Ce i-am scrie, de exemplu, Timpului? Dragă Timpule, sunt eu, un muritor anonim, care nu sunt decât o frunză în vânt. Te implor, mai stai cu mine și nu-ți vărsa atât de repede nisipul din clepsidră. Ticăitul tău, să știi, de multe ori mă înnebunește, mă face să par patetic, să-mi dau seama de nimicmicia mea. Fiecare secundă pe care tu o omori, mă doare. Mă chinuie. Ea țipă la mine. Ai pus secunda, copilul tău mai mic , să urle mine, la fiecare clinchet al brațului de la pendula mea veche din camera de zi. Știi, acel ceas mare, din lemn vechi, care sună cu trei dong-uri triste, la fiecare oră fixă. Uite Timpule, chiar acum e ora 12 noaptea. Imediat sună...Ah, da!, îl auzi? Auzi cum sună. Ce trist, nu-i așa? Cine suntem noi, oamenii?
Dar Iubirii? Ce i-ai scrie Iubirii? Că e nemiloasă? Că e frumoasă? Îți aduci aminte de câte ori i-ai pronunțat numele, printre multe suspine, ținând de mână o prea frumoasă fată. Ții tu minte, Iubire, câte jurăminți în numele tău am făcut de-a lungul vieții? Stai, nu tu uita așa la mine! Știu, mai mereu nu le-am respectat. Ce să fac? Sunt om. Mă pot scuza așa? Continui să-ți scriu, de parcă ai fi aici, aici cu mine în această cameră insalubră de atâtea cuvinte neterminate. Îmi zac cuvintele pe jos, pe noptieră, pe raft. S-a pus praful pe ele. A trecut și timpul pe aici, aseară! Nu v-ați întâlnit?
Moartea! Oh, da, moartea! Această doamnă frumoasă, misterioasă. Cică ai fi îmbrăcată-n negru, dar să știi că eu nu cred asta. Cred că ești frumoasă. Te lingușesc? Nu cred...Nu am șanse. Oricum vei veni într-o zi pe la mine. Ce ironic. Îmi fac atâtea planuri, iar tu, ca într-o comedie aiuritoare, mi le curmi, fără să mă întrebi, fără să ai vreun dialog cu mine. Nu! Apari, privești...și ai retezat. Fără resentimente, fără să faci compromisuri. Ești mereu prezentă. Și mereu întrebi: ai învățat să mori vreodată? Bună întrebare. Tu, cel ce citești, ai învățat să mori vreodată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu