Ce ne spunem atunci când nu ne spunem nimic?

Câte inepții ne spunem pe zi unii altora? Cuvinte pe care nu le credem, pe care le spunem mecanic, fără a le da vreo importanță sau valoare.
-La revedere! Câți mai reușesc să pătrundă înțelesul acestor cuvinte? Nici măcar nu ne mai ascultăm ce vorbim, transformându-ne în niște roboți care dau din gură.
-Salut, ce mai faci? Raspunsul, inevitabil, trebuie să fie scurt. Nu pe foarte mulți îi interesează ce faci. Era doar o intrebare de complezență, la care cel mai pozitiv răspuns ar fi: ”bine, tu? Da? Mă bucur. La fel și eu!”, și cam atât. Detaliile sunt plictisitoare. Dacă ar fi să facem un calcul al cuvintelor pe care le spunem fără a fi conștienți de ele, ne-ar șoca. Mai pe scurt, noi vorbim mult si degeaba, pierzând timpul. Cred că tăcerea ar fi cea mai buna soluție la multele probleme ale omenirii. Ceea ce lipsește omului acum nu e decât tăcerea. Nu mai știm să tăcem, să nu mai vorbim clișeic, să ne comportăm asemenea. Haideți să facem liniște, să mai auzim și viața cum ne vorbește. De ce călugării tac? Cum altfel ar mai auzi ei Dumnezeu? Liniște. vă rog!

Cine a spus că noi (mai) avem o țară? Da, avem? Am pierdut ceva?

Ei, lăsați-lăsați, să nu ne mai mângâiem pe burtici, pentru că ne place atât de mult... Suntem atât de virgini... eu, dom-le? Eu nu știu nimic. Hoții ăia, mama lor de hoți.
Nu, noi nu avem nicio vină, nimic! Suntem curați ca lacrima: nici ceapă ne-am mâncat, nici gura nu ne miroase, nu? Dar în schimb avem Danieli Roxini, da!, foarte mulți, care ne explică, dragii de ei, cum suntem noi cel mai șmecher neam din univers, cum de la noi a plecat ( sau a ajuns?) arca lui nea Noe, cum noi am dat limbile pământului, cum în zona Falticeniului a existat Turnul Babel, cum aici s-au canalizat toate meridianele energetice din univers, cum noi am fost cei mai bravi conducători, medici, ghicitori si matematicieni. Nu, nu i-au istoria românilor la mișto, dar m-am săturat de pieptul ăsta umflat cu pompa în timp ce noi, actualmente, crăpăm de foame și de sete. Și apropo, dacă am lua puțin istoria la puricat, am vedea că nu mai suntem (chiar) atât de bravi, că avem multe carențe care sunt observabile de pe Stația Spațială Internațională. Nu, noi nu vedem treburile astea. Când mai cască Boia gura cu niște întrebări, de multe ori legitime, sar toți roxinii de fund în sus: bă, vândutule! Bă, sosoristule! Bă putinistule! Nu dom-le, nouă românilor ne face plăcere să fim mângâiați pe căpșor, nu care cumva să te iei de îngâmfarea noastră. Nu care cumva să mai tai din nas: stați copii, că mai sunt și alți bravi pe pământ!Nu care cumva să pui întrebări cum de se căpăceau unii voievozi între ei, fiind atât de români de plezneau naționalismul în ei. Avem un Țepeș, traaaagem de el, săracul, de nu-l lăsăm să se odihnească acolo unde e. Cum a căzut un copac pe Calea Moșilor, cum îl chemăm cu patos pe Țepeș: unde ești tu, Țepeș Doamne! și mai sparge o sămânță între dinții cariați. Dar tu, ăla care arunci sfidător cu chiștocul pe jos, de ce nu țipi: unde ești tu, Țepeș Doamne, să mă vezi și să tragi în țeapă? Ei, dar hai, calmați-vă istericilor și haideți că începe Românii au talent. Venim și mâine să-l chemăm pe Țepeș. Pierdem emisiunea, ce aveți? Haide pa! Gogu, ai luat și petu de bere? Bravo. Eu vin cu sămânța...
 Nu spune nimeni (mă rog...) că nu avem o istorie mare ( pe alocuri), dar haideți să mai revenim și cu picioarele pe pământ și să observăm niște chestii halucinante: sunt școli care efectiv cad pe prunci. Și știți care-i partea interesantă? Nu știți? Stați jos. să vă luminez: că nimeni din părinții acelor prunci...nu fac(e) nimic în sensul ăsta! Da! parcă o fac în ciudă! Parcă în acele școli nu ar fi plozii lor. Pe sistemul: lasă mă, dacă le pică tavanul în cap, aia e! Ce să facem noi? Să-l reparăm? Doamne ferește, zic... Și da, fraților. acest simplu exemplu se poate extrapola la nivel de țară. Dar nu, dacă te-ai luat de Daci, de geto-daci și de ostrogoți te-ai fript, auzi mă? Noi suntem Români! Da? Ejnebun? A pus cineva că suntem coreeni? Dar am și eu o întrebare la toți acești roxini: cum vă vedeți țara peste 30 de ani? Cum? Nu, eu nu o mai văd, dacă tot mă întrebați. Roxinilor, ce facem cu acea școală care pică pe plozi? Nu, lasă-mă cu dumele ieftine, gen: să vină autoritățile! Până vin autoritățile, lăsăm școală să vă omoare copilașii? Da? A, păi spuneți așa. Păi în cazul ăsta vă lăsăm vouă țara asta, că noi plecăm. Poate vă încurcăm, nu? Hai pa!
PS: nu am nimic cu Daniel Roxin. Apreciez foarte mult munca omului. Doar că mulți din oameni au luat în patologic dacopatia. Unde te învârți observi doar mari manevre, teorii ale conspirației, toți ne vor răul. Poate fi și asta, dar principalul rău al României sunt românii. Una e ceea ce face acest om, Daniel Roxin, și una e starea de autosuficiență în care ne aflăm noi.

Poate fi homosexualul un bun samaritean?

O întrebare logică, pe care mulți o scot din trăirea zilnică, cea cotidiană, prin simplul fapt că nu putem face abstracție de prezența lor. Ei există, au existat si vor exista. Există în Sfânta Scriptură o întrebare extraordinar de profundă, o întrebare cât un întreg sistem de valori: un iudeu îl întreabă pe Iisus: ”cine este aproapele meu”? O întrebare bulversantă, care, pusă astăzi, s-ar sintetiza prin nenumărate cauzalități, factori, științe și sisteme filozofice. Însă, răspunsul lui Iisus e tulburător de simplu, dar totalmente profund: pilda samariteanului. Ce era pe atunci zona Samariei? O zonă pe care toți oamenii o ocoleau. Intruchiparea raul, desfrâul total, locul cel mai de jos. Și totuși, Hristos spune fără să ocolească: iubiți și pe samaritean. Sunt convins că acelui iudeu i-a căzut fața pe jos, atunci când a auzit acest răspuns. Apostolul Matei, dezvoltă această idee și mai mult. Ia ascultați adevărată școală psihologică:
43. Ati auzit ca s-a zis: "Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau."
44. Dar Eu va spun: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc,
45. ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este in ceruri; caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.
46. Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii?
47. Si daca imbratisati cu dragoste numai pe fratii vostri, ce lucru neobisnuit faceti? Oare paganii nu fac la fel?
48. Voi fiti, dar, desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit. Cum este? Total incorect politic. Păi nu asta vrea și Europa, să acceptăm pe LGBT-ist? E , aici e diferența de nuanțe: Europa vrea acceptare, Hristos vrea iubire, concepte total diferite, ca de la cer la pământ.
Revenind la Romania, sistemul nostru începe să se asemene cu un SISTEM TOTAL REDUCȚIONIST. Ce înseamnă asta: nu ești de-al meu, ești împotriva mea. A Elimina tottal anapoda, pe considerente preconceptuale. Il auzisem zelele trecute pe părintele Calistrat, un om pe care-l respect foarte mult, cum spunea: sectarii vor fi ca un lăstar putred, care la judecata de apoi aruncat va fi  în focul veșnic. Pe bune? Cum poate gândi așa un creștin față de aproapele lui? Sau mai există proprietatea termenilor? A arde într-un foc...e înfiorător de crunt, nu? Poți dori cuiva acest mod de sfîrșit, spunând aceste vorbe cu pieptul umflat, fără pic de freamăt? De unde știe părintele Calistrat că acei oameni vor arde în focul cel veșnic? Și ca dânsul sunt foarte mulți care au aceste concepte, exprimându-le liber în spațiul public, fără vreo problemă. Iubirea homosexualilor poate fi o extensie în mai multe forme de iubire: a neoprotestantului, a olteanului care a îndrăznit să calce în banat, a moldoveanului care a călcat în Bucuresti. Iubirea în general a celui de lângă noi, cu bune și cu rele, dar pe baze bine structurate. Tot Apostolul Matei ne dă și metoda pe care trebuie să o folosim în iubire, dozajul necesar pt nu a cădea în patologic: ”Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”. O iubire fără înțelepciune, fără cunoaștere e sortită dezastrului. Iar acest lucru îl vedem in zona vestică, unde iubirea  a devenit o noțiune sine qua non a libertinajului și al desfrâului. Fiți înțelepți!

Teme de melancolie. Dar și de umor. Dar și de tristețe.

Trebuie să fiu cinstit și să spun că mă apucă o duioasă melancolie când privesc emisiunea lui Răzvan Anghelescu, Vax Populi. Ok, o putem pune la capitolul ”emisiune subiectivă”, dar dacă ea ne arată un ciclu al neluării în seamă a vieții, in general? Dacă ea relevă o stare de fapt, o stare de incertitudine în modul de ați exprima ideea pe ce planetă exiști (măcar) sau cine a inventat apa (cel puțin). Mulți râd de prostia cuvintelor ieșite la iveală, de acei oameni simpli după vorbă/după port, de acele întrebări care sfidează inteligența: nu-ți vine a crede că există oameni care nu știu în ce țară trăiesc. Există, vă asigur de asta!
    Un alt moment de cădere în melancolie e lipsa exercițiului de a spune nu știu/nu cunosc/cercetez și vă voi spune. Acest exercițiu cam lipsește din peisajul cotidian românesc: știu orice, cunosc orice, și dacă pot, cunosc tot. Exact ca in meserii: sunt și electricieni, sunt și instalatori. sunt și zugravi, sunt și coșari. Dar mai ales mecanici auto. Apoi, ca un netot, te miri de ce un cartier întreg a rămas pe întuneric după ce nea Gogu a făcut niște experimente, încercând să-și repare instalația electrică, scurt-circuitând un cartier întreg. În materie de love, ohoooo!, să vezi acolo cunoștințe: stai jos, relaxează-te, și dă-mi voi să-ți explic care/cum stă treaba, urmând un șir lung de fraze în materie de îndrăgosteală&comp. Și rămâi perplex: nu știi ce să crezi. Simți că ești dintr-un alt film.
   Cad în melancolie și atunci când văd vestimentația oamenilor/bărbaților, dar mai ales cei din generația mea, cea de 30-40 de ani, puțin frustrați de trecerea frauduloasă dintre cele două lumi, cea comunistă în cea capitalistă. Amândouă sălbatice. Moda bărbii, moda pantalonilor mulați, a tricoului strâns pe trup, a orelor de stat în saloane, a unghiuțelor făcute. Aici ma refer la bărbați, ca să înțeleagă toată lumea. :) Ok, nu e rău să ai grija de tine, să nu miroși ca un sconcs, să te mai speli din când în când, dar exagerările sunt mereu periculoase, mai ales când nu mai reușești să iubești pe cel de lângă tine, iubirea canalizând-o total (doar) asupra ta. Te privești mereu în oglindă, ești cu mâna mereu prin păr. îți mai aranjezi un fir rebel, lucești ca un bec, pielea mereu catifelată, șezi ca un chirurg nu care-cumva să-ți murdărești frumușeți de mâini. Există lumea celor care arată bine, a narcisiștilor, a celor care se privesc în oglindă. Au cluburi proprii, se întâlnesc, își etalează frumusețile corporale, îmbrăcămintea de ultimă fiță și modă, mereu rebeli, dezinteresați de aspectele nocive ale vieții cum ar fi starea precară a educației noilor generații. Sunt galanți, suplii, gingași, feminizați. Să nu te atingi de ei. Sunt ca niște bibelouri.
   Domnul CTP, îmi provoacă, mereu și mereu, melancolii cu tot cu lacrimi. Un om care știe tot ceea ce-l întrebi, de la politică la biserică, de la împletitul ciorapilor și până la asamblarea unei rachete NASA. Inteligența lui mă complexează....
Mă opresc aici. primul episod. Pace!

Timpul, Iubirea și Moartea. Ce le-ați scrie într-o scrisoare?

Dacă am scrie niște scrisori acestor trei personaje, Timpului, Iubirii și Morții...ce i-am scrie? Ce am putea scrijeli cu pixul pe foaia goală de hârtie?
   Ce i-am scrie, de exemplu, Timpului? Dragă Timpule, sunt eu, un muritor anonim, care nu sunt decât o frunză în vânt. Te implor, mai stai cu mine și nu-ți vărsa atât de repede nisipul din clepsidră. Ticăitul tău, să știi, de multe ori mă înnebunește, mă face să par patetic, să-mi dau seama de nimicmicia mea. Fiecare secundă pe care tu o omori, mă doare. Mă chinuie. Ea țipă la mine. Ai pus secunda, copilul tău mai mic , să urle mine, la fiecare clinchet al brațului de la pendula mea veche din camera de zi. Știi, acel ceas mare, din lemn vechi, care sună cu trei dong-uri triste, la fiecare oră fixă. Uite Timpule, chiar acum e ora 12 noaptea. Imediat sună...Ah, da!, îl auzi? Auzi cum sună. Ce trist, nu-i așa? Cine suntem noi, oamenii?
  Dar Iubirii? Ce i-ai scrie Iubirii? Că e nemiloasă? Că e frumoasă? Îți aduci aminte de câte ori i-ai pronunțat numele, printre multe suspine, ținând de mână o prea frumoasă fată. Ții tu minte, Iubire, câte jurăminți în numele tău am făcut de-a lungul vieții? Stai, nu tu uita așa la mine! Știu, mai mereu nu le-am respectat. Ce să fac? Sunt om. Mă pot scuza așa? Continui să-ți scriu, de parcă ai fi aici, aici cu mine în această cameră insalubră de atâtea cuvinte neterminate. Îmi zac cuvintele pe jos, pe noptieră, pe raft. S-a pus praful pe ele. A trecut și timpul pe aici, aseară! Nu v-ați întâlnit?
   Moartea! Oh, da, moartea! Această doamnă frumoasă, misterioasă. Cică ai fi îmbrăcată-n negru, dar să știi că eu nu cred asta. Cred că ești frumoasă. Te lingușesc? Nu cred...Nu am șanse. Oricum vei veni într-o zi pe la mine. Ce ironic. Îmi fac atâtea planuri, iar tu, ca într-o comedie aiuritoare, mi le curmi, fără să mă întrebi, fără să ai vreun dialog cu mine. Nu! Apari, privești...și ai retezat. Fără resentimente, fără să faci compromisuri. Ești mereu prezentă. Și mereu întrebi: ai învățat să mori vreodată? Bună întrebare. Tu, cel ce citești, ai învățat să mori vreodată?