Doamnă, vă supărați dacă stați în picioare?

Cineva spunea odată -adică eu!- că omul se cunoaște din felul în care șade pe un scaun. Bine, nu am inventat eu filozofia asta, dar am readus-o pe tapet. Stați așa, că nu mai vorbesc de felul în care se mănâncă... Dar, ca sa nu fiu lovit de cei care se luptă pe  frontul ”bă, dar ce ai cu săracii oameni”, mă las purtat de valul indignării, spunând atât: nu prea mai merge scuza de a nu cunoaște, mai ales în această eră. Ok, străbunicul meu nu avea nevoie de acest îndemn: mănâncă frumos, nesimțitule! Înaintea străbunicului meu nimeni nu se gândea la epilatul anghinal, pentru ca nu avea nevoie de așa ceva.
Mereu am avut o teamă teribilă de a cădea în penibil. Penibilitatea. Eram odată într-un cerc de apropiați, unii mai cunoscuți, iar alții mai puțin cunoscuți. Neavând ce face, m-am apucat eu, adică subsemnatul, să fac oarecare bancuri. A ieșit prost primul, nu a râs nimeni, majorității fiindu-i milă de mine. Dar, nu, eu am continuat, ca un jucător la păcănele crezând că iasă din a doua. Nu a ieșit nici din a doua și nici din a treia. M-a scos un amic văzând că nu încetez în a cădea în penibil. De atunci nu am mai deschis gura decât in situații foarte concrete si când am ceva de spus. Aici am vrut să ajung, oferind exemplul meu: la a vorbi cu rost, nu prostește. La a înceta a spune: eu știu tot, lăsați-mă pe mine, vă luminez eu! Luminători de felul ăsta îi tot vezi. Sunt peste tot. Ai o  problemă cu constipația, stai așa, îți spun eu!
Trebuie să cedezi locul unei doamne? Nu neaparat, dacă mai există si alte locuri libere. De multe ori se abuzează de ideea de bună-creștere.
Pot să intru cu bocancii în sufletul tău? Da, doamnă, poftiți vă rog. Multora le lipsesc buna cuviință, limita.
A vorbi tare! Un defect de fabricație, dar care se poate corecta. Frate, de ce vorbești așa de tare? Pentru că așa sunt eu. Și punct. Ai primit cea mai terifiantă explicație: așa sunt eu. Așa, și? Nu ar fi timpul să te schimbi? Dacă vrei să vezi un om care se îngroapă cu propriile-i brațe, critică-l: eh, ce să fac, așa sunt eu...spune dânsul resemnat, dar la căldurica oferită de această scuză. Păi și nu vrei să te schimbi? Eh... nu prea pot. Păi ai încercat să te schimbi? Auzi, stii ceva? Scutește-mă! vine răspunsul celui luat la întrebări. Deranjezi și ești consemnat drept papagal. Ia mai vezi-ți de treaba matale, măi deșteptule. Oamenii nu suportă schimbarea, aducerea omului nou la suprafață. De ce? Se cred suficienți. Sunt încremeniți în proiect. Să nu fiu înțeles greșit: nu vorbesc de situații minore, unde fiecare are lipsurile lui. Vorbesc de situații crase, care atrag antipatia. De exemplu, un lucru pe care nu-l suport e sărutul prea adâncit (înțelegeți voi, nu?) și lung, care nu se mai termină, acompaniat de plescăituri. Dar ce ai cu noi? Ne iubim! Foarte bine, iubiți-vă, dar fără sonor și imagine, vă rog. Unii uită că dormitorul nu este oriunde, ci în casa lor. Acolo se pot săruta, cu zgomote, 24 din 24.
Bună ziua. Aștepți un răspuns, dar care nu mai vine. O lași așa. Nasul pe sus nu-ți lasă timp să răspunzi la saluturi. Chestii elementare.
Schimbarea vine din noi. Cât timp nu vom învăța că vagonul de tren sau metrou nu sunt tomberoane, nu  poate fi bine. Cât timp nu vom învăța că după ce faci ceva la WC tragi apa...nu va fi bine. La fel cu gunoiul, scuipatul pe jos, rahaturile cățeilor din casă scoși pe stradă pentru a-și face nevoile ca mai apoi eu să calc pe ei. Vrem să mutăm luna de pe cer? Haideți mai întâi să nu mai aruncăm ambalajul de la cola pe jos. Simplu , nu?