SUA. Adică Statele Unite ale Americii. Adică America, pentru cine nu e la curent. Eu...și America. Aveam câteva luni de când eram pe tărâmul tuturor posibilităților. Pentru mine nu era decât un iad imens, puturos. Îmi venea să pun mâna pe o toporișcă și să mă transform în Mihai Viteazul. Îmi lipsea calul. Sau puteam apela la iapă. Nu vă gândiți la prostii, da? Aveam vise cum le răsuceam gâtul, cum îi măcelăream...ce să mai vorbesc, superbe vise! Zic: dacă nu-mi retrag fizicul de pe aici, mă voi trezi la Guantanamo închis pe 276 de ani temniță. Plus confiscarea averii. Adică o amărâtă de bicicletă din Romania! Printre ultimele zile. Mă duc la Serviciul Personal. Spun: madam, vreau să-mi bag demisia, și, eventual, picioarele. Aia-mi spune că nu se poate. M-am uitat cu cei mai demonici ochi la dânsa. Cred că și mama ei s-a cutremurat. Bine, vom vedea ce putem face! îmi spuse ea înfricoșată (vorba vine). Ies din tură. Mă duc în bar să torn jegul de bere de fiecare zi în trupul meu viciat. Arătam deja ca un tractorist. Sună telefonul în bar și ne cheamă supervizorul. Un sârb plin el. L-am urât din prima secundă de când ne-am văzut. Nici el nu mă iubea. Îmi explodează creierii îmbibați de bere și ne prezentăm în restaurant. Ce vrea ăsta, băi nene? zic eu turbat în gândul meu. N-ați făcut cum trebuie curățenie! glăsuie el. Mă uit la el melancolic. Lulian (niciodată nu-mi spunea numele corect ), ia periuța și dă acolo! îmi arată cu un deget butucănos. Unde? zic eu. Colea! Unde! Ești orb? se răstește el. Mă pun în genunchi, cu periuța-n mână, să termin cu pata pe care n-o vedeam. Trebuia să-i fac pe plac cretinului ca mai apoi să mă reîntorc la jegul meu de bere și să-mi plâng soarta. El băgă lanterna cu halogen pe inox și-mi mai arată câteva pete imaginare. Mă uit la el așa cum se uită Leonidas la Xerxes. M-ai chemat aici să mă vezi în genunchi? zic eu cu spune la gură? Nu de alta, dar îmi venea berea înapoi. De la nervi și de la ea, că era proastă. San Miguel îi spune la bere. Hai, dă acolo și lasă papagalul. M-a făcut papagal! Mai bine mă făcea prost, jur! Papagal, mă nenorocitule? spun eu cu berea aproape în gât , ridicându-mă de jos. Aveam periuța în mână. La câți draci aveam în mine o puteam transforma ușor în sabia lui Ștefan cel Mare sau în mitraliera lui Rambo. Cu arma albă în mână mă duc spre el. Îi pun mâna-n grumaz și dau cu el de perete. Face ochii mari, eu fac ochii mici cu mâna pe periuță. Nu-mi imaginam niciodată că o periuță de dinți se poate transforma într-o armă albă. Dacă stau să mă gândesc...și un capac de WC îl poți transforma în vreo armă. Mă calmez și mă reîntorc la jegul meu de bere. Hai noroc! N-am făcut armata. În România. Dar am făcut-o în America. Am trăit cele mai teribile clipe. Noroc cu San Miguel! Îmi anestezia creierul. Dimineața mă trezeam cu neuronii schiopătând. Aveam un coleg de cabină care scrâșnea din dinți în somn. Îmi venea să-i bag un căluș în gură. Mă duc, dau mită, și mă mut cu altul. Ălui îi suna ceasul până o luam razna. Nu se trezea. Parcă era mort. Apoi, după ce-i trăgeam câteva șuturi în coaste (eu stateam sub), începea să se dea pe tot trupul cu N loțiuni, cu creme, cu parfumuri. Mă uitam ca la un spectacol gay...de nedescris. Mă așteptam să fiu violat în fiecare noapte. Man, de ce te dai cu atâtea? îl întreb șocat și nevinovat. Să arăt bine!îmi răspunde el zâmbind, pieptănându-și kilul de gel. Aha! zic eu în gândul meu. Nu mă gândisem la asta. Îmi venea să plâng. Scriam poezii. Bacovia era copil mic. Ele conțineau numai cadavre, moarte și negru. Ce flori? Ce soare? Ce Dumnezeu? Dar, totuși, El mă scotea mereu din rahat. Știam asta, dar eram prea tumefiat ca să gândesc limpede.
Vorba aia: amintirile mă chinuiesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu