𝐕𝐢𝐚ț𝐚 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨: 𝐞𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚 𝐟𝐢𝐥𝐨𝐬𝐨𝐟𝐞𝐚𝐥ă.

Viața este/are o magie eternă. De la naștere și până la deces. Mai ales, la noi pământenii, unde a da naștere e virtutea principală a omului de a deveni cât mai ridicol. La moartea cuiva, e și mai înspăimântător. Dar nu pentru că se află un om decedat într-o cutie cât mai frumoasă cu putință ( lemn șmecher, de preferat), ci pentru un simplu motiv: că totul ia o turnură de faliment atunci când mortul îți cere toate resurse mobile și imobile din casă. Nu îți cere el efectiv din timpul vieții- îți spune voalat să te comporți cum trebuie atunci când va fi să închidă ochii. Te și amenință chiar cu bântuirea...
Și pentru că nu are deplină încredere în tine și le pregătește singur, deci un bun moment de a umple la refuz dulapul cu shopping negru. La întrebarea "ce faci cu atâtea haine", răspunsul e mereu asemănător: pentru zile negre.
Avem o afinitate supremă în fuga după ziua neagră. Îți prepari un coșciug și costumele bune, unul pentru duminică și ceilalt când vei închide pleoapele. Când ți se face frig la ochi, se mai spune. Și multe batiste, în speranța că cineva va plânge totuși după tine... Mulți se înșeală, pentru ca la înmormântarea ta nu plânge nimeni după tine- se plâng pe ei înșiși, ratele lor sau că n-au avut noroc săptămâna asta la loto. Nicidecum pe tine, deci stai liniștit în coșciug- ești bun cât finanțezi. După, Dumnezeu cu mila! Unii mai plâng totuși pentru că prea iau în dramatic moartea. Nimeni nu se bucură de ea. A fost o tentativă la Săpânța, dar a fost repede îngropată întru-un muzeu al Veseliei morții. Ce ironic!
Femeia își plânge bărbatul, chiar dacă l-a blestemat toată viața: vedea-te-aș mort, scârbă! Vedea-te-as înecat, bețivule! Acum că e mort, de ce nu este bucurie? Cine să mai înțeleagă omul??? Asistența oferă și bocitoarele de diferite calibre, dar depinde de buget. Dacă ești cu mâna largă, ești plans cu decibeli și zvârcoliri pe măsură. Dacă nu, subțireanu.
Cei din străinătate nu ar înțelege niciodată acest teribil concurs de plânset fals în jurul unui trup inert. Ai o viață falsă, așadar e păcat să nu ai parte, la căpătâi (și nu numai), de o pleiadă de băbuțe care să își rupă baticurile de pe capete, sau te vor lua în brațe, sau să te mângâie, sau să te ciupească de obrăjori. Ce își poate dori mai mult un spirit decât să vadă o armată de femei isterice ce-i înconjoară cadavrul, implorându-l să revină înapoi: unde plecat tu Gogule? Cum ar fi dacă, într-o ironie supremă a spiritelor, te-ai reîntrupa, să te ridici în capul oaselor, și să spui: dacă tot îmi spuneți că m-am dus la odihnă veșnică, nu puteți să faceți și oleacă de liniște? Serios!
Apoi să pleci din nou în lumea celor drepți- dar fără odihnă- și să lași în urma ta un cârd de indivizi leșinați de frică, iar alții cum rup ușa disperați, urlând din toți bojocii că mortul a înviat. Nimeni nu înțelege subtilitatea- chiar și morții își iasă din pepeni. Vă dați seama ce râsete ar fi în lumea celor drepți? Gogu ar discuta cu Ionică: ce ți-au pregătit la pomana? Trei feluri! Doar? Dar ție? Patru, cu tot cu desert. Pe lângă colivă? Evident! Da, spiritele mele- intervenit și Păulică- dar voi ați văzut ce copârșeu mi-au cumpărat? Cum să nu-i iubești? Cum să nu le strici seară de seară somnul,s le mulțumești bântuind voios casa, țopăind și jucându-mă cu telecomanda, chiar dacă au scos din priză televizorul? După pomeni, spiritele mai mereu au discuții filosofice sus în ceruri, cred... Unii spun că mai stau si pe lângă noi, că ne ascultă cu urechea. Curat spionaj pe șustache. Ce bucurie pe noi! SRI ul ceresc...
Mă duc să-mi pregătesc niște naftalină po hainele ălea bune.