Cunoașterea lui Dumnezeu.

   În sec XI, prin anii 1070 Anselm, pe atunci arhiepiscop de Catenbury, se face remarcat printr-o uimitoare încercare de a înțelege pe Dumnezeu, de a interoga interiorul spre a putea ajunge în exterior, în metapoziționare. Anselm, aduce la viață conceptul de ”Argumentul Ontologic”. Ce înseamnă acest lucru? Spus în termeni simpliști, argumentul ontologic se poate imagina astfel: ești pe un câmp și vezi un ceas. Logic, acel ceas nu  poate răsări ca iarba din pământ, ci are nevoie de un ceasornicar  pentru al crea. Raționamentul merge mai departe. Nu se privește spre ceasornicar, ci spre creatorul ceasornicarului. Cărui fapt se datorează această nouă  paradigmă în gândirea creștină? A încerca să-L explici pe Dumnezeu, era un lucru nou, puțin cunoscut. Grecii, în filozofia lor, nu s-au aplecat foarte mult în acest sens, lăsând la latitudinea fiecăruia spre a crede sau nu în zeități. Dar, în decursul istoriei, apare un popor mic, pe alocuri neînsemnat, care schimbă logica înțelegerii lui Dumnezeu. Acest popor aduce în lumea reală un Dumnezeu unic, care te împinge în al contempla, în al căuta și spre al înțelege. Acest popor se numește Israel, scoțând din mijlocul lui o seminție care va propulsa cea mai importantă religie cunoscută. Creștinismul! O  adevărată filozofie. Aici se poate veni cu o interogație uimitoare: îmi pot imagina un lucru mare? Îmi pot imagina un lucru și mai mare? Îmi pot imagina , oare, un lucru, decât care, nimic mai mare nu poate fi imaginat? Pe acest fir au intrat apoi și Descartes, Platinga, Kant, Richard Dawkins, Spinoza sau Liebniz. Mergând tot pe acest fir, se poate aduce și argumentul entropic: se poate imagina ”constanta structurii fine”. Care poate sa fie, de exemplu, 137 ,dar, la cea mai mica abatere de la această regulă, să zicem că ar deveni 136, lumea nu ar mai putea exista. Totul e calibrat perfect!

  În sec XVII, apare un mare gânditor, care curăță profund tot acest proces de cunoaștere creat în jurul lui Dumnezeu. El se numește Blaise Pascal. El e ferm convins ca faptele sunt, si nu poți demonstra împotriva lor doar atunci când ești irațional : ”contra factum non est argumentum”. Pascal spune că creștinismul e singura religie care explică faptele, mergând pe logica lui Platon, de ”a doua navigare”. În ”prima navigare” , vântul împinge vaporul, ”motorul” fiind pânza. Vântul e văzut în acest caz ca fiind simțurile. Dar nu mereu vântul poate pune în mișcare un vapor. Atunci se intră în ”a doua navigare”, atunci când ambarcațiunea se poate pune în mișcare cu ajutorul vâslelor. Vâslele, în acest caz, e rațiunea. Creștinismul, de asemenea, scoate în evidență paradoxurile omului, mizeria și grandoarea. Pascal: dialectica mizeriei și a grandorii. Aceste paradoxuri, se găsesc, făcând o analogie, și în cazul luminii, ea fiind și corpuscul (foton) cât și ondulatorie, două stări care sunt în antiteză.

   De ce ne rugăm? Doar atunci se poate  produce un dialog cu lumea. Rugăciunea ne poate transfera într-o altă dimensiune, rațiunea deschizând o ușă unde spațiul și timpul se anulează, introducând inima, ea, putând apoi dialoga într-un supra-dialog. Doar prin acest instrument se poate ajunge la conștientizarea lui Dumnezeu, acest lucru nefiind necesarmente în cazul în care Dumnezeu se revelează direct omului. Cunoașterea deplină se poate face fără biserică? Da și nu! Țuțea ne explică starea de revelare si de inspirare. Omul e purtător de Dumnezeu, iar acțiunea Lui, ca Creator, poate fi directă sau indirectă. Când acțiunea e directă, omul poate avea acces la Dumnezeu fără canalizarea energiilor, deodată cu ale altor oameni, în spații liturgice. Omul poate trăi fără Împărtășanie, el fiind Împărtășit în permanență cu Dumnezeu. Biserica are rolul doar de a arunca o scară către Divin, prin Tainele săvârșite în interiorul ei. Are rol de transcedere.

  Din păcate, în zilele noastre, se face o mare confuzie intre Biserică, ca și corp unit, toți oamenii din interiorul ei formând acel corp, și Biserică ca instituție. O confuzie voită, evident! Să nu mai pomenesc de religie, expresie schingiuită total. Necunoaștere? Ignoranță? Omul trebuie ținut la un nivel de animal, de consumator. Îi trebuie închise portalurile, transcederea spre sus, ieșirea din matricea mizeriei. Oameni din domeniul științei au înțeles lucrul acesta, arătând nevoia omului de a fi împreună, de a merge pe cunoaștere, de a deveni logici și de a înțelege complexitatea sufletului omenesc, acolo unde Dumnezeu e prezent. Au înțeles că Biserica poate fi un propulsor excepțional spre cunoașterea de sine, spre identificare cu Dumnezeu. Iar stâlpii Bisericii nu sunt altceva decât credința, dragostea și iubirea. 

Radu Preda-Jurnal cu Petre Țuțea

     

Radu Preda-Jurnal cu Petre Țuțea

  *Proștii reprezintă ideea de repetiție goală: o iau întotdeauna de la început.

  *Proștii sunt mereu variabili. Eu am un prieten-și de câte ori îl întâlnesc e mult mai prost de cât îl știam.

  *Când vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă însingurarea.

  *Rare sunt cărțile celebre. De obicei sunt cimitire de idei, iar eu am fost prea lucid ca să fiu scriitor.

  *Confundarea comunismului cu comunitarismul.

  *Religia e legata de aceste două principii: principiul monarhiei si principiul ierarhiei. Într-un dialog cu E Cioran: Ce facem, măi Emile, cu nefericiții lumii? Să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu; să-i lăsăm în grija Lui, răspunse Cioran.

  *Nimic nu mai poate fi reinventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei și creezi una nouă.

  *Mereu răsare același soare, mereu trăiesc aceiași prosti.

  *Știți cine a fost inteligent in generația mea? Cioran. Este un om extrem de inteligent, aproape vicios.

  *Moartea e necesară, dar insuportabilă. Nimeni nu a murit consolat deplin. Doar sfinții sunt capabili de așa ceva. Nu e un fleac încercarea morții.

  * De la o vârstă, fiecare zi e un cadou.

  *Am avut mereu lașitatea de a nu avea curajul să mă sinucid.

  *Sunt stări umane când dorința de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum sa scapi în si prin moartea.

  *Până acum, în Europa geniul politic nu l-au avut decât latinii, și geniul filozofic grecii, iar germanii au fost copiiști zeloși.

  *Am o mare poftă de viață, Radule, și nici un semn de îmbătrânire. Poate să fie o iluzie, dar nici așa nu poate fi rău. Un Donquijotism? O luare de la capăt?

  *Ca să rămâi în epocă trebuie sa fii genial; or, eu am fost numai inteligent.

  *Dumnezeu este creator, iar omul inventator. Prin încercarea de imitare, prin proximitatea față de divin, geniul e mai apropiat de cer, dar nu în măsura în care este apropiat un sfânt.

  *Am fost prea multă vreme raționalist. Mi-a jucat o festă inteligența. Câteodată regret ca nu am fost un prost, acum eram liniștit! Dar nu sunt nici înțelept. Înțelepciunea înseamnă însingurare.

  *Înaintez într-o degradare fizică. Consider trupul ca templu al sufletului. Neant post existențial.

  *Intrăm în învățătură pentru că “așa ne este scris” și, dacă ne este scris, atunci firește trebuie să citim cu luare aminte tot ce ne-a fost destinat. A lectura pilda talanților, pentru că avându-i la dispoziție trebuie folosiți, în caz contrar, dispar!

  *Numai teologia consolează. Filozofia instruiește. Nu am făcut făcut risipă de erudiții decât cu ăia care fac pe deștepții. Cu ceilalți m-am străduit să dialoghez esențial. Moartea mă determină sa fiu esențial.

  *M-a impresionat profund pământul care cădea pe coșciugul lui Nae Ionescu.

  *Câteodată știi de ce îmi este teamă? Să nu mor de melancolie, ca maimuțoiul lui Andreev.

  * E adevărat că am fost legiuitor, dar am ajuns pușcăriaș. Am refuzat să mănânc căcat. Aș fi avut in biografia mea o mare lipsă: lipsa de a avea dreptul de a fi salutat.

  * După 89, modelul a încetat să mai funcționeze ca autoritate retorică; s-a produs substituirea esteticului cu eticul, a gânditului cu făcutul, a autohtonului cu universalismul, a credinței cu convingerea și pentru prima dată la noi apare ideea de personalitate a zilei. Punerea in curgere a  “modelelor” a distrus minima raportare față de Model, care se caracterizează, înainte de orice, prin constanță și neconjuctural. În mijlocul atâtor modele și personalități ale zilei, modelul real nu are cum să se manifeste decăt ca nemodel.

  *Râzând în fața existenței ce și-a arătat sensul nemuritor, Țuțea e un îndemn necontenit la învățătură. Când omul, spiritualizăndu-se, adoarme pentru lumea de aici și se trezește pentru cea de dincolo.

  *Petre Țuțea, mitropolit de Aiud.

  * Singurul vehicul către Dumnezeu este iubirea dintre oameni.

  *Somnul, e singura stare in care se rezolvă încordările și jocurile metafizice și mistice.

  *Întrebat Țuțea cum se ajunge la Dumnezeu, răspunde simplu: la cea mai apropiată biserică.

  *Să facem inconștient, neinteresat, din viață o operă!

  *Dorința de a-mi petrece ultimii ani din viață într-o mănăstire. Aș încheia ciclic, cu o altă formă de detenție, izbăvitoare.

  *Din toată imaginea morții, îmi displace mormântul. Să pui pământ pe tine...

  *Preocuparea față de moarte, când văd cimitirul...Înșiruire de morminte, de cruci. Într-o zi mi-a murit un prieten. De atunci, în fiecare cortegiu funerar, vedeam propria mea înmormântare.

  *Dumnezeu nu ține de inducție sau reducție; credința ține de intuiție. E intuiția maximă.

  *Înainte fumam cât doi turci. Dacă fumam Plugarul lângă o pisica , o făceam să strănute până crăpa.

  *Gândirea nu poate fi decât coerent-formală; puritatea e inaccesibilă din cauza existenței noastre bipolare psiho-biologice.

  *Învățătura te smerește.

  *Te obișnuiești cu monotonia cereasca a lui Dumnezeu, cu ritualurile și respirațiie spiritului; începi să înțelegi ce înseamnă învecinarea cu taina; capeți din blândețea și ritmul liturgic.

  *Singura scăpare a în sus-iar scara spre cer e lungă, fiecare treaptă trebuie luată în serios.

  *Tinerețea pentru cei bătrâni este o consolare. Dar nu te poți consola decât în măsura în care ești conștient că ți se continuă o operă. Însă ce faci atunci când nu are ce să ți se continue?

  *Omul trăiește spre sfințenie, dar nu în sfințenie. Una e să fii spre Ploiești si alta e să fii în Ploiești.

  *Cu ce ar fi compatibil prostii? Cu procesul tehnic, care nu e un adevăr, ci comoditate.

  *A nu semăna cu toată lumea nu înseamnă că nu ești zdravăn, ci că ești supradotat, ceea ce este cu totul altceva.

  *La un spital de nebuni logica a murit, iar dacă apare, apară ca un paradox, o mică oază de luciditate.

  *Acum înțeleg de ce-l iubiți pe Don Quijote: pentru că el a suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să mori pentru ideal în mod fizic.

  *Pe mine mă interesează un tânăr în măsura în care este un savant in stiințele lui și e religios.

  *E mai mântuitoare o rugăciune in Giulești decât Platon. Dacă ești filozof, nu înseamnă ca ai acces la mântuire garantat.

  *Cultura se cheamă religie. Restul se cheamă civilizație.

  *Îmi place catolicismul ca ordine. Ortodoxia însă are taine, chiar dacă nu are și ordine. Ordinea de drept este una din mărețiile omului.

  *Europa are două mari glorii: filozofia greacă și dreptul roman. Iar peste acestea două se ridică creștinismul.

  *Când ajungi să cunoști lucruri esențiale, Biblioteca Națională din Paris ți se pare ca și cea din Ploiești. Sfântul este, cărturarul se face.

 *Nae Ionescu: Mă, pe mine să nu mă imitați, că se cheamă maimuțăreală! Fiți voi înșivă un model real și absorbiți din univers și din viață geniul.

  *Perfecționarea este un proces, perfecțiunea este o stare.

  *Viața nu se poate spune ca posedă adevăr; ea aspiră la Adevăr.

  *Cât timp ești viu, ești  neliniștit.

  *Un sfânt poate fi analfabet, dar e superior unui geniu.

  *Daca un preot din Bărăgan când se roagă, Dumnezeu este cu el, poate înlocui toată Academia Română.

  *Revelația este intervenția directă a lui Dumnezeu, iar inspirația este intervenția Lui indirectă.

  *Declarația Dreptului Omului a revoluției franceze , începe printr-un sofism: Oamenii sunt egali de la natură! Asta vede și un idiot- că nu suntem egali!

  *Munca este un blestem din cauza căderii lui Adam.

  *Legionarismul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor.

  *CZ Codreanu spune: am stat zece nopți sub o ploaie de stele căzătoare; m-am plimbat zece nopți pe malul Mării Negre cu Petre Țuțea.

  *Singurul sistem suportabil, fiindcă e compatibil cu demnitatea umană este cel englezesc.

  *Citește un tratat de psihologie pentru aspecte sufletești, citește un tratat de teologie, citește un tratat de istorie a filozofiei, citește un tratat de logică pentru aspecte relațiilor sociale și citește un tratat de antropologie.

  *Există trei aspecte fundamentale de cunoaștere: aspectul teoretic-explicativ, aspectul tehnic-configurativ și aspectul practic-normativ. Rezultă : cunoaștere, configurație și normativitate!!

Tratat de descompunere- Emil Cioran

         

    

 Prin fiecare cuvînt cîştigăm o victorie "asupra neantului doar pentru a-i îndura şi mai mult stăpînirea asupra noastră.

-Murim direct proporţional cu numărul cuvintelor pe care le aruncăm în jurul nostru . . .

-Viaţa nu-i decît această nerăbdare de a decădea, de a prostitua singurătăţile virginale ale sufletului. Iar cel care vorbeşte în numele celorlalţi e totdeauna impostor. Ca o primă concliuzie, Cioran e de parere că omul nu e decat o gălăgie universală, un impostor daca iese din interiorul sau fără să iubeasca poezia, spre exemplu.

 Exegeza decăderii...

 -Coaliție împotriva mortii: Cum să-ţi imaginezi viaţa celorlalţi, cînd însăşi viaţa ta îţi pare aproape de neconceput?

- Cînd convingerile noastre par roadele unei frivole demenţe, cum să tolerăm pasiunea   celorlalţi pentru ei înşişi şi pentru propria lor multiplicare în utopia fiec:ărei zile? Cînd ai priceput, printr-o intuiţie tulburătoare şi care poate fi uşor reînnoită, propria-ţi inutilitate, e de neînţeles cum de ceilalţi nu au aceeaşi intuiţie.
Pentru că, deşi raţiunea condamnă pofta de a trăi, nimicul care prelungeşte faptele are totuşi o forţă superioară oricărui absolut ; el lămureşte coaliţia tacită a muritorilor împotriva morţii. O stare de nesinucidere.

   3. Supremaţia adjectivului: In istorie, oamenii  au avut aceleași dureri, doar ca le-au schimbat denumirea sau calificativul, botezandu-le. Orgoliul, face ca durerea fiecaruiafie unică. Cultura-joc de artificii pe fundalul neantului.

   4. Diavolul liniştit: Ne vom întoarce faţa către Diavol ? Dar nu vom şti să ne rugăm lui : să-I adorăm ar însemna să ne rugăm introspectiv, să ne rugăm nouă.
- Ne-am investit în dublul nostru toate atributele şi, pentru a-l împodobi cu o părelnică solemnitate, l-am înveşmîntat în negru : vieţile şi virtuţile noastre îndoliate. Inzestrîndu-l cu răutate şi cu perseverenţă, calităţile noastre dominante, ne-am dat toată osteneala să-I facem să fie Cît mai viu ; forţele noastre s-au istovit făurindu-i imaginea, zămislindu-l ager, săltăreţ, inteligent, ironic şi, mai ales, meschin.

   5. Duminicile vieţii:
Dacă după-amiezile de duminică ar fi prelungiteluni de zile, unde ar ajunge omenirea, emancipată de sudoare, liberă de povara primului blestem? Universul preschimbat în după-amiază de duminică . . . , iată definiţia plictisului - şi sfîrşitul universului. . .

   6. Animalul indirect: Din infinitatea atributelor sale se alcătuieşte fiinţa cea mai imprecisă pe care o putem concepe. In timp ce animalele merg drept la ţintă, el se pierde în ocolişuri ; e animalul indirect prin excelenţă. Reflexele sale ciudate- din re pa osul cărora rezultă conştiinţa – îl transformă într-un convalescent care aspiră la boală. Nimic în el nu-i sănătos ; doar faptul că a fost cîndva. Inger care şi-a pierdut aripile sau maimuţă care şi-a pierdut părul, el nu a putut ieşi din anonimatul creaturilor decît în momentele de eclipsă a sănătăţii sale. Din tot ce a încercat pentru a se vindeca de el însuşi, s-a alcătuit o boală mai ciudată : "civilizaţia". -Cel mai înverşunat duşman al cunoaşterii este instinctual educator, optimist şi virulent, de care filozofii nu pot scăpa : cum să nu se molipsească de el şi sistemele lor ?

   7. Cheia puterii noastre de a îndura: Cel care ar izbuti, datorită unei imaginaţii milostive, să înregistreze toate suferinţele, să fie contemporan cu toate chinurile şi cu toate neliniştile oricărei clipe, acela – presupunînd că O asemenea fiinţă ar putea exista - ar fi un monstru de iubire şi cea mai mare victimă din istoria inimii. Trebuie doar să purcedem la cetcetarea propriei noastre fiinţe, să practicăm arheologia spaimelor noastre.
-Fiecare suferinţă, în afară de a noastră, ni se pare legitimă sau ridicol de inteligibilă. -Dacă am putea înţelege şi iubi infinitatea agoniilor ce se tîrăsc în jurul nostru,- toate vieţile care sînt cu tot atîtea morţi ascunse, ne-ar trebui tot atîtea inimi cu  cîte fiinţe  suferă. Viaţa nu e cu putinţă decît datorită limitelor imaginaţiei şi memoriei noastre. Nimeni nu ar putea supravieţui înţelegerii instantanee a durerii universale, fiecare inimă neputînd indura decît o anumită cantitate de suferinţă. Cunoasterea integral a suferintei l-ar distruge pe om.

   8. Anulare prin izbăvire: Ideea mîntuirii nu-i bîntuie decît pe asasini şi pe sfinţi, pe cei care au ucis ori au depăşit creatura ; ceilalţi se tăvălesc - beţi morţi - în imperfecţiune.

Un suflet nu se înnobilează şi nu piere decît prin cantitatea de insuportabil pe care o asumă.

   9.Veninul abstract: Sufletul-aceasta hienă patetică.

   10. Conştiinţa nefericirii: Elemente şi fapte - totul te răneşte. Să te aperi retrăgîndu-te în dispreţ, să te izolezi într- o fortăreaţă de silă, să visezi la indiferenţe supraomeneşti? Toate fiinţele sînt nefericite, dar cîte dintre ele ştiu asta ?Abatorul timpului. In fraza Timpului oamenii se inserează ca nişte virgule, pe cînd tu, ca s-o opreşti, ai încremenit ca un punct.

   11. Apoteoza vegului:Sa ne tavalim in mahalaua sublimului.

   12. Singurătatea - schismă a inimii: Şi nu miracolul ne determină tradiţia şi substanţa, ci vidul unui univers frustrat de flăcările lui, înghiţit în propriile-I absenţe, obiect exclusiv al obsesii lor noastre :
un univers singur în faţa unei inimi  singure, predestinate, amîndouă, să se despartă, şi să trăiască exasperarea antitezei.

   13. Gînditori ai amurgului: Obsesia leacurilor marchează sfîrşitul unei civilizaţii; căutarea mîntuirii, sfîrşitul unei filozofii. Inţelepciunea este ultimul cuvînt al unei civilizaţii care-şi dă duhul.

Căci Inţeleptul - teoretician al morţii limpezi- a rezolvat problema propriei morţi . . . şi , din acea clipă, a suprimat toate problemele . .

  14. Resursele autodistrugerii: Lanţurile şi aerul de nerespirat al acestei lumi ne răpesc totul, în afară de libertatea de a ne sinucide- un dar misterios. Cel care nu s-a gîndit niciodată la propria-i anulare, cel care nu a presimţit recursul la funie, la glonte, la otravă Sau la apele mării, nu-i decît un josnic ocnaş sau un vierme care se tîrăşte pe leşul cosmic. Dacă, în clipa naşterii, am fi la fel de conştienţi pe cît sîntem la ieşirea din adolescenţă, e mai mult decît probabil că la cinci ani sinuciderea ar fi un fenomen obişnuit sau chiar o chestiune de onorabilitate. Dar ne trezim prea tarziu. Arta de a pieri- prinşi în rutina deznădejdii, cadavre care se acceptă pe ele însele, ne supravieţuim nouă înşine cu toţii şi nu murim decît pentru a duce la îndeplinire o formalitate inutilă.

   15. Ingerii reacţionari: Fiecare fiinţă se hrăneşte cu agonia unei alte fiinţe ; clipele se năpustesc ca vampirii asupra anemiei timpului ; lumea e un potir de suspine . . . In acest abator, e la fel de zadarnic să-ţi încrucişezi braţele sau să-ţi scoţisabia. -Destin - cuvînt privilegiat în terminologia celor învinşi . . . precum Don Quijote pe patul de moarte, ne-am pierdut - după multe nebunii, extenuaţi - vigoarea şi iluzia de a înfrunta drumurile, bătăliile şi înfrîngerile? Legile vieţii sîntguvernate de descompunere.

   16. Grija de a fi decent: Fiinţa cu adevărat singură nu este cea abandonată de oameni, ci aceea care suferă în mijlocul lor, care-şi tîrăşte pustiul in bîlciuri şi îşi desfăşoară talentele de lepros surîzător, de comedian al ireparabilului. Sarlatanism savant.

   17.Gama vidului: orice gest de efort este un nonsens! L-am văzut pe acesta urmărind un scop, iar pe acela urmărind alt scop ; i-am văzut pe oameni fascinaţi de obiecte disparate, i-am văzut fermecaţi de proiecte şi de visuri josnice şi tulburi totodată.

 Analizînd fiecare caz în parte, pentru a înţelege motivele unei asemenea risipe de fervoare, am înţeles nonsensul oricărui gest şi al oricărui efort. Există măcar o singură viaţă care să nu fie impregnată de erorile ce ne fac să trăim?

   18: Harnica nefericire: Este evident că ne aflăm în lume pentru a nu face nimic ; dar, în loc să ne tîrîm cu nepăsare putreziciunea, asudăm şi gîfîim în aerul fetid. Intreaga Istorie este în putrefacţie ; duhorile ei se mişcă spre vii tor : alergăm şi noi într-acolo, fie şi numai mînaţi de febra inerentăoricărei descom puneri .

   19. Imunitate împotriva renunţării: Ideea zădărniciei universale - mai primejdioasă decît toate flagelurile - s-a degradat în evidenţă : toţi o admit şi nimeni nu i se conformează.

   20. Echilibrul lumii : Să îndure urmările faptelor lor sau să fie feriţi de ele, iată soarta oamenilor. Nimeni nu poate evita condamnarea la fericire sau la nefericire, şi nu se poate sustrage - sentinţei ce i-a fost hărăzită încă de la naştere de tribunalul bizar a cărui hotărîre se întinde între spermatozoid şi mormînt. Oamenii nu vor rămîne niciodată datori nici măcar pentru o singură clipă de fericire. Dacă un obscur principiu universal a hotărît că vei aparţine ordinului victimelor, vei mrge pe firul zilelor tale călcînd în picioare fărîma de paradis pe care o ascundeai în tine, iar puţinul elan ce se vădea îri privirea şi în visele tale se va pîngări în faţa impurităţii timpului, a materiei şi peste capul tău înclinat  în spre partea inimii, unde nu săIăşluieşte decît mila de tine însuţi, abia dacă va trece suflarea preafericiţilor, jucării binecuvîntate ale unei ironii fără nume, şi la fel de nevinovaţi ca şi tine.a oamenilor. Ca piedestalvei avea un morman de gunoi, iar ca tribună o masă cu unelte de tortură.

    21. De la sfînt la cinic: Omul a profanat lucrurile care se nasc şi mor sub soare, dar nu şi soarele ; lucrurile care se nasc şi mor în speranţă, dar nu şi speranţa.

    22. Intoarcerea la elemente: Copleşiţi sub un talmeş- balmeş de concepte, ajungem să ne dăm seama că viaţa noastră se agită tot în elementele din care ei alcătuiau lumea, că pămîntul, apa, focuI şi aerul ne condiţionează, că această fizică rudimentară dezvăluie cadrul încercărilor noastre. Cum ar puţea rezultatele ştiinţelor să schimbe poziţia metafizică a omului? Lao-tsî, care a citit doar cîteva, nu e mai naiv decît noi, care le-am citit pe toate. Profunzimea este independentă de erudiţie.

   23. Cedarea în faţa nopţii: La început credem că înaintăm spre lumină; apoi, obosiţi de mersul nostru fără scop, ne lăsăm să alunecăm : pămîntul, tot mai nesigur sub paşii noştri, nu ne mai suportă: se deschide. Nici o licărire care să ne lumineze în timp ce alunecăm: abisul ne cheamă, şi noi îl ascultăm. ajungem să ne iubim căderea, ne grăbim să oîmplinim, unelte ale unei stranii execuţii, fascinaţi de iluzia că ajungem la capătul tenebrelor, la frontierele destinului nostru nocturn. Viaţa este ceea ce se descompune clipă de clipă: o pierdere monotonă de lumină, o dizolvare insipid în noapte, fără sceptre, fără aureole, fără nimburi.

   24 Intorcind spatele timpului : Ieri, astăzi, mîine - categorii pentru slugi. Am fost, sînt sau voi fi: iată o problem gramaticală, şi nu una existenţială. Destinul- în calitatea lui de carnaval temporal - poate fi conjugat, dar, după ce i se smulg măştile,nni se dezvăluie tot atît de încremenit şi sever ca un epitaf. Eroarea în care trăiesc slugile - şi orice om care aderă la timp este slugă - reprezintă o adevărată stare de graţie, o întunecare vrăjită ; şi această eroare - ca un văI supranatural - acoperă pierzania la care se pune orice faptă zămislită de dorinţă.

   25. Dublul chip al libertăţii: Dorinţa de a lua viaţa celuilalt stă scrisă în fiecare diritre noi. Dacă toţi cei pe care i-am ucis în gînd ar dispărea de-a binelea, pămîntul n-ar mai avea locuitori. Purtăm în noi un călău reticent, un criminal nerealizat. Fiecare tîrăşte după sine un cimitir de prieteni şi de duşmani : ascuns undeva în abisurile inimii sau proiectat la suprafaţa dorinţelor. Lumea  un  e decît un abator mediocru şi un paradis fictiv.

  26. Trădătorul-model: Iuda e fiinţa cea mai singură din istoria creştinismului, dar nu şi din cea a singurătăţii. Dar există o modalitate mult mai complexăde a trăda, fără referinţă imediată, fără legătură cu un obiect sau o persoană. Astfel să abandonezi totul fără să ştii ce reprezintă acest tot ; să te izolezi de mediul tău; să respingi - printr-un divorţ metafizic - substanţa din care ai fost alcătuit, care te înconjoară şi care te poartă. Nimeni nu aruncă în tine cu piatra ; eşti cetăţean respectabil ca şi mai înainte; te bucuri de onorurile cetăţii, de consideraţia semenilor tăi ; legile te apără ; eşti la fel de vrednic de stimă ca oricine altul - şi totuşi nimeni nu vede că-ţi trăieşti dinainte propria înmormîntare şi că moartea nu va adăuga nimic condiţiei tale iremediabil statornicite. Căci cel ce trădează existenţ:! Nu trebuie să dea socoteală decît în faţa lui însuşi .

   27. Oroarea imprecisă: Cînd sîntem sănătoşi, carnea noastră slujeşte drept ecou pulsaţiei universale, iar sîngele nostru îi reproduce cadenţa ; cînd ne este silă - o silă care ne pîndeşte ca un infern virtual, pentru a pune apoi stăpînire pe noi dintr-o dată -, sîntem la fel de izolaţi în mijlocul marelui tot ca un monstru imaginat de o teratologie a singurătăţii. Punctul critic al vitalităţii nu e boola- care-i o luptă - ci oroarea imprecisă ce refuză totul şi răpeşte dorinţelor forţa de a procrea erori proaspete. Simţurile îşi pierd seva, venele seacă, iar organele nu mai percep decît intervalul care le separă de propriile lor funcţii. Rămînem ore întregi în aşteptarea altor ore, în aşteptarea unor clipe ce nu vor mai fugi – din timp, a unor clipe fidele ce ne vor aşeza din nou în mediocritatea sănătăţii. . . şi în uitarea primej diilor care-i presară drumul. Sete de spaţiu, lăcomie inconştientă de viitor, sănătatea ne descoperă cît de superficial este locul vieţii ca atare, şi cît de incompatibil cu profunzimea lăuntrică este echilibrul organic.

   28. Dogmele inconştiente: Purtăm în noi - ca pe o nepreţuită comoară- o îngrămădire de credinţe şi de certitudini abjecte. Omul este fiinta dogmatic prin excelenta. Nici o teologie nu-şi ocroteşte zeul aşa cum ne ocrotimnoi propriul eu : asaltîndu-l cu îndoieli ,punîndu-l în discuţie, dar numai dintr-o falsă eleganţă a orgoliului nostru : cauza e dinainte cîştigată . Somn dogmatic.

   29. Umbra viitoare: o undă de căldură şi amintind încă de viaţă . In preajma bătrîneţii, va veni o vreme cînd, lepădîndu-ne de pasiuni şi încovoiaţi sub palinodiile cărnii, vom merge pas cu pas, pe jumătate leşuri, pe jumătate spectre. . .

Vom fi nimicit astfel - de teama- de a fi complici iluziei - orice tresărire din noi. Pentru că nu ani ştiut să ne deşcărnăm viaţa într-un sonet, ne vom tîrî fîşii-fîşii putreziciunea şi , pentru că am aj uns mai departe decît muzica sau moartea , ne vom poticni, orbi, pe drumul către o funebră nemurire . . .

  30.Cainele ceresc : "Intr-o zi, un om l-a dus într-o casă somptuoasăşi i-a spus : «Ai grijă să nu scUipi pe jos.» Diogene, care simţea nevoia să scuipe, l-a scuipat În obraz, strigîndu-i că acela era singurul loc murdar din preajma-i." (Diogenes Laertios. Sîntem cu toţii ridicol de prudenţi şi de timizi : cinismul nu se învaţă la şcoală. Şi nici mîndria.

   31. Idolatria nefericirii: Voi dormi somn de moarte peste destinul meu". In afara cîtorva exemple de melancolie copleşitoare, şi" cîtorva sinucideri fără asemuire, oamenii nu sînt decît paiaţe pline cu globule roşii, 'ce zămislesc  istoria şi strîmbăturile ei.

   32. Deriziunea unei "vieţi noi": Ţintuiţi în noi înşine, nu avem darul să ne abatem din drumul înscris în deznădej dea noastră înnăscută. Cînd fiecare clipă a timpului se năpusteşte asupra noastră ca un pumnal,şi carnea, aţîţată de dorinţe, refuză să se pietrifice - cum să înfruntăm fie şi numai o singură secundă adăugată sorţii noastre ? Sub soare triumfă o primăvară de leşuri ; Frumuseţea însăşi nu-i decît moartea ce se făleşte în muguri. . .

   33. Intreitul impas: Spiritul c;lescoperă Identitatea ; sufletul, Plictisul; trupul, Lenea. Este veşnica agresiune a Imprevizibilului.

   34. Cosmogonia dorinţei: lumea şi fiecare gînd al nostru o nimiceşte... In viaţa de fiecare zi alternează cosmogonia şi apocalipsul : creatori şi demolat ori de zi cu zi, practicăm la scară infini tezimală miturile eterne.

   35.Interpretarea faptelor: In afară de Creaţia şi Dietrugerea lumii, toate încercările sînt nimicuri.

   36. Fărădelegile curajului şi ale fricii: A te teme înseamnă a te gîndi întruna la tine şi a nu-ţi putea imagina un curs obiectiv anucrurilor. Fricosul- victimă a unei subiectivităţi exagerate.

   37. Trezirea din beţie: Cînd eşti izgonit din prescripţiile vizibile, devii, ca şi diavolul, metafizic ilegal ; ai ieşit din ordinea lumii.

   38. Itinerariul urii: Am vrut să iubesc pămîntul şi cerul, isprăvile lor înalte şi patimile lor - şi totul mi-a amintit de moarte: flori, astre, chipuri – simboluri ale veştejirii, lespezi virtuale de pe toate posibilele morminte!

Tot ce se creează în timpul vieţii şi-i dă nobleţe se îndreaptă spre un sfîrşit macabru sau derizoriu. Inflăcărarea inimilor a pricinuit dezastre pe care nici un demon n-ar fi îndrăznit să le zămislească. Cînd vezi o minte înflăcărată, poţi fi sigur că pînă la urmă îi vei fi victimă. Cei care cred în adevărul lor - singurii ce rămîn în memoria oamenilor - lasă în urmă un şir de cadavre. Iscusiţi în setea lor de sînge. Cel ce propune o credinţă nouă este persecutat, pînă cînd devine el însuşi călău: adevărurile încep printr-un confict cu poliţia şi sfîrşesc prin a se sprijini pe ea; cruciade bestiale, cu sclipici de sublim, în faţa cărora năvălirile hunilor par nevinovate petreceri de hoarde decadente. Fiecare "ideal", hrănit la începuturile sale cu sîngele aderenţilor, se uzează şi piere cînd este adoptat de mulţime. Agheasmatarul se preschimbă în scuipătoare: este ritmul ineluctabil al "progresului" ... Condamnaţi la existenţă, îi îndurăm fiecare, ca nişte dobitoace, consecinţele. (Nu oboselile
suspecte, şi nici tulburările precise ale organelor ne dezvăluie punctul cel mai de jos al vitalităţii noastre; şi nici perplexităţile noastre sau variaţiile termometrului ; dar e de-ajuns să simţim pornirile de ură şi milă. nemotivate, acei fiori ce nu pot fi măsuraţi, pentru a înţelege că echilibrul ne este ameninţat. Ura faţă de tot şi ura faţă de sine, într-o dezlănţuire de mînie canibalică; mila faţă de toată lumea şi mila faţă de sine – simţăminte în aparenţă contradictorii, dar originar identice; căci nu poţi avea milă decît de ceea ce ai vrea să nimiceşti.

    39.Istorie şi cuvînt: Vai de cuceritorul care nu ştie să rostească o vorbă memorabilă! Călăii înşişi nu supravieţuiesc decît dacă au ştiut să fie şi actori: Nero ar fi fost uitat de multă vreme, fără ţîşni rea vorbelor sale de mă scări ci sîngeros. Cind cei aflaţi la căpătîiul unui moribund se apleacă spre a-i auzi bolboroseala, ei n-o fac pentru a-i desluşi ultima voinţă, ci mai curînd pentru a culege de pe buze un cuvînt memorabil pe care-l vor cita mai tîrziu, spre a-I cinsti amintirea. căci orice poate fi iertat, pînă şi crima, dacă e subtil comentată - şi dacă aparţine trecutului.

   40. Filozofie şi prostituţie: creatura cea mai puţin dogmatică : prostituata.

   41. Obsesia esenţialului: Orice problemă, dacă aj ungem la stratul ei cel mai adînc, duce la dezastru şi lasă intelectul descoperit:mîntr-un spaţiu fără orizont, nu mai sînt nici întrebări şi nici răspunsuri . Intrebările se întorc împotriva spiritului care le-a conceput : el devine victima lor.

   42. Ultima îndrăzneală: Dacă e adevărat că Nero a spus "Ferice de tine, Priam, căci ai văzut pieirea patriei tale", să-i recunoaştem meritul de a se fi ridicat pînă la sublimul sfidării, pînă la ultima ipostază a gestului frumos şi a emfazei lugubre. Şi dacă-i adevărat că a dat foc Romei pentru că îi plăcea Iliada, a existat oare vreodată un omagiu mai sensibil adus unei opere de artă? Este, în orice caz, singurul exemplu de critică literară în mers, de judecată estetică activă.

   43. Efigia ratatului: în cel e din urmă, drept mîngîiere, la capătul unei vieţi lipsite de glorie, îşi poartă inutilitatea ca pe o coroană. şi exercite asupra noastră opera de distrugere. Evidenţa zădărniciei oricărui efort şi izul de viitor cadavru înălţîndu-se în prezent şi umplînd orizontul timpului ne amorţesc ideile, speranţele şi muşchii, încît sporul de energie izvorît din foarte recenta obsesie se preschimbă - cînd ea s-a implantat în chip irevocabil în spirit - într-o stagnare a vitalităţii noastre. Asemenea obsesie ne îndeamnă să devenim totul şi nimic. De fapt, ar trebui să ne pună în faţa singurei alegeri posibile: mănăstirea sau cîrciuma. trîndavidindu-şi duhul în Vid ; leşuri verticale gîndin du-se întruna că nu vor mai fi . . .

   44. Condiţiile tragediei: Ce frumos erou de tragedie ar fi fost Isus, dacă
şi-ar fi încheiat drumul pe cruce, fără să mai învie !

  45. Minciuna imanentă: A trăi înseamnă : să crezi şi să speri – să minţi şi să te minţi. Dacă în ierarhia minciunilor viaţa ocupă primul loc, iubirea îi urmează nemijlocit, minciună în minciună. Iubirea adoarme cunoaşterea; trezită, cunoaşterea ucide iubirea. De altminteri cine s-ar putea iluziona îndeajuns pentru a găsi în celălalt ceea ce zadarnic a căutat în sine?

   46. Aroganta rugăciunii: Cînd ajungi la limita monologului, la marginile singurătăţii, îl inventezi - în lipsa altui interlocutor - pe Dumnezeu, pretext supreme pentru dialog.

Credinţa voastră nu e decît un delir de grandoare tolerat de comunitate, pentru că merge pe căi ascunse şi meşteşugite ; dar unica voastră obsesie este pulberea care sînteţi : lacomi de atemporalitate, persecutaţi timpul ce o împrăştie. Doar viaţa de dincolo e destul de cuprinzătoare pentru poftele voastre

   47. Lypemania (nebunia suferintei): Eşti mai departe de tine însuţi decît de o planetă nedescoperită, şi organele tale, întoarse către cimitire, le invidiază dinamismul. .. Avorton cu buze mute şi uscate, vei rămîne dincolo de zgomotul vieţii şi al morţii, dincolo pînă şi de zgomotul lacrimilor. Adevărata măreţie a sfinţilor stă în puterea- neîntrecută - de a învinge Teama de Ridicol .

   48.Blestemul zilei: Să-ţi repeţi de o mie de ori pe' zi : "Nimic nu are preţ pe lumea asta ", să te, regăseşti veşnic în acelaşi punct , şi să te roteşti prosteşte ca o sfîrlează ... blîndul haos al neantului mental !

   49. Apărarea corupţiei: Dezastrele epocilor corupte sînt mai puţin grave decît flagelurile pricinuite de epocile pătimaşe ; noroiul e mai plăcut decît sîngele ; şi e mai multă dulceaţă în viciu decît în virtute, mai multă umanitate în depravare decît în austeritate. Omul care domneşte şi nu crede în nimic, iată modelul unui paradis, al decăderii, al unei suverane soluţii date istoriei.

   50. Universul demodat: Cuvinte prea mult repetate, ostenesc si mor.

   51. Omul mîncat de carii: Şi nu voi mai spune : "Sînt" - fără să roşesc. Impudoarea răsuflării, scandalul respiraţiei . sînt · legate de abuzul unui verb auxiliar..
A trecut timpul cînd omul se gîndea pe sine în termeni aurorali; sprijinit pe o materie anemiată, iată-I deschis către adevărata lui îndatorire, cea de a-şi studia pierzania, şi de a alerga către ea . . . ; iată-l în pragul unei noi ere : a MiZei de sine. Şi această Milă este a doua lui cădere, mai limpede şi mai umilitoare decît prima : e o cădere fără de răscumpărare. Zadarnic cercetează zările : mii şi mii de mîntuitori i se arată, mîntuitori de comedie, ei înşişi nemîngîiaţi . Le întoarce spatele, pentru a se pregăti , în sufletu-i răscopt, pentru dulceaţa putrezirii . . .

Al meu nume!

                                         

Viciul, îmi era numele, fată dragă
Când mă uit in umezi ochii tăi ;
Eram fără timp  si spaţiu,draga mea
Şi soarta se topea in dans de lumânări.

Efemer, imi era numele, fată dragă

La ruleta vieţii perzându-mi ani

Ce-i furasem,dupa cum iţi spuneam

Din viciile mele si din teama .

Am cutreierat universuri, temerar,

Să te cuprind in braţele-mi obosite;

Te-am vazut din genuni cum răsari

Inconjurată de triste muze.

Nimeni, imi era numele meu acum,

Cu paloarea unui tablou bacovian,

Te priveam, fata dragă,dar nu puteam

Sa-ţi ripostez, incet si liniştit ardeam.

M-am apropiat de tine si tu ai venit

Fantomatică,ca o lună în amurg,

Te-ai asezat uşor si mi-ai soptit

De dorul tau încarnat intr-un demiurg.

Ochii tai mangâiau pamantul arid,

Zdrobindu-l in bucăţi şi falii,

Ce crăpau intr-un zgomot demonic;

Totul se spulbera in mii de quanţi.

Palid ca un mort ma arunc si ma închin

Chipul tău îl ţin in mâini tremurânde,

Privindu-ţi ochii ce spulberau galaxii

Ţi-am sărutat buzele,uscate de doruri