Ce te faci când ești condamnat la moarte?

   Cred că cel mai des utilizat dialog in epoca actuală e despre moarte. Un concept pe care mulți îl consideră, din start, un fenomen care ar trebui să bage-n spaime o planetă întreagă. Știm o chestiune sigură: toți murim. Că ne-am lămurit la faza asta, să trecem mai departe. Sigmund Freud, ne spune o chestie pe care mulți dintre noi ar trebui s-o aibă în vedere: că ne naștem cu o condamnare la moarte. Ce om normal, continuă el, nu ar fi terifiat, moment de moment, clipă de clipă, de acest aspect, știind sigur ca va muri? Dar undeva in interiorul nostru, în subconștientul nostru, ne este implantată informația că totul va fi bine. Subconștientul nostru știe ceva ce conștientul nu are habar, că moartea nu este decât o ușă, spre un alt început.
   Problema se pune altcumva: au trecut 7000 de ani de când omul e pe pământ, iar el nu a învățat încă să moară, ba mai mult, el continuă să fie tot mai terifiat de acest aspect. Nu mai spun dacă te mai ia la întrebări o boală sau o suferință. Aici am o completare foarte importantă: sunt de părere că la oamenii care cred în Dumnezeu, perspectiva morții e mult mai lină , fiind lipsită de această imagine dezolantă de cadavre, schelete și viermi. Hristos spune foarte liniștitor: Eu sunt lumina lumii. Uitându-ne la noi, ce vedem? O adunătură de fotoni, strânși laolaltă, fiind niște luminători, la rândul nostru, în lume. Transmitem esența hristică mai departe. Știm că omul are o aură, o lumină care răzbate din noi, o energie luminoasă. Raymond Moody ne arată în a lui carte, Viața după viață, că moartea nu e ceva suspect, că nu e ceva care să ne bage în sperieți. Ce ar trebui să ne bage în sperieți e exact esența vieții: cum o trăim, cum o abordăm, cum negociem viața. Emil Cioran, unul din marii pesimiști ai literaturii mondiale, spunea că are o dilemă: pe el nu l-a întrebat nimeni dacă vrea sau nu să se nască. Așadar, vedem că viața lui Cioran a fost un lung șir de întrebări existențiale, de neliniști metafizice, vorba lui Petre Țuțea, exact pe această temă: problema vieții și a morții. Cu cât lumina noastră va fi mai curată, cu atât moartea nostră va fi mai frumoasă. Ciudat, nu? Moartea poate fi și frumoasă.
Ce te faci când stii sigur că ai o condamnare la moarte? Exact, o întrebare la care era post-modernă refuză să și-o pună, fugind în iluzii reconfortante, se rupe tot mai mult de esența umanității: OMUL. Vedem cum se naște un nou hibrid: ființa destructurată. Nu ar trebui să ne mai mire strea de nebunie în apropierea morții.