Sa ma intorc la soare. In spatele meu simteam o gara pustiita si rece, chiar si in toiul verii. Imi place sa pierd timpul prin gari. Si prin cimitire. Au o liniste autentica, o liniste de asteptare. Trenul inghite oameni ducandu-i in alte emisfere. Groapa inghite oameni ducandu-i in alte emisfere. Ce perfecta asemanare. Gasesc si-un oarecare romantism si mult mister. Ma intreb de multe ori de ce ma atrage o simpla constructie, numaita gara? Poate ca am pierdut prea multe trenuri in viata? Ma uit la soare si incerc sa-i descifrez gandurile. Si el se uita la mine si-mi zambeste. Il privesc cum pleaca incet spre a da o noua dimineata, intr-o alta zona a lumii, rasarind tot peste un om care sta in propriul toiag al vietii-la fel de firav-intr-o alta gara pustie, incercand sa-i descifreze gandurile. Acelasi zambet ironic. Acelasi soare calm, cu propriile reguli de piatra. Atunci ma intorc cu spatele la soare, intr-o razbunare de egou si privesc turnul garii. Vad un ceas, care a murit de mult timp. Trag concluzia: sunt in atemporalitate. Steaua comunista inca troneaza batjocoritore in varful turnului. Pe nimeni n-a deranjat acest scabros semn, fapt ce dovedeste ca inca traim in comunism. Inca scuipam pe mormintele celor care au murit in dementialele inchisori de exterminare comuniste. Totusi, chiar daca am facut aceasta constatare, simt fiinta garii care-mi arata ura ei fata de ciuma rosie. Imi spune de propria-i moarte, pentru ca atunci cand ea se va darama, se va darama si ultima religva comunista. Imi spune ca prin moartea ei se va inalta crucea cea datatoare de viata si pace. O infatisare mioritica. O privesc cu duiosie, ii privesc geamurile sparte, haosul care domneste in interiorul ei. Ii privesc propriile rani necicatrizate, sangerande. Da,asa e! Vad mult sange si multa suferinta. As vrea s-o mangai, dar nu vrea. Nu are nevoie de mila nimanui. Va muri cu demnitate. Oamenii se transforma in pamant.....la fel si gara. Poate ar trebui sa invatam din moartea unei gari. Sa invatam din tacerea ei, sa-i ascultam tacerea. Avem sansa sa vedem moartea si sa ne imprietenim cu ea.
La om nu se poate asta. El nu stie sa taca. Vaietul lui continuu se transforma intr-un raget sinistru, ii privesti ochii bulbucati privindu-si propria moarte, privindu-si neputinta de-a putea face ceva. Implora inca o secunda, se agata cu disperare de viata, musca din ea, blesteama, sudoarea-i siroieste pe fruntea-i brazdata de ridurile desfraului, ignorantei si al batjocurii. Dimensiunea lui se strange cu fiecare secunda iar vaietul bietului om este si mai desacralizat. Nu vezi decat o fiinta transformata intr-un jalnic animal, infricosat de prezenta mortii. Coasa care deja luceste in acelasi soare, care incalzeste pe acelasi om infipt in acelasi toiagul al vietii, cade napraznic, decapitand legatura dintre trup si suflet. Privesc angoasa de pe chipul amaratului. Ochi mariti de groaza, raman pironiti pe un punct al groazei, gura tumefiata de oroare, scaldata intr-o saliva dezgustatoare...un om urat.
Gara isi ia ochii de la mine si priveste soarele. Nu-l intreaba nimic si nici nu vrea sa-i descifreze gandurile. Se bucura de pace. Ca si mine, asteapta la randu ei sa vina un tren. Poate ca pentru mine nu va mai veni niciodata. Nici pentru ea asa ca ne privim, resemnati deja, si ne intoarcem amandoi cu ochii la soarele care inca ne zambeste. Dar de data asta intelegator, induiosator. Ne tinem de mana ca niste vechi prieteni, eu sprijinit in toiagul vietii-tot mai firav-ea ,cu steaua rosie, condamnata la moarte prin moartea ei, iar el,veselul soare, constient de propria-i grandoare.Somn usor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu