Mă duc la Capitală, haidi pa!

Când îți merge rău, fii sigur că o să fie și mai rău.

Când porți degeaba capul pe umeri, doar pe post de clopot( ca, eventual, să sune) ai parte de mici inconveniente, cum ar fi o mare ratare, spre exemplu. Cea zis subsemnatul,prin 2011: hai să dau un interviu, să o tund spre Dubai. Aveam chef să halesc niște petrol moca. Zis și făcut. Ca să fiu un bun român, zic să iau CFR-ul. Numai că la CFR timpul se măsoară altcumva: un minut are o oră, iar o oră are o zi. După ce o oltencuță mi-a tocat creierul, vorbind cât zece Vadimi la un loc, trenul înțepenește ca un cadavru la -30 de grade în plin câmp, după ce am trecut de Craiova. Tren mort și oltencuța care-mi țăcănea neuronii, mitraliindu-i mă făceau să mă întreb care-i rostul meu pe lume. Aveam întrebări existențiale. Întreb pe naș de ce stăm și-mi răspunde c-o calmitate debordantă că nu are idee. Era resemnat omul. Trecuse des prin aceste faze. 5 ore trenul a rămas înțepenit, dar nu și gura Vadimilor. Terminat psihic, îmi mut fizicul pe o altă banchetă, lăsându-mi colegul de scaun să fie devorat de povestitoare. Într-un final interminabil mă văd ajuns în București. În loc de 3 era 8. Era bine și așa. Mă târăsc spre hotel, eu și Vadimii din creier, care încă clănțăneau, mă arunc într-un taxiu și spun adresa. Din boxele care tăceau atunci când am plecat, izbucnește un torent de Guțe si Salame , terorizându-mi și ultimii neuroni care se mai zvârcoleau în creier. Mi-am zis: Iulică( nu știu de ce mi se spune pe acest diminutiv, dar am vaga impresie că merge cu: e mai prostuț, dă-i pace!), ai pus-o! Fiind prea mult pentru mine strig la șofer să fie oleacă atent la mine. Hă? fu răspunsul plin de profunzime a lui Sandu Ciorbă. Am renunțat resemnat. În timp ce Ciorbă fredona fluierănd bucuros nevoie mare după ritmuri orientale, cu amintiri despre mișcări din fund, femei și bani, ajung la hotel. Plătesc(măcar a fost corect!), mă cazez, fac un duș cu apă semi-caldă(mai conta la ce trăisem in acea zi?), mă prăvălesc pe pat și adorm. Dimineața ma fac frumos, mă dau cu parfum ca să nu par că vin din provincie(dar nu cu Fa!) și o tai spre interviu. Dialogul cu tanti din firma de recrutare e prea savuros. Deci, din filmele cu prosti, citire: -Bună ziua! zic eu, cel parfumat. Am venit la interviu. Pe ce poziție?imi raspunde suav tanti. Ospătar! răspund prompt, increzător și cu zâmbetul pe moacă. Tanti se uită la mine, mai să-mi spună: mă, ești tâmpit? Observ asta și mă trec fiorii. Domnule, nu înteleg, continuă tanti. Sunt programat la un interviu pentru Dubai, astăzi! repet, accentuând cuvintele. Domnule, interviurile pentru Dubai sunt exact peste o săptămână. Ați venit prea repede. Aha, deci am venit cu exact 7 zile mai repede, răspund stupefiat, nevenindu-mi a crede. Da, îmi răspunde zâmbitoare tanti, dar cu o urmă evidentă de milă. Ce o fi zis: uite-l și pe amărâtul ăsta. Vai mama lui. Așadar, am pierdut aproape 3 zile pe drumuri, o căruță de bani, nervii țăndări de la Vadimi și o doză bună de Salami și Guți. Dacă n-a mers cu Dubaiul, am zis să mă car in America. Am fost. Proastă idee am avut. Atâta doar că am avut parte de experiență...dar care era să mă coste starea de om normal. Pasul până la nebunie era doar la un centimetru. Morala: unde nu-i cap, vai de picioare. Să fie primit!

Mătuși și mătuși...

Și dacă tot se îndrăgosti de mine mătușica...ce râzi ca grebla?
Eram în troleu, eu, împreună cu migrena mea dragă care-mi sfârteca creierul.

Lume puțină, fiind Duminică. Trebuia să merg cu taxi, dar universul a vrut altceva, mașina ălui se strică, lăsându-mă amanet la capătul orașului. Așa, ca să fie bine! Am luat troleul și m-am așezat resemnat față de mersul omenirii spre prăpastie . Prăpastia mea se numea migrena...deci, puteau sa vină toți sirienii din lume în acel moment. Așadar, cum stăteam și reflectam adânc, se pune pe scaunul vecin de mine o tanti de vârsta a 44-a, rujată excesiv, parfumată cât un bordel întreg. Deja mirosul de Fa mă deranja mai ceva ca migrena. Ce a zis universul: măi, dacă băiatu ăsta e singurel, hai să-i facem o farsă. Mătușa începe ușurel să-mi tragă ocheade. Eu, ca să fiu dezinteresat, scot o carte și încep să citesc. Literele-mi fug. Și proastă alegere: mătușa crede că sunt un intelectual. Se înșeală. Renunț la carte și mă uit pe geam, dar simțeam privirea ei pe ceafă. Deja migrena devenea geloasă. Întorc capul și văd troleul gol. De ce tocmai pe scaun cu mine a ales doamna? Întreebare retorică! Mă uit la ea, ca un viteaz brav, fiu de-a lui Ștefan Vodă. Am vrut să fiu bărbat. Ea-mi zâmbește. Ștefan Vodă fuge. Migrena se sperie și fuge și ea. Rămân singur. Eul meu deja e în fața troleului, dirijând circulația. Îl chem înapoi: hai, marș, și descurcă-te! Rămas și fără EU, o privesc descumpănit în continuare. Am vrut să-i spun: ce râzi ca grebla? Mi-a fost teamă de repercusiuni. Dacă mă viola? Nu puteam face nimic. Noroc că eram în troleu( mă mint sigur: șoferul ar fi fugit cu Ștefan Vodă și cu EUL meu). -Băiatule, ce faci? și-mi trage o privire amorezată de-mi explodează și plomba pusă la vârsta de 3 ani( se pun plombe atunci? Habar n-am!). -N-am ce face acasă și mă plimb cu troleul, îi răspund ironic. Proastă alegere(fac cam multe în ultimul timp...). Am auzit cel mai grotesc rânjet din viață. Cât fumase la viața ei? Am vrut s-o întreb, dar Ștefan Vodă plecase. -Nu vii la un ceai? mă întreabă, insistând să-și țină zâmbetul de divă pe față. Parfumul ei Fa era tot mai puternic, sufocându-mi branhiile( nu v-am spus că mă transformasem?) Mi-am dat seama ce vrea. M-am înspăimântat. O scanez: mă cutremur. Fără să vreau, mi-o imaginez goală( pe ea, da?): îmi vine să vărs. Mă întreb: asta-i ispita postului? N-are cum! Nu trebuie să ai stomac, să fi fost extirpat, ca să poți păcătui cu ea. -Mulțumesc, e în regulă, și îi zâmbesc înapoi. Mătușa nu-mi înțelege galanteria și insistă. - Uite, în Unirii este un bar, zice ea, tot mai bucuroasă, crezând pesemne că aș fi bucuros de o eventuală amorezare a mea. Am vrut să-i răspund că în Unirii sunt mai multe baruri. Poate acolo era și Ștefan Vodă la o cafea cu EuL meu. -Nu, mulțumesc! și mă ridic amețit de la Fa-ul lu' tanti și de la emoții( ca să nu-i zic scârbă). Trec pe lângă ea să fug afară, să-mi caut EUL. Ea mă prinde de mână. Eu îngheț. Mă gândeam: prin absurd, dacă nu faci bine treaba și la ce forță are, te sugrumă în 5 secunde, mai ceva ca un recrut din trupele comando. Ștefan Vodă fiind cu EUL meu la cafea, Mircică cel Bătrân îmi vine în ajutor și reușesc să mă desfac din mâna lui Chuck Norris. Se oprește troleul în stație (parcă am traversat Siberia, de la un capăt la celălalt), mă arunc afară din el, îmi recuperez EUL, pe Ștefan Vodă și migrena, și plecăm toți patru buimăciți, fiindu-ne încă teamă să vorbim. A venit un alt troleu, dar de data asta m-am uitat după mătuși și parfumuri Fa. Era doar o brunetă simpatică, dar universul nu vrea ca eu să am parte de ceva frumos, de vârsta II-a. Mă gândesc: oare a prins vreo victimă? Condoleanțe pt ea. Pentru victimă, evident! Să fie primit!

Mic tratat de a ne lua viața.

Pun unui medic o întrebare tâmpită, la prima impresie: care sunt mai sănătoase...fructele sau carnea? Medicul nu e tâmpit așa cum pare întrebarea, și îmi răspunde direct: amândouă. Fructele sunt stropite de le ia dracii, iar carnea e hormonată de o ia dracii. Deci, ce ar trebui să mănânc? De la țărani, îmi răspunde un amic. Care, întreb și eu și intreabă și medicul? Păi ăia din piață. de la băbuțe. Păi băbuța, zice medicul, toarnă azotat cu găleata...să fie, fără număr, vorba lui Guță! Și, atunci, ce garanție am că nu mănânc un azotat cu gust de roșie? Păi o întrebi pe băbuță dacă e curată roșia. Băi, ești tâmpit? Ce om își denigrează marfa? Chiar și băbuțele s-au emancipat, citindu-l pe Cialdini( apropo,îl recomand. Dar nu ține de foame) Și atunci? Și, atunci...la naiba! În Pitești, de exemplu, morții nu mai putrezesc. Mai ales ăștia de după 90. Nici viermii nu ne mai vor. Ce, ei mănâncă azotați? O să devenim niște moaște. Și, atunci, ce facem? Să ne mutăm la țară! La țară? întreb eu. Da, la țară, repetă doctorul. Fă-ți cu mâna ta roșia, cartoful, sfecla și mărul. E singura șansă să nu te sinucizi conștient! Amicul meu: să mâncăm din magazine Bio! Băi, ești tâmpit? exclamăm împreună. Kilu de ardei e 40 de lei. Chiar și eu care iau șpagă mă doare inima să dau atăția bani pe ei....zise amar medicul. Și-l cred. Deci? O primă modalitate de a-ți lua viața. Să fie primit!

Din nou am fost surprins de o repriză de priviri triste, plictisite și goale. Eram în Kaufland, un tărâm unde femeia-casieriță îți dă senzația că urmează un final de lume, un cataclism nuclear, parcă simțind moartea lumii, întristându-se pentru cauza și declinul ei. Dar nu numai în Kaufland. Este o asemănare in mai toate marketurile: salarii mizere, profit maxim pentru multinaționale. Le înțeleg perfect. Eu aș claca sub acel sunet teribil de beep electronic, care arată că încă un produs a ajuns în coșul unui nehalit de client. Mai ales când mi se pune fatidica întrebare:” Sunteți mulțumit de magazinul nostru?”, având fixate pe față un zâmbet fals cât toată istoria Chinei. Ce să-i spun? Oricum i se rupe! Puțin îi pasă de mulțumirea mea. Ea e cu gândul la acel minut când va pleca spre casă, poate într-un loc liniștit, poate într-un alt loc dement, cu un bărbat dement care vorbește exact ca acel scaner rece și disperant. Aceste femei merită un 8 Martie fericit...pe care, evident, nu-l vor avea. Consumerismul trebuie sărbătorit, nu? Deci, o a doua metodă de ați lua viața.

Fricile omului au fost deturnate spre exterior, foarte pervers și ambiguu. Nu ți.e frica că ești un cretin; masonii sunt vinovați. Nu ți.e frică că ești prost de bubui; evreii sunt niște răi. Nu ți.e frică ca ești un cocalar; extratereștrii sunt vinovați. Nu ți.e frică de penibilul situației in care ai douã facultăți si lucrezi la Auchan; Bilderberg e vinovat. Cioran are o vorbă: dispariția omului n.ar fi lucrul cel mai rău care se poate intâmpla. Deci, o a treia metodă de a-ți lua viața...