Lacrimi și durere. Farmacia Dona. Îmi luam un ceai. O bătrânică tremurândă, o icoană vie, iși număra ultimii bănuți pentru niște banale medicamente antiinflamatoare. Nu avea de ajuns. De fapt, avea doar pentru doua pastiluțe. M-am uitat la domnișoara de după tejghea cum cu greu își putea reține lacrimile. Eu nu am reușit. Până să mă dau eu mare filantrop, un domn din fața mea, mișcat și el de această imagine dramatică, îi cumpără medicamentele de care avea nevoie. 18 lei costau. Ea avea o pensie de 478 de lei...după 34 de ani de munca...în CAP. Adică asigura păpica trântorilor din conducerea de azi. Bătrânica, sa întors către binevoitorul domn spunând cel mai cald ”Dumnezeu să-ți dea sănătate”. Am văzut cei mai triști ochi din viața mea. Mă sufocam în ei și în durerea lor. A plecat, dar în urma ei a rămas un ocean de tristețe și de suferință.
Am privit farmacista. Bărbia îi tremura, făcând eforturi supraomenești să nu plângă. Toți făceam aceleași eforturi. Și, atunci, cum să mai ai tupeul să te plângi? Cum să mai ai tupeul sa înjuri RDS-ul, de exemplu, că te-a lăsat juma de ora fără sfântul Facebook? Iubim animalele, dar lăsăm oamenii să moară pe străzi. Ne mirăm că ne invadează străinii? Nu ar trebui. Ne-am dezumanizat până la cea mai mică celulă. Disoluția sufletului omenesc. Dureros!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu