luni, 31 martie 2025

Mi-e frică, mi-e somn... El dormea.

 

 Şi, deodată, s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. 𝐒𝐢 𝐄𝐥 𝐝𝐨𝐫𝐦𝐞𝐚.”

   • Haideți să ne imaginăm: pe un pachebot... sau nu, pe un iaht, chemați de un personaj șarmant, care îți spune în timp ce ești la jobul tău din multinațională, să-l urmezi: „Vino după mine!”, îți spune și-ți întinde mâna. Și pleci. Lași totul, lași în urmă apartamentul proaspăt renovat, soția proaspăt renovată, copiii proaspăt urcați-n școli cu figuri. Sau poate că ești doar un individ care n-are vreo vocație... Whatever! Și pleci. Pentru că așa crezi.

Însă, când totul părea calm și bine, domnul șarmant se pune la somn, să se odihnească. Tu, ca invitat, îl crezi, nu? Omul este obosit, deci e normal să-l fure somnul. Dar nu spui nimic și încerci să te bucuri de călătorie. Oameni suntem, ce Dumnezeu! Stai locului, mai schimbi o vorbă cu vecinul, mai privești cerul înstelat. Vântul adie ușor, e plăcut, e poetic. Ești în compania unui om șarmant, unui lider – trebuie să te simți bine.

Doar că, după un timp, cerul o ia razna: nori negri vin amenințători, adierea aerului se transformă în vâlvătăi de furtună, tunete înfiorătoare despică atmosfera în miliarde de cioburi, iar valurile țin cu tot dinadinsul să înghită iahtul cu toți cei prezenți.

𝐒̲𝐢̲ 𝐄̲𝐥̲ 𝐝̲𝐨̲𝐫̲𝐦̲𝐞̲𝐚̲!

Vremea se dezlănțui și mai abitir, dar somnul salvatorului era ca al unui bebeluș fără probleme.

   
  • E? Cum pare? Te-ar lua disperarea în fața unei morți iminente?

Hristos – pentru că despre El este vorba în această istorisire splendidă – se odihnea. Dormea. Ați putea spune, poate, că își permitea, dacă tot era Fiul, nu? Știa că barca, chiar dacă era lovită de un meteorit, scăpa. Așa cum ar fi scăpat și apostolii. Apostoli care, la ora furtunii, deveniseră niște oameni simpli, care nu conștientizau încă faptul că erau în prezența Căpitanului!

Erau înfricoșați, terifiați!

  
    • Calm vs. disperare. Da, cam despre asta este vorba în această imagine. Dacă o transpunem în viața de zi cu zi, imaginea ne enervează teribil. Ne enervează oamenii calmi și așezați, care nu sunt agitați. Ne enervează locurile unde curge calmul din cer. Ne enervează dacă boxele mașinii nu reușesc să spargă geamurile cartierului.

Suntem într-un avânt patologic al disperării, al agitației, al angoasei. Suntem terifiați dacă încetăm să stăm așezați.

În cartea lui Backman, Oameni anxioși, unul dintre personaje asculta la căști, cu volumul dat la maximum, muzică hard rock. Și da, spune personajul la un moment dat, ascult muzica asta nebună, dată la maximum, doar pentru a-mi astupa haosul din minte.

Trăim cu mintea într-un haos permanent. Acea barcă suntem noi, în furtuna minții noastre. Păi da, și asta o putem puncta, nu? Mintea, lăuntrul nostru, sinele nostru.

Pentru că – și asta este o greșeală mare – noi mereu ne raportăm la o furtună fizică, cu valuri, bărci și Baywatch, nu? Pentru că, citind Evanghelia, de multe ori ne raportăm la palpabil, la ce este în fața noastră. Dar nu, problema majoră, defecțiunea principală este în interiorul nostru.

Iar asta, băiatul meu, corect!, are un mare bai: trebuie să deschidem ușa interiorului, beciul ăla de jos, rece și întunecat, și să intrăm.

Îți vine? Păi, nu prea. Parcă ai prefera un Mojito, la Eforie, pe un șezlong. Azi. Dar mâine? Mâine ai prefera să mergi cu iubi undeva rafinat, la un restaurant, la un film, ceva relaxant. Nu? Dar răspoimâine? Găsești altele. Vin concediile de peste an, că doar de-aia ai muncit ca un apucat, cu ore suplimentare, sâmbete lucrate sau chiar duminici. Planul e plan.

Doar că nu ai cum să scapi. Beciul te așteaptă.

  
  • Ei, și? Asta e, mor, mă vor pune unii în groapă, c’est la vie! Dacă ar fi așa ușor, precum cred ateii – iluzia că, bieții de ei, se vor transforma în praf de stele și cam asta a fost cu Gogu pe pământ...

Durerea mare, mai ales în societatea de azi, e că omul nu a învățat că a venit aici pentru o primă etapă. Pentru un examen. Nu-l iei, mai vii și la anul. Și tot așa, până înveți acea blestemată de integrală. Simplu: nu înveți, nu treci mai departe.

Doar că, din nefericire pentru mulți, aceste aspecte le înțelegi doar când te așezi, când te calmezi, când cobori în beciul interiorului tău. Când începi să ștergi de păianjeni, când scoți șobolanii afară, când pui un bec, când lași lumina să pătrundă. Când scoți mucegaiul și putregaiul anilor care s-au descompus. Este o muncă grea, puturoasă, care devine vomitivă, șocantă. La ce găsești în interior, te-ar putea șoca!

Și, repet, e foarte greu!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu