Oglinda e tabloul nostru real unde ne putem vedea chipul. Ochii sau durerea. Tristețea sau sublimul. Dimineața, seara, la prânz...sau pe orice suprafață ce reflectă propria-ți imagine. Ne uităm mereu spre chipul din oglindă. Îl privim in ochi, îl cercetăm, îl vedem cu cearcăne, obosit , stresat. În acele cazuri facem cumva și-l scoatem din proiecția noastră: nu-i chipul meu! Cine ești, străine? Străin, așa e, pentru că, de foarte multe ori, vedem un străin în oglindă, fiind,- atât de simplu!- suma noastră, a trăirilor, a vieții. Acest rezultat îl vedem în oglindă. Oglinda sufletului? Pe asta cine o mai bagă-n seamă? Luați de valul vieții uităm pur și simplu să ne uităm la noi cu sinceritate, să ne analizăm în profunzimi. Am uitat de noi. Am uitat pe celălalt în oglindă, care ne privește ori de câte ori dăm cum ochii de el. Îl mai rimelăm puțin, îl mi fardăm puțin...poate, poate îl mai extragem din propria-i singurătate. Omul din oglindă așteaptă să fie văzut, chiar dacă el e privit zilnic. Fardul ascunde doar inexpresivitatea. Pe cine credem că mințim? Vine vremea când acel chip din oglindă ne va cere socoteala. Vine vremea când chipul din oglindă sperie și aduce frică teribilă-n inimă. E prevestitorul morții. Unora! Altora e reversul: îmbrățișare, împăcare cu sine. Fiecare alege în viață, toți fiind supuși aceleiași teribilei legi: legea cauză- efect. Să fie primit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu