Zi frumoasă. Până la un moment dat...Cum eu mă plimb mai mereu cu căștile pe urechi, nu am făcut rabat nici în acea zi. Merg eu liniștit și, la un moment dat, îmi sare una-n față, o brunetă cu ochișori negrii. Mai să fac cu corazonul. Adică infarct. Saluuut! îmi spune ea, plină de-o melancolică bucurie. Mă uit la ea ca la un extraterestru și mă panichez: niciodată nu mi-au plăcut surprizele. Prevestesc ceva nașpa, ca să spun așa. Bine! zic eu încercând să fac față cascadei de bucurie a brunetei. Mergem la o cafea? și spunând acestea mă apucă ușurel de braț și mă târăște, ca pe un moș ramolit, spre un bar. Ea continuă să vorbească într-un mod cavaleresc: ce mai faci, cum o mai duci...chestii de viață. Aș fi vrut să-i răspund, dar nu reușeam: viitura întrebărilor mă copleșea. Ajungem la un bar, eu ca un mut veritabil, ea continuând să-mi vorbească. Oare, dacă voi face un copil cu ea, acel plod o să vorbească din prima secundă de la momentul conceperii? Ne punem la masă, comand o cafea. După juma de oră trec pe bere: neuronii trebuiau relaxați cumva. Deja ochii îmi stăteau pe o sticlă de vodkă. Memoria îmi dădea rateuri: n-o găseam pe individă. Aveam o amnezie care mă sufoca. Bruneta mă știa de vreo trei vieți și alte șase cicluri de reîncarnare în fluturi, viespi și alte animăluțe. Mă știa bine. Eu nu. Mă uitam la ea ca un prost. Era frumușică, ochi negri tulburători, părul ca de smoală. Dar gura...Era un hibrid între Oprah Winfrey, Andreea Esca, Vadim și Florin Piersic. Vorbea cât toți patru la un loc. Mă întrebam când mai respiră. Pe WC, la fel face? Vorbește în timp ce se derulează procesele naturale de golire a mațului? Gândul ăsta îmi provocase indigestie. Ești cam tăcut! îmi spune hibridul la un moment dat. Eu intru în panică: cum tăcut? Dar când să vorbesc? E ca și când ai recita poezii de dragoste lângă un tractor sovietic din anii 60. Ok! zic eu la un moment dat. Stop joc! Spune-mi, de unde ne cunoaștem? întreb eu, chiar dacă riscam să mă vâr în cea mai tâmpă penibilitate. Ea începe să râdă. Mie îmi vine să plâng. Chiar nu mă recunoști? insistă ea aiuritor. În momentul acela îmi venea să-i dau cu berea-n ochi. Începeam să mă simt ca Puiu Călinescu. Adică să mă bâlbâi. Nu! răspund eu aproape intrat în depresie. Sunt X-ulasca. Îmi sparg din nou creierii obosiți. Nimic. Neant. Gol. Abis. Am lucrat împreună în X loc...Din nou apelez la memorie. Memorie impotentă. E bine și așa. Există Viagra pentru creier? Noi doi am lucrat împreună! continuă ea bucuroasă. În viața asta? zic eu pin de amărăciune. Hei, gata cu enigma: sunt X-lescu, îmi spune ea. Eu, șocat, mă uit la ea: păi ești un el...când văd că ești un ea? Eram într-o ceață totală, iar sticla de vodcă îmi făcea și mai mult cu ochiul. Păi, da! spune ea. Sunt Gogu (nume fictiv, evident. O să râdă când va vedea povestea asta), colegul tău. Numai că, de câțiva ani, sunt travestit. Mi-am schimbat orientarea, spunea ea/el zâmbitoare. Îmi cade fața și țip ca un dement: ospătar, 100 de vodcă Stalinskaya. Vorba reclamei: pentru bărbați puternici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu