Tic-Tac......memento mori

 Sprijinit de toiagul vietii-firav este el saracul-adulmec un sfarsit de zi apoteotic.Un soare care nu incalzea, ci arunca doar pace si bucurie....pentru mine. In lume se continua procesul de autodistrugere, un proces intentat lui Dumnezeu, Pus in boxa acuzatilor, decisa sentinta si condamnat la moarte. Profetia filozofului german a suferit mici schimbari: Dumnezeu nu a murit. Dumnezeu a fost omorat.
     Sa ma intorc la soare. In spatele meu simteam o gara pustiita si rece, chiar si in toiul verii. Imi place sa pierd timpul prin gari. Si prin cimitire. Au o liniste autentica, o liniste de asteptare. Trenul inghite oameni ducandu-i in alte emisfere. Groapa inghite oameni ducandu-i in alte emisfere. Ce perfecta asemanare. Gasesc si-un oarecare romantism si mult mister. Ma intreb de multe ori de ce ma atrage o simpla constructie, numaita gara? Poate ca am pierdut prea multe trenuri in viata? Ma uit la soare si incerc sa-i descifrez gandurile. Si el se uita la mine si-mi zambeste. Il privesc cum pleaca incet spre a da o noua dimineata, intr-o alta zona a lumii, rasarind tot peste un om care sta in propriul toiag al vietii-la fel de firav-intr-o alta gara pustie, incercand sa-i descifreze gandurile. Acelasi zambet ironic. Acelasi soare calm, cu propriile reguli de piatra. Atunci ma intorc cu spatele la soare, intr-o razbunare de egou si privesc turnul garii. Vad un ceas, care a murit de mult timp. Trag concluzia: sunt in atemporalitate. Steaua comunista inca troneaza batjocoritore in varful turnului. Pe nimeni n-a deranjat acest scabros semn, fapt ce dovedeste ca inca traim in comunism. Inca scuipam pe mormintele celor care au murit in dementialele inchisori de exterminare comuniste. Totusi, chiar daca am facut aceasta constatare, simt fiinta garii care-mi arata ura ei fata de ciuma rosie. Imi spune de propria-i moarte, pentru ca atunci cand ea se va darama, se va darama si ultima religva comunista. Imi spune ca prin moartea ei se va inalta crucea cea datatoare de viata si pace. O infatisare mioritica. O privesc cu duiosie, ii privesc geamurile sparte, haosul care domneste in interiorul ei. Ii privesc propriile rani necicatrizate, sangerande. Da,asa e! Vad mult sange si multa suferinta. As vrea s-o mangai, dar nu vrea. Nu are nevoie de mila nimanui. Va muri cu demnitate. Oamenii se transforma in pamant.....la fel si gara. Poate ar trebui sa invatam din moartea unei gari. Sa invatam din tacerea ei, sa-i ascultam tacerea. Avem sansa sa vedem moartea si sa ne imprietenim cu ea.
  La om nu se poate asta. El nu stie sa taca. Vaietul lui continuu se transforma intr-un raget sinistru, ii privesti ochii bulbucati privindu-si propria moarte, privindu-si neputinta de-a putea face ceva. Implora inca o secunda, se agata cu disperare de viata, musca din ea, blesteama, sudoarea-i siroieste pe fruntea-i brazdata de ridurile desfraului, ignorantei si al batjocurii. Dimensiunea lui se strange cu fiecare secunda iar vaietul bietului om este si mai desacralizat. Nu vezi decat o fiinta transformata intr-un jalnic animal, infricosat de prezenta mortii. Coasa care deja luceste in acelasi soare, care incalzeste pe acelasi om infipt in acelasi toiagul al vietii, cade napraznic, decapitand legatura dintre trup si suflet. Privesc angoasa de pe chipul amaratului. Ochi mariti de groaza, raman pironiti pe un punct al groazei, gura tumefiata de oroare, scaldata intr-o saliva dezgustatoare...un om urat.
    Gara isi ia ochii de la mine si priveste soarele. Nu-l intreaba nimic si nici nu vrea sa-i descifreze gandurile. Se bucura de pace. Ca si mine, asteapta la randu ei sa vina un tren. Poate ca pentru mine nu va mai veni niciodata. Nici pentru ea asa ca ne privim, resemnati deja, si ne intoarcem amandoi cu ochii la soarele care inca ne zambeste. Dar de data asta intelegator, induiosator. Ne tinem de mana ca niste vechi prieteni, eu sprijinit in toiagul vietii-tot mai firav-ea ,cu steaua rosie, condamnata la moarte prin moartea ei, iar el,veselul soare, constient de propria-i grandoare.Somn usor.
 

Libertatea de a alege

    ”Avem totala deschidere spre universalitate”. Îmi încep aceste gânduri prin cuvintele lui C.Noica. Meditam la ele in aceste zile si încercam să-mi fixez coordonatele unor viitoare principii de viață. O. Paler, mai spunea că majoritatea oamenilor poartă pe față măști de sticla, ca  niște globuri, închiși in interiorul lor. Nimeni nu ne aude țipătul, urletul, disperarea. Ați avut momente in care doreați cu disperare să urlați? Eu am avut. Repetabila povară. P. Țuțea: neliniștea metafizică. Multă angoasă. Si, totuși, in acest malaxor de țipete, ni se comunică zilnic că avem libertate. N. Steinhardt: ”libertatea poate fi cea mai cumplita închisoare”. Paradoxal, la marele gânditor evreu, închisoarea a însemnat libertatea: inestimabilul "jurnal al fericirii". Esența libertății: libertatea față de noi înșine , de cel mai mare dușman, eul nostru. A fi liber intră in contradicție cu  a fi prost, mediocru. A fi liber să alegi din multele clișee care ne conduc viata. Putem? Putem. Singura condiție e sa fim inteligenți. Inteligența se naște din cunoaștere, zice Platon. Mediocrii iși asumă condiția de oameni închiși in propriul lagăr al incompetentei patologice. Cristian Tudor Popescu: trebuie sa ai o doza ridicata de genialitate pentru a te putea rata in viață. Geniala ratare! Cu atât de multe oferte putem noi sa ne ratăm? Da, cu brio chiar! Sunt momente când crezi ca viata ta este o ruina, ca după un război mondial. Apoi devii din nou o pasare Pheonix. Ciclic, renaștem din cenușa propriilor noastre gândiri si acțiuni. Acțiunea duce la reacțiune. Față de animale, avem marele avantaj de a gândi. Ma vad înconjurat de multe animale. De multe hiene. De fapt, nu! hienele sunt inteligente. Am auzit o vorba: sa nu fii ca planta. Dar planta este mai inteligenta decât omul.. Cum pot jigni o planta sau un animal, o hiena prin extensie? Omul care nu vrea sa-si folosească inteligența, riscă să fie spulberat de viața de aici si de cea de dincolo. Testul pentru a putea trece cu bine in viata de dincolo este simplu: utilizarea inteligenței. Consumul de prostie dăunează grav vieții , s-ar putea scrie atunci când ni se dă cu disperare, in media, reclame care manipulează subtil. Unde am ajuns oare? In ce punct? Libertatea de alegere ne este dată fiecăruia, de propria noastră condiție sufletească si de gândire. Cea mai mare vorba spusa de Mântuitor, dar si cea ma urâtă: Pace vouă! Pace sa fie!

Pe un peron de gara

   Ca orice faptura omeneasca,asteptam "ceva" sa vina pe un peron de gara.Uneori e prea frig,uneori e prea cald;uneori bate vantul,uneori bate grindina.Am asteptat si eu trenuri care nu mai veneau,asteptam si eu sa aud glas de roti pe sine,un suierat de locomotiva.Dar trenul inca intarzie sa apara.Inca il astept.Mai vad si pe altii langa mine care fac acelasi lucru.Sunt dezolati,cu ochii impaienjeniti de atata asteptare,cu zambete sinistre incremenite pe buze,mimand o tampa resemnare.Ma uit la ei.Astept ca acesti indivizi sa intoarca privirile obosite catre mine sa sa ma priveasca cu aceiasi adanca condoleanta.Acesti condamnati la "viata" iti contorsioneaza mintea,lovind sistematic in gandurile mele ,oricum obosite si bolnave.Hartuirea mintii,hartuirea sufletului de catre indivizii de pe peroanele garilor,lasa urme adanci.
   Am numit acest peron al garii, Romania.Il mai pot numi acest peron al garii,Femeia.Il mai pot numi acest peron al garii,Prostia.Oricum l-as numi,el poarta in el forta distrugatoare a urii,a mediocritatii si a suficientei.Incerc sa ies din acest cavou sentimental,dar de fiecare data sunt tintuit de aceleasi liane,crescute din pamantul desacralizarii.Forme fara fond ma privesc,afectul unei cauze al dezumanizarii,al pierderii sufletesti in mocirla prostitutiei de sorginte periferica.Ghetouri animalice unde suntem nevoiti sa traim,dar cu multe lumini colorate pentru a nu putea vedea uratul si simti putoarea care ne macina caile respiratorii.Cadavre care se auto-intituleaza oameni,se intersecteaza cu mine,mimand buna crestere.In acest peisaj luciferic,inca astept trenul pentru a ma duce undeva in inima muntilor,cat mai aproape de Divin,de Mister.Daca il voi prinde sunt salvat.Daca nu,voi astepta moartea iar apoi eliberarea din acesta cripta cancerizata de propria noastra traire.Sufletul se va dezrobi,ridicandu-ne spre un alt peron de gara,dar de data aceasta cu priviri senine si impacate.Si da,asa este,aud si zgomotul binecuvantat al rotilor de tren cel mult asteptat.
Oare o fi același sentiment că în cazul pelerinului care vede Mecca...dar nu mai ajunge la ea???

Un cimitir numit…America!

        

      Plecat dintr-o tara injurata fara perdea spre un taram al viselor, mi-am administrat doza de venin necesara scrierii acestor randuri.Am plecat din Romania spre ceva mai bun,pentru a face un ban,pentru a fi in “rand cu lumea”.Gandurile mele de inceput au fost categorice:”voi fi rece ,nu voi pune la inima si-mi voi face doar “datoria”care-mi este data”.Am vrut sa urmez poemul eminescian Glossa,”Tu ramai la toate rece\ce e rau si ce e bine;\Tu ramai la toate rece.Dar n-a fost sa fie asa.Am incercat sa fiu un David Pop din “Catastrofa”lui Rebreanu.Dar n-a fost sa fie asa.

     Prima lovitura de pumnal data inimii si sufletului meu crestin a fost intalnirea autoritatilor vamale aeriene.Evidenta raceala si subestimare a celolarte nationalitati,in special est-europene,mi-a dat fiori.Mam trezit intr-un alt timp,intr-o alta emisfera si intr-o alta gandire.Paranoia acestor autoritati intrece ridicolul.Ei,oamenii,inca traiesc cu impresia,implementata foarte eficace de guvern si media,ca vor fi atacati din nou de teroristi(sic!).Ne-au manipulat ca pe niste vaci,introducandu-ne intr-o incapere,asteptand verdictul unui nene,daca intram sau nu in Taramul Viselor.Am intrat!Si iata-ma in Miami,privind imensitatea latimii strazilor,intrebandu-ma daca am nimerit intr-un oras de testare  a tancurilor si vehicolelor cu tonaj mare.Nu am fost departe de adevar,pentru ca poporul democrat American foloseste doar adevarati monstrii 4*4,cat mai mari posibil si cat mai consumatoiri.De ce?Cine stie!Dar acest lucru nu ar fi cel mai rau,daca nu ar exista in masa,nesimtirea si batjocura cu care se consuma acesti combustibili.Ca merg cu masina,sa zicem ca-i intelegem.Si aici dau doar un simplu exemplu:se opresc la vreo benzinarie si mananca vesnicul si nelipsitul Hamburger.Zeul Hamburger.Nimic rau in asta(e ficatul lor,nu al meu).Dar,oricat timp ar petrece in acele benzinarii,o ora sau noua,motoarele masinilor vor merge fara oprire,fie ca vorbim de o clasa mica,medie sau mare,fie ca vorbim de TIR-uri,camioane,trailere.Toate glasuiesc fara incetare in parcari,singure,soferii halind cu disperare un Hamburger.Acest lucru ma uluit,ma frapat si ma scarbit fara masura.Europa sta in recesiune(nu mai vorbim de Romania) iar aceasta natie isi bate joc fara limite de resursele care mai sunt(si care au fost luate cu japca de la altii).

     Verbele “a manca”,”a hali”,”a ingurgita”,s-au descoperit aici in America.De ce spun asta?Fenomenul de obezzitate aici este absolut infiorator.Articol nelipsit la gatul unei femei este gusa,care-i purtata si c-o oarecare mandrie.Sunt mari,sunt puhavi sunt indestulati(nu vreau sa judec pe nimeni,dar atunci cand  vezi pregnant  aceasta societate nu poti tacea.si cred ca este bine ca lumea sa stie si partea nevazuta a americii).Vorba lui Da Vinci readaptata:sunt doar niste fabrici de produs excremente.Nu vreau sa generalizez si sa fiu gresit inteles,dar marea majoritate asa se comporta.Nebunia slabitului este patologica.Totul trebuie sa fie fara zahar,fie ca-i vorba de Coca Cola sau cafea.Aici este tara indulcitoarelor.Nimic cu zahar dar totul cu indulcitori.

       As mai putea scrie inca 100 de pagini si as putea povesti o saptamana intreaga experientele de aici.O singura remarca mai fac si cu asta inchei.Dar,din pacate,aceasta remarca este cea mai dramatica dintre toate.Cea mai mare parte dintre ei(si n-o spun cu bucurie ci cu regret,pentru ca si ei sunt oameni ca si noi)sunt senili,chiar la varste destul de fragede.Incepand de la 30 de ani in sus,parca sunt storsi de orice resursa sufleteasca.Ii vezi goi in interior,iti este mila de ei si ii compatimestiUimit,am vazut reclame la antidepresive si la antisuicidale.nu e minunat?.Daca nu ar fi semne  peste tot(este tara semnalizarilor de orice fel,de la cum sa te speli pe maini,sa tragi apa samd),America ar paraliza in 24 de ore pentru ca populatia nu ar sti ce sa faca.

    Si iata pe scurt “Tara minunilor”,”Taramul viselor” etc.Filmografia Americana a transformat continentul intr-un taram perfect.Din nefericire nu este asa.Dupa parerea mea,America este un cimitir viu.