Când creștinismul devine o periculoasă lamentare. Sau a sforăi creștinește.

Capul plecat, sabia nu-l taie, zice o vorbă din popor. Nu e mereu așa, pentru că uităm când să aplicăm această zicală, uitam de context. Am intrat intr-o zonă periculos de adormitoare: cea a creștinismului anemic, sforăitor; cel care nu (mai) are atitudine. În consecință, oamenii au devenit foarte nepăsători, fără dorința de a-și (mai) asuma responsabilitățile, de a înghiți orice gogoașă. Am intrat in acea zonă de confort, de autosuficiență, în care foarte mulți oameni refuză să (mai) vadă realitatea, de a o (mai) aduce la nivelul filtrului gândirii, de a avea întrebări, de a găsi cauzalitatea. Aceste lucruri cer efort, cer perseverență, cer un minim dozaj de cunoaștere. Văd tot mai multă lume mergând, tânguitor, pe ideea că: deh, știe Dumnezeu ce face. Sau: eh, are Dumnezeu grijă și de noi.
Noi nu mai avem reacții: pe Dumnezeu îl facem și mecanic, și ajutor în a parca , și să facă fițuici. Da, Dumnezeu e omniprezent, însă noi avem niște roluri bine stabilite chiar de către El: acelea de a acționa, de a avea reacții, de a gândi în general și de a ne pune întrebări, de a problematiza. Ne place să nu ne mai asumăm răspunderea, s-o lăsăm în cârca altcuiva. Se pare că creștinismul devine ca un opiu: amețește, adoarme și omul devine o plantă plângăcioasă și tânguitoare. Când cineva îți intră în casă și îți ia nevasta și plodul la bătaie, nu te apuci să spui: stau liniștit, Dumnezeu o sa ma ajute. Nu, fratele meu, pui mâna pe par și iți salvezi familia. Aceiași chestie e și cu societatea: am devenit o nație de struți vârâți cu capul în nisip: nu văd și nu aud nimic. Așteaptă ca alții să le rezolve problemele.Dacă vezi pe cineva că aruncă chiștocul aiurea, își suflă nasul în mijlocul Halei Traian, ai obligația de om in primul rând să atragi atenția, să nu stai ca un bonsai.  Iar când sunt reacții, se întâmplă ca în cazul #rezis: o comedie hilară, o stare de apatie absolut perversă și mulți ochelari de tablă. Părintele Nicolae Steindhard, avea o vorbă teribilă: dacă sunt creștin, nu înseamnă că sunt cretin. Un frumos joc de cuvinte. Și spunea mereu: mă, nu fiți căcăcioși. Mai pe limbajul corect  politic de azi: când trebuie să luați atitudine, luați fraților! Acum e mai ușor să ne ascundem după lozinci calde-creștinești, să ne pitim după limbaje de lemn, să nu ne (mai) deranjăm din propriul confort. Sau din propriile probleme, pe care tot noi singuri ni le facem.