Teme de melancolie. Dar și de umor. Dar și de tristețe.

Trebuie să fiu cinstit și să spun că mă apucă o duioasă melancolie când privesc emisiunea lui Răzvan Anghelescu, Vax Populi. Ok, o putem pune la capitolul ”emisiune subiectivă”, dar dacă ea ne arată un ciclu al neluării în seamă a vieții, in general? Dacă ea relevă o stare de fapt, o stare de incertitudine în modul de ați exprima ideea pe ce planetă exiști (măcar) sau cine a inventat apa (cel puțin). Mulți râd de prostia cuvintelor ieșite la iveală, de acei oameni simpli după vorbă/după port, de acele întrebări care sfidează inteligența: nu-ți vine a crede că există oameni care nu știu în ce țară trăiesc. Există, vă asigur de asta!
    Un alt moment de cădere în melancolie e lipsa exercițiului de a spune nu știu/nu cunosc/cercetez și vă voi spune. Acest exercițiu cam lipsește din peisajul cotidian românesc: știu orice, cunosc orice, și dacă pot, cunosc tot. Exact ca in meserii: sunt și electricieni, sunt și instalatori. sunt și zugravi, sunt și coșari. Dar mai ales mecanici auto. Apoi, ca un netot, te miri de ce un cartier întreg a rămas pe întuneric după ce nea Gogu a făcut niște experimente, încercând să-și repare instalația electrică, scurt-circuitând un cartier întreg. În materie de love, ohoooo!, să vezi acolo cunoștințe: stai jos, relaxează-te, și dă-mi voi să-ți explic care/cum stă treaba, urmând un șir lung de fraze în materie de îndrăgosteală&comp. Și rămâi perplex: nu știi ce să crezi. Simți că ești dintr-un alt film.
   Cad în melancolie și atunci când văd vestimentația oamenilor/bărbaților, dar mai ales cei din generația mea, cea de 30-40 de ani, puțin frustrați de trecerea frauduloasă dintre cele două lumi, cea comunistă în cea capitalistă. Amândouă sălbatice. Moda bărbii, moda pantalonilor mulați, a tricoului strâns pe trup, a orelor de stat în saloane, a unghiuțelor făcute. Aici ma refer la bărbați, ca să înțeleagă toată lumea. :) Ok, nu e rău să ai grija de tine, să nu miroși ca un sconcs, să te mai speli din când în când, dar exagerările sunt mereu periculoase, mai ales când nu mai reușești să iubești pe cel de lângă tine, iubirea canalizând-o total (doar) asupra ta. Te privești mereu în oglindă, ești cu mâna mereu prin păr. îți mai aranjezi un fir rebel, lucești ca un bec, pielea mereu catifelată, șezi ca un chirurg nu care-cumva să-ți murdărești frumușeți de mâini. Există lumea celor care arată bine, a narcisiștilor, a celor care se privesc în oglindă. Au cluburi proprii, se întâlnesc, își etalează frumusețile corporale, îmbrăcămintea de ultimă fiță și modă, mereu rebeli, dezinteresați de aspectele nocive ale vieții cum ar fi starea precară a educației noilor generații. Sunt galanți, suplii, gingași, feminizați. Să nu te atingi de ei. Sunt ca niște bibelouri.
   Domnul CTP, îmi provoacă, mereu și mereu, melancolii cu tot cu lacrimi. Un om care știe tot ceea ce-l întrebi, de la politică la biserică, de la împletitul ciorapilor și până la asamblarea unei rachete NASA. Inteligența lui mă complexează....
Mă opresc aici. primul episod. Pace!