Să nu mori, bine? Iubirea, ca o poveste.

Cei doi stăteau pe bancă, toamna revărsându-și frumusețile târzii asupra lor. Se priveau și nimic nu mai conta, totul fiind învăluit în mister. Apoi veni iarna, cu liniștea ei. El era trist, ținând-o de mână și privind în pământ, fără puterea de a mai spune ceva. Ea încerca să-i urmărească traseul ochilor, conturul chipului, ghicind ceva din interiorul lui.
   - Am cancer. În fază terminală, spuse el întru târziu. Voi pleca cât de curând din lumea asta. Își ridică ochii și o privi adânc. Fata, albă ca o statuie, îl privea. Cuvintele lui nu reușiră să-i străpungă logica. Încerca să înțeleagă drama de lângă ea, dar totul era fără sens. Frumusețea iernii deveni un tărâm siberian, unde viforul nu încetează a lovi timpul. Timpul murea, ușor, ca o nălucă care dispare atunci când razele dimineții apar.
   Primăvara veni timid, căldura soarelui trezind la viață natura. El, cu fața lividă, privea tavanul alb al salonului de spital. Simțea cum picurii de sudoare se joacă pe frunte. Morfina nu își mai făcea efectul. Durerea era atroce, schimonosindu-i ființa. Durerea e ultima frontieră și nu ai unde să fugi de ea. Fata îi mângâia părul și privea cum el se stinge ușor. Ar fi trebuit să fie obosită după nopțile de veghe, dar nu era. Se lupta cu trupul ei, cu structura ei anatomică: nu putea dormi.
   -Simt miros de flori, de afară, spuse el încet, privindu-i chipul fetei obosit. Ar trebui să te odihnești.
Asistenta intră în salon, privi puțin pe muribund, insensibilă, descărcă seringa în punga perfuziei, mai privi odată pe cel care îmbrățișa ușor moartea, și ieși. Al câtelea era? Oncologia fură vieți multe, iși spuse ea. E ca la un triaj al morții.
  Chipul lui era alb, ca o statuie de marmură frumos șlefuită. Chinul și durerea nu-și lăsaseră urmele pe înfățișarea lui. Doar niște cearcăne sub ochii lui greu încercați. Parcă dormea. Îi ținea mâna în mâinile ei. Nu putea să plângă.
   -Să nu mori, bine? îi șopti ea la ureche. Mai stai cu mine, măcar puțin. Dar el plecase. Se eliberase de durere. Se privea și o privea de sus, simțindu-se ușor, ca o adiere. O vedea cu capul plecată pe pieptul lui. Ar fi vrut să o mângâie pe păr.
    Privea sicriul, ca un ultim ironic cămin. Fata, cu inima liniștită, se gândea la nimicmicia omului, la superficialitatea lui. Privi în jur. Multe cruci, cu multe fotografii ovale, cu motto-uri celebre, cât mai bombastice. Dincolo de gard, viața mergea înainte. Mașini, oameni și zgomot. Unele persoane mai aruncau un ochi spre procesiune, dar grăbeau apoi pasul, teama cuprinzându-i la imaginea propriului lor viitor. Fata zâmbi.
   Zâmbi și  băiatul în timp ce se plimba de la unul la altul. Le privea chipul celor prezenți. Aveau o mină îndurerată. Dar nu pentru el. Se uitau la sicriu, închipuindu-și fiecare cum ar arăta în el. Băiatul începu să râdă de-a binelea. Îl privi pe unul mai corpolent cum ar arăta în locul lui, în acel sicriu. Imaginea era comică. Fata începu să râdă și ea. Chiar, ar arăta foarte hidos, așa mare cum e, în coșciug. Cei prezenți credeau că fata și-a pierdut mințile. Cel corpolent încearcă să-i fie aproape, să o mângâie. Ce ironică e viața: cel care era personajul comicului, cel din coșciug, o motiva. Iubitul ei nu mai era în coșciug. Era undeva bine, era sigură. Și se liniști. Hei, lume, nu fiți triști, totul e bine! ar fi vrut ea să spună. Dar îi lăsă în contemplarea lor. Era bună ocazia de a te observa stând în acea cutie de lemn. Taie din orgoliu.