși ca un sconcs, să te mai speli din când în când, dar exagerările sunt mereu periculoase, mai ales când nu mai reușești să iubești pe cel de lângă tine, iubirea canalizând-o total (doar) asupra ta. Te privești mereu în oglindă, ești cu mâna mereu prin păr. îți mai aranjezi un fir rebel, lucești ca un bec, pielea mereu catifelată, șezi ca un chirurg nu care-cumva să-ți murdărești frumușeți de mâini. Există lumea celor care arată bine, a narcisiștilor, a celor care se privesc în oglindă. Au cluburi proprii, se întâlnesc, își etalează frumusețile corporale, îmbrăcămintea de ultimă fiță și modă, mereu rebeli, dezinteresați de aspectele nocive ale vieții cum ar fi starea precară a educației noilor generații. Sunt galanți, suplii, gingași, feminizați. Să nu te atingi de ei. Sunt ca niște bibelouri.
   Domnul CTP, îmi provoacă, mereu și mereu, melancolii cu tot cu lacrimi. Un om care știe tot ceea ce-l întrebi, de la politică la biserică, de la împletitul ciorapilor și până la asamblarea unei rachete NASA. Inteligența lui mă complexează....
Mă opresc aici. primul episod. Pace!

Timpul, Iubirea și Moartea. Ce le-ați scrie într-o scrisoare?

Dacă am scrie niște scrisori acestor trei personaje, Timpului, Iubirii și Morții...ce i-am scrie? Ce am putea scrijeli cu pixul pe foaia goală de hârtie?
   Ce i-am scrie, de exemplu, Timpului? Dragă Timpule, sunt eu, un muritor anonim, care nu sunt decât o frunză în vânt. Te implor, mai stai cu mine și nu-ți vărsa atât de repede nisipul din clepsidră. Ticăitul tău, să știi, de multe ori mă înnebunește, mă face să par patetic, să-mi dau seama de nimicmicia mea. Fiecare secundă pe care tu o omori, mă doare. Mă chinuie. Ea țipă la mine. Ai pus secunda, copilul tău mai mic , să urle mine, la fiecare clinchet al brațului de la pendula mea veche din camera de zi. Știi, acel ceas mare, din lemn vechi, care sună cu trei dong-uri triste, la fiecare oră fixă. Uite Timpule, chiar acum e ora 12 noaptea. Imediat sună...Ah, da!, îl auzi? Auzi cum sună. Ce trist, nu-i așa? Cine suntem noi, oamenii?
  Dar Iubirii? Ce i-ai scrie Iubirii? Că e nemiloasă? Că e frumoasă? Îți aduci aminte de câte ori i-ai pronunțat numele, printre multe suspine, ținând de mână o prea frumoasă fată. Ții tu minte, Iubire, câte jurăminți în numele tău am făcut de-a lungul vieții? Stai, nu tu uita așa la mine! Știu, mai mereu nu le-am respectat. Ce să fac? Sunt om. Mă pot scuza așa? Continui să-ți scriu, de parcă ai fi aici, aici cu mine în această cameră insalubră de atâtea cuvinte neterminate. Îmi zac cuvintele pe jos, pe noptieră, pe raft. S-a pus praful pe ele. A trecut și timpul pe aici, aseară! Nu v-ați întâlnit?
   Moartea! Oh, da, moartea! Această doamnă frumoasă, misterioasă. Cică ai fi îmbrăcată-n negru, dar să știi că eu nu cred asta. Cred că ești frumoasă. Te lingușesc? Nu cred...Nu am șanse. Oricum vei veni într-o zi pe la mine. Ce ironic. Îmi fac atâtea planuri, iar tu, ca într-o comedie aiuritoare, mi le curmi, fără să mă întrebi, fără să ai vreun dialog cu mine. Nu! Apari, privești...și ai retezat. Fără resentimente, fără să faci compromisuri. Ești mereu prezentă. Și mereu întrebi: ai învățat să mori vreodată? Bună întrebare. Tu, cel ce citești, ai învățat să mori vreodată?

Când creștinismul devine o periculoasă lamentare. Sau a sforăi creștinește.

Capul plecat, sabia nu-l taie, zice o vorbă din popor. Nu e mereu așa, pentru că uităm când să aplicăm această zicală, uitam de context. Am intrat intr-o zonă periculos de adormitoare: cea a creștinismului anemic, sforăitor; cel care nu (mai) are atitudine. În consecință, oamenii au devenit foarte nepăsători, fără dorința de a-și (mai) asuma responsabilitățile, de a înghiți orice gogoașă. Am intrat in acea zonă de confort, de autosuficiență, în care foarte mulți oameni refuză să (mai) vadă realitatea, de a o (mai) aduce la nivelul filtrului gândirii, de a avea întrebări, de a găsi cauzalitatea. Aceste lucruri cer efort, cer perseverență, cer un minim dozaj de cunoaștere. Văd tot mai multă lume mergând, tânguitor, pe ideea că: deh, știe Dumnezeu ce face. Sau: eh, are Dumnezeu grijă și de noi.
Noi nu mai avem reacții: pe Dumnezeu îl facem și mecanic, și ajutor în a parca , și să facă fițuici. Da, Dumnezeu e omniprezent, însă noi avem niște roluri bine stabilite chiar de către El: acelea de a acționa, de a avea reacții, de a gândi în general și de a ne pune întrebări, de a problematiza. Ne place să nu ne mai asumăm răspunderea, s-o lăsăm în cârca altcuiva. Se pare că creștinismul devine ca un opiu: amețește, adoarme și omul devine o plantă plângăcioasă și tânguitoare. Când cineva îți intră în casă și îți ia nevasta și plodul la bătaie, nu te apuci să spui: stau liniștit, Dumnezeu o sa ma ajute. Nu, fratele meu, pui mâna pe par și iți salvezi familia. Aceiași chestie e și cu societatea: am devenit o nație de struți vârâți cu capul în nisip: nu văd și nu aud nimic. Așteaptă ca alții să le rezolve problemele.Dacă vezi pe cineva că aruncă chiștocul aiurea, își suflă nasul în mijlocul Halei Traian, ai obligația de om in primul rând să atragi atenția, să nu stai ca un bonsai.  Iar când sunt reacții, se întâmplă ca în cazul #rezis: o comedie hilară, o stare de apatie absolut perversă și mulți ochelari de tablă. Părintele Nicolae Steindhard, avea o vorbă teribilă: dacă sunt creștin, nu înseamnă că sunt cretin. Un frumos joc de cuvinte. Și spunea mereu: mă, nu fiți căcăcioși. Mai pe limbajul corect  politic de azi: când trebuie să luați atitudine, luați fraților! Acum e mai ușor să ne ascundem după lozinci calde-creștinești, să ne pitim după limbaje de lemn, să nu ne (mai) deranjăm din propriul confort. Sau din propriile probleme, pe care tot noi singuri ni le facem.

Mă, nu fii prost! E păcat.

Așa vorbea străbunicul meu. Nu avea carte, nu era cu două facultăți, doctorate și studii de psihologie aprofundate, închis în biblioteci ca un șoarece, știind tot. Nu, era un țăran din zona moldovei, într-un sat liniștit, cu oameni liniștiți. Știa să citească, fiind esențial pentru el. Dar, și aici vine deliciul, când deschidea gura, cuvintele lui deveneau ori o mângâiere, ori un baros. Ar fi putut sta de vorbă cu orice profesor universitar, sunt convins.
Nu fii prost! repet și eu. Învățați orice vă este de folos, pentru că toate acestea le veți folosi nu numai aici, ci și pe lumea cealaltă. Cât de frumos spune Apostolul Pavel: Ci cercetați toate lucrurile si păstrați ce este bun. Pentru mulți ”lumea cealaltă” este o nebunie. Nebunie e și afirmația: ”dar la ce să învăț? La ce-mi folosește?” La mântuire, prietene! Un om prost nu se poate mântui și o să repete clasa. Nu cred în iad, ci într-o formă de fi obligat să înveți până te vei șlefui. Înțelegeți că nu suntem pe acest pământ doar pentru a fi plante, doar pentru a procrea, a face avere și apoi să murim. Nu, intrarea noastră în lume, această minune fundamentală a lui Dumnezeu, nu se rezumă doar la atât. Acestea sunt doar inerții materiale, care vor fi lăsate pe pământ, vor pieri. Evoluția omului pe plan vertical e mântuitoare. Ai dat naștere unor copilași? Perfect! Ești dator să-i educi, să le asiguri cale de evoluție până în momentul cânt acel copil, matur fiind, își va lua viața în propriile mâini. Un viitor om matur nu-și poate ridica propria construcție pe un fundament aproape neexistent, pe nisip mișcător. Dați-le dragostea de cunoaștere, dragostea de Dumnezeu, două lucruri esențiale în evoluția lui ulterioară. Evoluați și voi, oamenilor! Transformați-vă în Oameni, cu O mare! Ce acumulăm acum, ce invățăminte asimilăm în viața asta, o să conteze enorm atunci când vom face trecerea dincolo. Și ea se va produce, cu siguranță. Vom muri într-o zi sau alta. Cum ne vom înfățișa în fața lui Dumnezeu? Depinde de fiecare!

Între sărăcie și mizerabilitate. Între convalescență și moarte. De ce?

Romania, anul 2017. 27 de ani au trecut de la comunism, 27 de ani de involuție pe toate planurile: de la credința și până la mortalitate. Suntem fruntași în topul dezastrului la nivel de sănătate națională, bucurându-ne nevoie mare când vedem că ne mai întrec Bulgarii și Moldovenii la câteva capitole. Motivele sunt destul de variate: de la lipsa de informație, la viața deplorabilă  pe care mulți oameni o au, stresul, mizerabilitatea și sărăcia. De ce spun de mizerabilitate? Un doctor pneumolog, a fost întrebat despre numărul mare de tineri internați în spitalele de boli infecțioase, el răspunzând simplu: ”mulți tineri, pur și simplu nu se spală pe mâini. Le lipsesc regulile elementare de igienă, iar acest lucru nu are (atenție!!! n.m.) legătură cu sărăcia, ci cu mizerabilitatea”. Mai pe șleau: suntem cam mizerabili. Și ca să liniștesc mințile agitate, nu am generalizat!
Ok, ca și arăt situația dramatică în care ne aflăm, dau câteva cifre oficiale:
-3,5 milioane de oameni bolnavi, din care 400,000 au cancer, între 1,5 și 2 milioane au hepatita B sau C, iar cca 1 milion sunt cu diabet.
- Locul 1 la bolile cardiovasculare . 62% din decesele din Romania sunt de proveniență cardiovasculare.
-  Top 3  la mortalitatea din cauza  cancerului.
-  Locul 1 la TBC
-  Locul 1 la Rubeolă și Rujeolă
-  Locul 1 la mortalitatea infantilă
-  Locul 1 la cancer de col uterin
-  Locul 1 în patologia tiroidiană
-  Locul 1 la Sifilis
-  Locul 1 la bolile cronice
-  Locul 2 (2014) la Depresie, după Estonia
-  Locul 3 probleme psihice, după Estonia și Polonia
-  Locul 3 boli cu transmitere sexuală (2000- 2013)
-  Locul 5 la nivel mondial la consumul de alcool
 - Top 3 boli reumatice
Iar topul ar putea continua. Din nefericire, cam acesta e portretul României de azi, cel din statisticile oficiale. Că dezastrul e și mai mare în afara statisticilor, se știe!
Vinovații: toți, începând de la oamenii simpli, care stau într-o mizerie de nedescris, și până la autorități, incapabile de a lua măsurile necesare. Corupția și subfinanțarea sistemului de sănătate, lipsa unei minime educații  în  prevenția bolilor, luarea de medicamente după ureche și după cum îl taie capul pe individ, toate acestea, dar și multe altele, fac din România o țară bolnavă, muribundă. Iar dezastrul merge tot mai adânc...