Acum ceva ani am auzit cea mai teribilă declarație de iubire a unei doamne fața de soțul dânsei. Era întrebată dacă nu se plictisește atunci când îi tot face de mâncare bărbatului, de exemplu. Ea răspunde atât de simplu, cum doar o femeie o poate face: ”mulțumirea din ochii soțului și acel ”mulțumesc pt masă”, face mai mult decât orice. Bucuria lui este și bucuria mea. De ce să renunț la bucurie?” Aceste cuvinte, puține la număr, mixează mii de tratate despre iubire.
Azi, în mare parte, nu mai iubim, ci doar dorim. Avem dorințe, iar dorințele au tendința de a poseda. Iubim posesiv, ca pe un obiect al nostru, ambalându-l așa cum vrem noi, colorându-l așa cum vrem noi, uitând de fapt să privim persoana din fața noastră exact așa cum e ea, goală, fără retușuri personale, fără să o băgăm în propriile noastre iluzii. Nu uitați că, la un moment dat, acea persoană se va scutura de toate pastelurile puse de imaginația noastră și o vom vedea așa cum e ea, și ne vom șoca. Îmbrăcând-o cu imaginația noastră, uităm cum e acea persoană în realitate.
Când spun că nu am iubit niciodată sau că nu o cunosc, uit să văd văd o realitate foarte paradoxală: nu știu să definesc iubirea. E acel sentiment când Maricica vibrează stând în brațele lui Gogu, că tot interiorul ei se transformă într-o bobină. Cam așa ar trebui să simți când spui: te iubesc, Gogu! Cam așa s-ar putea defini iubirea într-un cuplu. Nu simți asta? Stai degeaba cu Gogu! Stai din milă sau de dragul amintirilor, adică... degeaba și minți când spui că-l (mai) iubești. De fapt, nu minți: TE minți!
Unii se uimesc atunci când se despart, chiar și după ani, de partenerul său de viață. Nu ar trebui să te mire, ci ar trebui să te întrebi dacă nu ai involuat, de la omul pe care Maricica îl iubea la început, la omul care s-a schimbat dramatic, de cele mai multe ori în rău. Poate tu, Gogule, atunci când ai cunoscut-o pe Maricica, arătai ca un om care are grija de el. Acum, Gogule, ți-a crescut o burtă dizgrațioasă, respiri greu și în general nu mai ai grijă de tine. Maricica nu vrea să țină de mână un porc, chiar dacă tu, Gogule, doar în cazuri suspecte de aranjezi...uman. Și da, dacă nu ai grijă de tine, Gogule, cum să ai grijă de Maricica? Deci, nu te mira! Evident, și inversul exemplului stă sub aceleași auspicii. Să nu credeți că burta e singura problemă: era doar o metaforă. Fiecare poate înlocui burta...cu orice situație comună. Sau complexitate metafizică, deh, că e la modă.
Putem iubi o viață întreagă persoana de lângă noi dacă ea a involuat? Nu, zic eu categoric. Iubirea se stinge. Rămâne doar mila, care e mai periculoasă decât ura. Poate rămâne o iubire creștină (crezi doar!), așa cum o arată Hristos, dar nu mai poate fi vorba de o iubire completă. Stai cu Gogu în pat...și te trezești, zi de zi, că stai cu un străin, un om tot mai străin. Chiar dacă l-ai iubit. Acea iubire e în trecut, doar în amintiri, amintiri mângâietoare, fără de folos. Ca într-o fotografie: te uiți și vezi un trecut, dar care nu mai este valabil acum.
Ca să nu mai vorbim de amor! Aici carențele sunt catastrofale. Dau un singur citat, din Ortega Y Gasset, pe care-l apreciez mult: ”În actul amoros, persoana iasă din sine: e pesemne cea mai intensă încercare făcută de către natură pt ca fiecare să iasă din sine însuși către altceva.” Cine mai meditează la treburile astea?
Și, atunci, vine întrebarea: te (mai) iubesc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu