1. Necunoașterea. Suntem în mileniul cunoașterii, dar totuși există o necunoaștere precară. O lene a gândirii. O încremenire în proiect, cum ne spune Liiceanu. Ne-am trezit, după 50 de ani de comunism, într-o altă paradigmă, periculoasă pe alocuri, cu multe necunoscute. Cineva spunea că în timpul comunismului lupta era cu mult mai ușoară: știai cu cine te războiești. Un sistem compact, bine centrat, deci cunoșteai adversarul. Astăzi treaba stă exact invers. Nu-ți cunoști inamicul. E pervertit. E oriunde. E sistemul, e societatea...Pentru a putea reuși trebuie cunoaștere. Cum se formează ea? Prin ani de muncă. Nu numai cărți, ci o educație stabilă, de piatră. Prin perseverență și disciplină. Să vrei să cunoști. Un lucru e clar: la ora asta cunoașterea este ridiculizată. Facultățile sunt doar niște fabrici de incompetenți, școala e depășită de evenimente, familia e și mai depășită. Și atunci, mă întreb eu, de unde să iasă reușita? Dintr-un fundament instabil?
2. Frica.
Din necunoaștere se naște frica. Fricile de orice fel. Oameni care stau și nu au puterea de a face ceva pentru ei. Familii care se duc spre autodistrugere din cauza fricilor de a comunica. Frica de a fi sărac, deci robotind ca un dement. Frica de a nu fi luat de un coleg în derâdere, deci o falsă mască pusă mereu...ducând inevitabil la un supraefort de a fi altcineva. Frica de nu rămâne în urmă, deci o ambalare demonică, o neliniște profundă care zguduie ființa. Frica de a nu muri, deci o teamă morbidă, care poate duce în pragul nebuniei. Din cauza necunoașterii unii uită că noi oamenii trăim în veșnicie. Cine să mai vadă treaba asta atunci când vine factura la întreținere, plus două abonamente, plus curent ( cu un consum imens de la cele cinci televizoare din casă, trei computere, frigider cât istoria, felurite mașinării....), plus benzina de la cele două mașini, plus asigurările de la cele două mașini, plus cheltuiala pentru copii, plus ratele la cele cumpărate aiuristic....Și, atunci, se intră într-o vrie demențială. Cea mai răspândită boală e depresia. De ce oare? Nu mai are rost să ne întrebăm.
3.Disperarea.
După ce viața îți dă numai capace, apare disperarea, deznădejdea, complexele de tot felul. Totul ia o turnură apocaliptică, familia nu te mai susține, pentru că nu mai are cum să te susțină, soția lucrând și ea ca o dementă. Apar visele care robesc inima: ce mi-as dori să am și eu situația lui cutărică. Eu sunt plin de datorii, nu știu ce să mă mai fac, colegul cred că-mi ia funcția, eu sunt depășit de muncă și situație. Inevitabil apar disperările. Nu mai vezi ieșiri. Totul este gri. Nimic nu te mai motivează. Auzi un popă cu ”fiți buni” și îți vine să-i dai cu suportul de lumânări în cap. Te enervează pacea afișată de unii. Tu ești agitat și nu poți ieși din stare. Te rogi, dar rugăciunile sunt goale pentru că sufletul tău e pustiu ca un deșert. Ești o victimă sigură. O boală de inimă, un cancer sau ștreangul. Toate cele trei variante sunt posibile. Ori separat...ori toate laolaltă.
4.Boala.
Suferința poate fi un bun mod de a te îndrepta sau poate fi un bun mod de a te izbi de pământ. Totuși, oamenii nu învață nimic de la viață. Insistă să se prostească. Când îți dai cu ciocanul peste deget , ești mai atent. Chiar dacă există o ușă mulți insistă să intre prin pereți. Cunosc un caz în care un individ, după patru ani de Management în Turism nu știa diferența dintre stea și margaretă. Ce însemna asta? Ratare. Toate suferințele netratate nu duc decât într-un singur loc: boala. Cancerele sunt mai numeroase ca oricând în istorie. Infarctul își face de cap, răpind foarte mulți tineri. De ce? Proastă administrare a vieții, chiar dacă știau de treaba aceasta. Cu bună știință. O sinucidere asistată. Si ce pot face? vine mereu întrebarea. Asta înseamnă de a rămâne încremenit în proiect. Să nu te poți depăși, devenind doar o unealtă.
5.Moartea.
Punctul final. Ratarea duce inevitabil la o moarte cu suferință și plină de frustrări. Frustrări dureroase care chinuiesc sufletul, îl învăluie în durere țintuindu-l în această carcasă de carne. Sufletul se va duce cu părere de rău. Nu e nimic mai dureros decât să pleci pe lumea cealaltă cu sufletul plin de poveri, umplut până la refuz de involuții, ratări și nereușite. Un suflet răpus de invidie,părându-i mereu rău că nu are și el ca un cutărică. Mereu nemulțumit: de nevastă, de copil, de situație și de el însuși. Orice e mai bun la altcineva, la vecinul, de exemplu. El este ținta invidiilor. De ce el are și eu nu! Te uiți la femeia lui și o dorești. Te uiți la a ta și îți vine să-i muți falca. Și când, inevitabil, moartea va veni, te va găsi suspendat între disperare, ură, invidie și prostie. Și așa vei pleca...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu