Nunta: misiune imposibilă 2

Am o obsesie: nunta! Obsesia mea de ani de zile.
Dar nu ma refer la ideea de nuntă, cea în adevăratul sens al cuvântului, ci mă refer la panaramele de obscenitați pe care le văd tot mai des, la acest desfrâu financiar iritant, la toată această desfășurare stupidă de forțe; de la soacre isterice care-și văd copilașii ca pe niște îngeri întrupați pe Terra și până la socrii șocați de evenimente, beți turtă pe la mijlocul nunții, plângând și chiuind ca niște retarzi.
Mă întristează acestă destrăbălare cu multe flori scumpe și fără miros, cu rochii cât un Roman Diesel tractat de un cap de tractor Scania, cu miri înfipți cu forța în costume scumpe, dar ieftini ca personalitate.
Mă întristează toți decibelii care urlă bezmetic din zecile de boxe cărate de trupele de doi bani, cu muzica de doi bani, pentru nunți de doi bani, dar scumpe. Apropo, o manea...ceva?
Mă întristează când văd miri și mirese care se potrivesc ființial și energetic așa cum se potriveau la greutate Stan și Bran. Toate aceste regii dizgrațioase îmi provoacă o stare de iritare aproape de expulzările violente și spastice a conținutului stomacal pe gură. I se mai spune și vomă.
Mă întristează când văd fețele invitaților, mai ales ăia care vin din obligație! Te-am obligat eu, fratele meu alb? Le văd fețele, le văd calculele din cap: ”la naiba, încă 300 de euro.... Și mai am 4 nunți unde tre să merg, că fiumiu o mers la alte 3...rahat, deja m-am pierdut în calcule. Deci, la câte tre să mai merg?” Stai frate acasă, nu mai boci. N-am nevoie de obligația ta! Asta o spun eu, nu alții.
Și mă mai întristează când văd fala cu care se irosesc tone de mâncare, de parcă la nuntă vin foștii deținuți politici din lagărul de reeducare ”Canalul-Dunăre-Marea Neagră”. Parcă toți ar fi rupți de foame! Pe bune? 5 feluri de mâncare, în câteva ore? Sunteți întregi la mansardă?

Cum așa face eu nunta? În Șlapi de china, cu maxim 20 de prieteni apropiați - mai mulți nu am, restul fiind doar niște falsuri- într-o pizzerie, discutând și zâmbind din inimă, fără dar și fără pomeni de doi bani. Soția să mă iubească, prietenii să mă iubească, iar eu să vă iubesc pe toți. Astfel, dragii mei, după ce ne îndopăm cu quatro stagione, stingem cu câteva beri, bem o cafeluța pe terasă, ne cărăm la casele noastre liniștiți și fără dureri de cap. Cine are ceva de comentat îi recomand trupa Paraziții.

Pt mine nunta înseamnă Biserica, acea taină a cununiei, care coboară din Cer, unde Dumnezeu e martor. Restul e doar o mare destrăbălare ipocrită.

Nu trebuie sa fiți de acord cu ideile mele. Oamenii cu idei se numesc....cum? Exact: idioți!
Și, apropo, nu generalizez, pt cei cu ochii umezi. Sunt și nunți frumoase, dar tot mai rare. Punct! Să fie primit!

Și poftă mare, la sarmale!

Te (mai) iubesc?

   Iubirea, din cauza uzanței tâmpe, devine esența cea mai uzată, secată și golită de conținut din toate sentimentele noastre. Ea, mai nou, a devinit ca un salut: te iubesc! Si eu te iubesc! Pa-pa, ne auzim mai târziu.
Acum ceva ani am auzit cea mai teribilă declarație de iubire a unei doamne fața de soțul dânsei. Era întrebată dacă nu se plictisește atunci când îi tot face de mâncare bărbatului, de exemplu. Ea răspunde atât de simplu, cum doar o femeie o poate face: ”mulțumirea din ochii soțului și acel ”mulțumesc pt masă”, face mai mult decât orice. Bucuria lui este și bucuria mea. De ce să renunț la bucurie?” Aceste cuvinte, puține la număr, mixează mii de tratate despre iubire.

Azi, în mare parte, nu mai iubim, ci doar dorim. Avem dorințe, iar dorințele au tendința de a poseda. Iubim posesiv, ca pe un obiect al nostru, ambalându-l așa cum vrem noi, colorându-l așa cum vrem noi, uitând de fapt să privim persoana din fața noastră exact așa cum e ea, goală, fără retușuri personale, fără să o băgăm în propriile noastre iluzii. Nu uitați că, la un moment dat, acea persoană se va scutura de toate pastelurile puse de imaginația noastră și o vom vedea așa cum e ea, și ne vom șoca. Îmbrăcând-o cu imaginația noastră, uităm cum e acea persoană în realitate.

Când spun că nu am iubit niciodată sau că nu o cunosc, uit să văd văd o realitate foarte paradoxală: nu știu să definesc iubirea. E acel sentiment când Maricica  vibrează stând în brațele lui  Gogu, că tot interiorul ei se transformă într-o bobină. Cam așa ar trebui să simți când spui: te iubesc, Gogu! Cam așa s-ar putea defini iubirea într-un cuplu. Nu simți asta? Stai degeaba cu Gogu! Stai din milă sau de dragul amintirilor, adică... degeaba și minți când spui că-l (mai) iubești. De fapt, nu minți: TE minți!

Unii se uimesc atunci când se despart, chiar și după ani, de partenerul său de viață. Nu ar trebui să te mire, ci ar trebui să te întrebi dacă nu ai involuat, de la omul pe care Maricica îl iubea la început, la omul care s-a schimbat dramatic, de cele mai multe ori în rău. Poate tu, Gogule, atunci când ai cunoscut-o pe Maricica, arătai ca un om care are grija de el. Acum, Gogule, ți-a crescut o burtă dizgrațioasă, respiri greu și în general nu mai ai grijă de tine. Maricica nu vrea să țină de mână un porc, chiar dacă tu, Gogule, doar în cazuri suspecte de aranjezi...uman. Și da, dacă nu ai grijă de tine, Gogule, cum să ai grijă de Maricica? Deci, nu te mira! Evident, și inversul exemplului stă sub aceleași auspicii. Să nu credeți că burta e singura problemă: era doar o metaforă. Fiecare poate înlocui burta...cu orice situație comună. Sau complexitate metafizică, deh, că e la modă.

Putem iubi o viață întreagă persoana de lângă noi dacă ea a involuat? Nu, zic eu categoric. Iubirea se stinge. Rămâne doar mila, care e mai periculoasă decât ura. Poate rămâne o iubire creștină (crezi doar!), așa cum o arată Hristos, dar nu mai poate fi vorba de o iubire completă. Stai cu Gogu în pat...și te trezești, zi de zi, că stai cu un străin, un om tot mai străin. Chiar dacă l-ai iubit. Acea iubire e în trecut, doar în amintiri, amintiri mângâietoare, fără de folos. Ca într-o fotografie: te uiți și vezi un trecut, dar care nu mai este valabil acum.

Ca să nu mai vorbim de amor! Aici carențele sunt catastrofale. Dau un singur citat, din Ortega Y Gasset, pe care-l apreciez mult: ”În actul amoros, persoana iasă din sine: e pesemne cea mai intensă încercare făcută de către natură pt ca fiecare să iasă din sine însuși către altceva.” Cine mai meditează la treburile astea?

Și, atunci, vine întrebarea: te (mai) iubesc?

Dragă, vreau să-ți fac un bine. Pot să ți-l fac cu forța?

   

Ne întrebăm mai mereu de ce societatea merge rău, mai ales cea românească, dar nu numai. Se întrunesc mereu comiții și comitete care dezbat această problemă spinoasă, problema răului. Problema răului în societate. Evident, soluțiile sunt cam aceleași: nicio soluție. E bine și atât...decât nimic.
 
Am observat că unele eminente personalități în ale binelui teoretizat se complică foarte mult în a exprima ce e de exprimat. Problema nu constă în complicarea unor chestiuni simple, ci în complicarea voită a unor lucruri simple. Cum ar veni: vorbește complicat să nu se înțeleagă, iar receptorul, subiectul,  să spună : mă, n-am înțeles nimic, dar e deștept rău ăsta!

În timp ce citeam cartea lui Daniel Goleman, mi-a venit în minte un articol, citit acum ceva ani, despre o situație din SUA, undeva prin California. Situația era cam așa: o școală dintr-un cartier periferic, dădea emoții mari autorităților, infracționalitatea în rândul acelor elevi fiind extrem de ridicată. Profesorii, la rândul lor, începeau să fugă de acel loc, nimeni neavând prea mare chef să predea în fața unor mici monstruleți, fără urme de umanitatea și viitori delicvenți, criminali sau violatori.  Un renumit psiholog din acea zonă, dar și pastor de biserică, a propus autorităților să-i lase câteva ore pe mâna lui. Așadar, toți elevii școlii erau într-o aulă mare, așteptând ca pastorul-psiholog să înceapă prelegerea. S-o scurtez, chestiunea a fost simplă: o fată-rea din școală, spaima tuturor fetelor, răzvrătită totală pe sistem, super tatuată și super cercelată, spaima cadrelor didactice, a fost luată ca model de lucru. Cum cu greu acel psiholog putea stăpâni fata din miștouri, îi pune în brațele revoltatei propriul lui bebeluș, adus de acasă pt a experimenta reacția umană în fața unui micuț pus în brațele unui om-problemă-bestie. După cum a intuit, fata s-a schimbat total, aproape imediat, devenind o cu totul altă persoană, privind mirată copilul, incepând să-l legene, uitând efectiv de legătura ei cu fata rea, cealaltă persoană din ea, ieșind  la iveală și latura ei umană. Toată aura ei se schimbă. Psihologul a chemat un alt băiat-rău, spunându-i să-i dea un bobârnac copilului. Băiatul, fără nici o problemă a mers să execute ordinul, dar în acel moment fata apără copilul, îmbrâncind băiatul, dovedind astfel că instinctul matern, cel de iubire, era încă prezent. Concluzia lui a fost ceva de genul: încercăm să vorbim oamenilor despre bine, dar în limba chineză, teoretizând fără oprire, adormitor, în limbaje de lemn, iar perspectivele de schimbare a oamenilor fiind de cele ai multe ori chiar în aproprierea lor.
   Cam așa se comportă și biserica, de multe ori. Apari în fața unui agnostic, plin de programe porno în țeastă, de alcool și de trăit viața la maxim, spunându-i-se: dacă nu te schimbi, o să te ardă iadul. Nu va ține, iar acel individ îi va râde în nas, va continua să se uite la filme porno, se va masturba în continuare și i se va rupe de ce zice popa. Schimbarea unui om nu vine din a-i face bine cu forța, ci din a da binele in doze mici, în doze homeopate. Pre mult bine din prima fază, e nedigerabil.
   Societatea se poate schimba, dar cu oameni care au dovedit că sunt capabil de a  face acest lucru, iar  schimbarea care trebuie începută din școala primară, apoi în zona locurilor de munca  și Biserică. Evident, acest lucru nu se vrea. E mai rentabil pt acesti UNII să facă binele cu forța...

Ce te faci când ești condamnat la moarte?

   Cred că cel mai des utilizat dialog in epoca actuală e despre moarte. Un concept pe care mulți îl consideră, din start, un fenomen care ar trebui să bage-n spaime o planetă întreagă. Știm o chestiune sigură: toți murim. Că ne-am lămurit la faza asta, să trecem mai departe. Sigmund Freud, ne spune o chestie pe care mulți dintre noi ar trebui s-o aibă în vedere: că ne naștem cu o condamnare la moarte. Ce om normal, continuă el, nu ar fi terifiat, moment de moment, clipă de clipă, de acest aspect, știind sigur ca va muri? Dar undeva in interiorul nostru, în subconștientul nostru, ne este implantată informația că totul va fi bine. Subconștientul nostru știe ceva ce conștientul nu are habar, că moartea nu este decât o ușă, spre un alt început.
   Problema se pune altcumva: au trecut 7000 de ani de când omul e pe pământ, iar el nu a învățat încă să moară, ba mai mult, el continuă să fie tot mai terifiat de acest aspect. Nu mai spun dacă te mai ia la întrebări o boală sau o suferință. Aici am o completare foarte importantă: sunt de părere că la oamenii care cred în Dumnezeu, perspectiva morții e mult mai lină , fiind lipsită de această imagine dezolantă de cadavre, schelete și viermi. Hristos spune foarte liniștitor: Eu sunt lumina lumii. Uitându-ne la noi, ce vedem? O adunătură de fotoni, strânși laolaltă, fiind niște luminători, la rândul nostru, în lume. Transmitem esența hristică mai departe. Știm că omul are o aură, o lumină care răzbate din noi, o energie luminoasă. Raymond Moody ne arată în a lui carte, Viața după viață, că moartea nu e ceva suspect, că nu e ceva care să ne bage în sperieți. Ce ar trebui să ne bage în sperieți e exact esența vieții: cum o trăim, cum o abordăm, cum negociem viața. Emil Cioran, unul din marii pesimiști ai literaturii mondiale, spunea că are o dilemă: pe el nu l-a întrebat nimeni dacă vrea sau nu să se nască. Așadar, vedem că viața lui Cioran a fost un lung șir de întrebări existențiale, de neliniști metafizice, vorba lui Petre Țuțea, exact pe această temă: problema vieții și a morții. Cu cât lumina noastră va fi mai curată, cu atât moartea nostră va fi mai frumoasă. Ciudat, nu? Moartea poate fi și frumoasă.
Ce te faci când stii sigur că ai o condamnare la moarte? Exact, o întrebare la care era post-modernă refuză să și-o pună, fugind în iluzii reconfortante, se rupe tot mai mult de esența umanității: OMUL. Vedem cum se naște un nou hibrid: ființa destructurată. Nu ar trebui să ne mai mire strea de nebunie în apropierea morții.