𝗡𝗼𝗶 𝘀𝘂𝗻𝘁𝗲𝗺 𝘀𝗶 𝗜𝘂𝗱𝗮

 „Iuda, după ce a luat bucățica, a ieșit în grabă. Era noapte (Ioan 13:30)„.

Vedeți voi, nimic nu înspăimântă mai adânc decât ideea întunericului, a nopții. Bezna. Nevăzutul. Noaptea are o conotație, sau cel puțin i se dă o conotație negativă, mai ales din cauza impalpabilului, a necunoscutului, nu vezi, nu observi, nu ești pe tărâmul tău, ești scos din normalul tău, din confort. Trebuie să-ți ciulești simțurile, să ai grijă la orice zgomot, la ceea ce mișcă în jurul tău. Noaptea dă fiori copiilor, dar și adulților.

Iuda este eroul nostru negativ, omul care a vândut. Nu știm de ce, nu-i știm motivația sinceră, nu știm cu exactitate motivul real. Presupunem. El este, așa cum ne-o arată Hristos, arhetipul omului care vinde, care nu este loial. Sau, de ce nu, Iuda devine acel angrenaj care ajută la împlinirea unei anumite situații din viață.

Cred cu tărie că nimic pe această lume nu este întâmplător. Cred cu tărie de asemenea că fiecare om care-ți apare pe cărarea vieții nu este întâmplător. Că acel om trebuie să îndeplinească o anumită situație în viața ta. Că acel om, poate singurul lui job ptr viața trăită pe pământ, singura lui misiune pe acest pământ a fost doar să facă un anumit gest, o anumită acțiune. Și, da, un om poate să fie adus pe lume doar ca el să îți zică un simplu ”nu fă asta, nu e bine”, pentru ca tu să-ți păstrezi viața, adică un gest infim dar grandios la nivel de univers. A făcut bine că Henry Tandey, soldatul care nu l-a împușcat pe Hitler, având milă față de un soldat rănit și neînarmat care a devenit mai apoi comandantul celui de-al treilea Reich? Poate că și noi, toți, suntem aduși pe pământ pentru un scop anume, într-un timp anume: ca în data de 12 aprilie să facem cutare lucru, esențial în mersul vieții unei persoane sau al unei comunități.

Unii ar spune: păi bine, devenim niște păpuși care fac jocurile unui Dumnezeu programator? Dacă imaginația și simțirea sunt limitate, da, o putem spune. Dar dacă gândim cu mult mai profund decât la o discuție dintr-un birt al unei gări obscure, nu, nu putem gândi atât de puțin.

Este în acest caz vinovat Iuda? În Evanghelie ni se dă cumva un verdict.

Dar ni se spune și că Iuda a fost un vehicul care a ajutat mersul împlinirii Evangheliei în tocmai. S-a știut dinainte? Iuda a fost doar un pion în joc, s-a născut doar pentru a juca acest rol magistral în vinderea lui Hristos? Este el în Ceruri, alături de ceilalți? Este el iertat de trădare? Este Petru mai nevinovat ca Iuda, atunci când s-a dezis de trei ori de Învățător? Care greșeală este de neiertat? Sau cum ne putem raporta la o greșeală, prin ce scări valorice? Și care ar fi cele reale, din miile de scări valorice care ni se dau ca etalon în măsurarea greșelilor?

Este Iuda vinovat sau doar a picat în jocul unor forțe supranaturale care trebuiau să-și ducă la îndeplinire planul?

Nimeni nu este perfect, este o vorbă. Nimeni nu știe ce greșeală a făcut pe deplin, în toată consistența ei. Ți s-a părut o glumă nevinovată... Poate chiar și tu, într-un anumit moment al vieții, ai spus un cuvânt nelalocul lui, plasat prost în economia unui om ajuns la capătul dorinței de a mai trăi, tu declanșând declicul, momentul când nefericitul ia decizia, auzindu-te cum scoți porumbelul din gură, să-și curme viața. Tu habar n-ai, auzi doar că prietenul tău s-a sinucis subit, atârnând de o lustră, într-un tablou degradant. Habar n-ai că tu ai fost cel care l-a pus în ștreang. Și, ca să pui bomboana pe colivă, faci și un mic proces al situației: ce l-o fi apucat? Că avea tot ce-și dorește. Ce oameni slabi, samd...

Și gata, te simți mai bine, ești mai curat în fața lui Dumnezeu pentru că tu nu ești ca acel ins care stă atârnat de-un ștreang.

Oare câți oameni ucidem fără să bănuim, crezându-ne curați în fața lui Dumnezeu? Câți dintre noi nu arătăm spre Iude, și sunt destule!, care au făcut ceva la vedere, din N motive? Câți dintre noi nu dăm verdicte, cu piepții-n vânt, mândri nevoie mare, că nu am făcut nimic de felul ăsta...în fața camerei de luat vederi. Dar, în sinea subconștientului, știm cu toții că suntem exact ca Iuda! Sau... cine mai are conștiință!

Hristos a vrut să ne arate doar un arhetip al omului, să arate că toți putem pica în logica unui Iuda, asta dacă nu ești chiar sortit să fii un Iuda!

Nu știm niciodată care ne este menirea pe acest pământ, pentru că ăsta e farmecul misterului vieții. Datori e să fim cât mai puțin timp în pielea personajului Iuda. De fapt, dacă e să privim acestă măreață carte, Sfânta Scriptură, putem scoate la iveală toate paternurile, toate soiurile de mentalități și nuanțe umane. Trădători, oameni sinceri, oameni devotați, curve care devin sfinte și sfinte care devin curve. Ni se arată umanitatea. Așa cum este și așa cum nu ar trebui să fie.

Dacă oamenii ar citi Sfânta Scriptură cu discernere, ar pricepe esența vieții.

Viața este cumplit de complexă și tot ce ni se pare simplu, ca o etichetă pe o țelină, este parte dintr-un angrenaj uluitor. S-a reușit ca omului să i se separe din mental acea memorie a interdependenței lucrurilor, că dacă un fluture dă din aripi în India, în Franța poate provoca o tornadă.

Vremea, de exemplu! Vremea însorită este bună atunci când pleacă doi indivizi love spre un concediu în Maldive, după un an de muncit pe brânci pentru șapte zile la all-inclusive. Pentru alții vremea însorită poate aduce încă o zi într-un prăpăd secetos. Ploaia pentru unii poate fi capricioasă, pentru alții poate fi o binecuvântare, dar și un blestem când casa e luată de ape. Nimic nu e degeaba.

Problema noastră este că, din păcate, gândim tot mai mic, tot mai personal, tot mai teluric. Suntem tot mai nemulțumiți și nu mai reușim să gândim universal. Poate că niciodată nu a fost o gândire universală, dar, din păcate, după 2000 de ani de la învățăturile lui Hristos, după ce mii de oameni mari ne-au predicat căi care pot duce spre cele mai mari înălțimi de conștiință, nimic nu ne mai poate ierta ignoranța și răul pe care-l facem zilnic.

Și afară era noapte.

Și afară era noapte. Exact. În afara conștiinței de sine, este noapte. Pentru că Dumnezeu este în tine. ”Tu ești templul Duhului Sfânt”!

Iuda a regretat. Și-a dat seama chiar în ceasul al doisprezecelea despre intrarea lui în întuneric, în noapte. A conștientizat, ceea ce, cred eu, l-a salvat! Și își încheiase misiunea. Ca să mai trăiască...nu-și mai avea rostul. Dacă Iuda ar fi mai trăit, ar mai fi tras după el pe mulți, pentru că oamenii l-ar fi linșat, l-ar fi acuzat, probabil l-ar fi omorât. Sfinții de serviciu ar fi aruncat în el cu pietre. Primii! Or, ce a spus Mântuitorul: cine este fără de păcat să ridice piatra și să arunce.

Dar Mântuitorul își va fi terminat misiunea pe pământ, Pilat ar fi dat verdictul iar Iuda ar fi rămas în fața gloatei înarmate cu pietrele sfințeniei. Și fiecare piatră plecată spre Iuda din mâna vreunui ”îndurerat” de pierderea divină ar fi însemnat ca omul respectiv să se prăbușească într-o hazna absolută. Iubește-ți dușmanul, nu?

Nicolae Steinhardt a scris Jurnalul fericirii după ani de chinuri în închisorile comuniste. Nu Jurnalul Răzbunării pe Iuda, nu Jurnalul Durerii avute în Jilava, nu Jurnalul Bătăilor. A iertat! Nu a aruncat cu piatra, nu a scuipat nici pe cel care l-a vândut, nici pe călău. Pentru că, trebuie să o spunem, fiecare are un Iuda pe lângă el. Așa cum și noi suntem niște Iuda pentru alții.

Așadar, un text biblic scurt, dar care cuprinde o umanitate întreagă. De asta Sfânta Scriptură este un izvor nesecat de resetări ale vieților noastre.

Afară era noapte. Dar nu știm cum e noaptea fiecăruia. Poate să fie o noapte uluitor de frumoasă sau una de coșmar.

Depinde doar cum îți conștientizezi greșeala făcută. Nu dacă, ci cum! Pentru că nu este om care să nu greșească!

Dumnezeu să ne ajute!